Povestea copilului sau a porcilor de la oraș

La oraș sunt mese de ping pong. Primăvara, vara și toamna, pe mesele de ping pong se joacă ping pong. Dacă privești dintr-o parte a mesei de ping pong, dincolo vezi o freză tip castron și-o paletă ridicată stângaci deasupra capului. O s-o nimeresc, acum o s-o lovesc și o să o așez pe colțul ăla de departe și tata n-o să mai ajungă la ea! Primăvara, vara și toamna, pe mesele de ping pong copiii învață să joace ping pong. Iarna, copiii nu au voie să iasă din case. Iarna, nimeni nu vorbește despre mesele de ping pong. Pentru că, iarna, pe mesele de ping pong se petrec crime.

Ce se aude, mami? Un urlet prelung de ajutor lovește zidurile blocurilor și reverberează, cuprinzând tot cartierul. Nu e urlet de om, dar e urlet de moarte. Ce se aude? Într-o clipă de neatenție a mamei, copilul fuge la geam și se uită înspre casa de curent, colo, la masa de ping pong. Lângă masa de ping pong, porcul face o ultimă forțare să se elibereze; legate între ele, labele oricum prea mici din spate patinează în nămol. Unde vrea să fugă porcul cu picioarele alea așa mici? Porcul se zbate din nou și țipă într-un dialect universal, în timp ce o lamă îi lucește în apropierea gâtului. Copilul lipește podul palmei de geam și oftează. Cum vrea să fugă, dacă e deja ținut de cinci oameni? Copilul este smuls de la fereastră exact înainte ca vârful cuțitului să sape în carne după jugulară. În ultimele clipe când se mai poate folosi de laringe, porcul țipă mai intens ca niciodată. De sub râtul lui par să țipe toți porcii din lume, care au existat și care există încă. La scurt timp, urletele i se îneacă într-un bolborosit de sânge. Ce i-au făcut? Încă un horcăit și liniște. 

După câteva minute, un sunet intens de vâlvătaie. Copilul se smulge și fuge iarăși la geam. Pe masa de ping pong, porcul întins este incendiat de om. Țipătul care a cuprins tot cartierul a fost îngrozitor, dar mirosul de carne arsă e și mai și. Ce simț plin de nostalgie este și mirosul! Într-atât de nostalgic încât oamenilor din cartier cu ferestrele deschise le sunt trezite amintiri pe care nici măcar nu le au, cu evrei și cu Ioana d’Arc și cu Giordano Bruno. De ce îi dau foc? Acum zarva s-a potolit. Porcul epilat complet zace aproape alb pe masa de ping pong și oamenii ciocnesc cănuțe cu țuică fiartă. Acum, nu mai e animal. Acum e mâncare. Singură balta de sânge închegat de lângă masa de ping pong stă martoră a crimei. Acolo stăteam eu cu picioarele. Acum, crima pare nevinovată ca un cules de roșii din grădină.  

De ce l-au tăiat pe masa de ping pong? Pentru că nu poți tăia porcul în sufragerie, dragul mamii. Și trebuie să-l tai? Da, trebuie să-l tai. De ce? Pentru că așa e lumea.

Balta de sânge va fi curățată de ploaie și de timp. În primăvara aceea, copilul e iar lângă masa de ping pong, dar nu mai nimerește nici o bilă. Nu o mai vede. Pe masă vede doar fantoma porcului. Iar, între zidurile de beton ale unei civilizații premature, țipătul porcului va mai răsuna multă vreme. Un zgomot de pe vremea când friptura avea suflet. De ce sunt oamenii așa, mami? Pentru că sunt. În străfundul urechilor, copilul aude iar zgomotul. Ce sunt? Sunt porci. Un zgomot de pe vremea când fripturii îi era frică.

Prima poveste a porcului, aici