La Revoluție aveam patru ani și nouă luni. Celor patru amintiri ale mele din perioada comunismului le-am alocat, de-a lungul timpului, texte ample, poate prea ample. Așa că acum doar le menționez în treacăt: prima, tata aruncându-mă la ”ciori”, înspre înaltul tavanului, și mama râzând; a doua, eu într-o alimentară, pus de bunică-mea să-mi etalez geniul precoce citind de pe borcane; a treia, coaiele lu’ bunică-miu bălăngănindu-se (Dumnezeu să-l ierte și pe el, și pe ele), când eu i-am tras izmenele fix în timp ce o întâmpina, în hol, pe mereu serioasa vecină Olimpia, de peste ușă; a patra, tata dând buzna în apartamentul bunicilor, într-o dimineață al dracului de friguroasă, și spunându-ne alarmat: ”s-au suit ăștia pe blocuri și au început să tragă în oameni!”.

N-aveam nici cinci ani, dar îmi amintesc cu precizie că, deși nu m-am băgat în treaba oamenilor mari și n-am întrebat, în minte îmi pocnea curiozitatea: ”cine sunt ĂȘTIA și de ce or trage ei în oameni?”.

Când m-am făcut mai mare am aflat că inclusiv adulții se întrebau asta. Acum, și mai mare fiind, mi-am dat seama că n-o să știm niciodată. De fapt, ce e de știut? Să se tragă de pe blocuri (și, desigur, înspre blocuri) era pe undeva normal într-o țară bolnavă. Puținii eroi ai Revoluției au murit sau s-au retras rușinați de nereușita demersului lor. La televizor, au apărut imediat tot ĂȘTIA. Pedepsele le-au dat tot ĂȘTIA. Democrația au făcut-o tot ĂȘTIA. Soarta noastră nu s-a schimbat în 1989, n-a luat-o de la zero, doar ne-am continuat autodistrugerea cu abilitate, sub o altă formă de conducere, dar cu aceleași mentalități, cu aceiași semianalfabeți (ĂȘTIA) la conducere care în 22 decembrie băteau cu bestialitate oameni în sediul televiziunii, la televizor adică, pe motiv că aveau părul mare, că erau străini sau că erau sportivi la Dinamo, DECI erau teroriști care trăgeau în oameni. În acele zile triste în care democrația românească a pornit-o cu stângul (dar nimeni n-a oprit startul fals), cel mai demn, cel mai normal și cel care mi-a stârnit cea mai multă milă dintre toți cei care au apărut la televizor a fost Nicu Ceaușescu, fiul dictatorului. Ah, iar dictatorul a murit. Foarte convenabil, nu? S-au dezis de el instantaneu și i-au făcut felul în mare grabă, nu cumva să apuce să tragă cu el trei sferturi din căcatul ăsta de țară în care adevărații disidenți au fost obligați, la scurt timp după așa-zisa răsturnare a comunismului, să părăsească România și avertizați să nu care cumva să se mai întoarcă.

A mai fost o încercare de revoluție adevărată, apoi, dar golanii au fost și ei puși repede la respect de către comuniști, cu o bâtă de ajutor din partea minerilor. Și pe urmă peste țară s-a așternut liniștea. O liniște lungă, o moarte clinică din care nimeni nu ne poate trezi și cuiva îi e milă să ne deconecteze de la aparate.

Aici, în coma noastră de acum, comuniștii sunt la putere. Ce zic eu comuniștii? Comuniștii erau parfum față de ce-i acuma (vorba lui Pleșu, care într-un text de azi spune că miniștrii Culturii din epoca de aur au fost, totuși, și intelectuali adevărați, nu ca politrucii ăștia odioși de acum). Cei de acum sunt, desigur, tot comuniști în gândire, metode și convingeri, doar că sunt mult mai proști decât ăia de acum 24 de ani. Sunt noii ĂȘTIA.

Și la ce bun să fi apărut altcineva? Oricum nu ar fi avut cine să-l voteze, nu?

Pot doar să sper că ne vom sătura la un moment dat și vom porni revoluția reală, a oamenilor nemânjiți. Pot doar să sper că, atunci când eu voi intra în casă surescitat, peste 5 sau 10 sau 15 ani, o să-i spun copilului meu: ”S-au suit oamenii pe blocuri și au început să tragă în ĂȘTIA.”