Clicky

Cât de mult îl iubim pe Julio

Cât de mult îl iubim pe Julio

Când l-am descoperit pe Cortazar benzina era nepermis de ieftină. Prea mulți oameni din București își permiteau să meargă cu mașina. Coloana de table furioase începea la Grădina Botanică, unde sfârșeau buluc toți bezmeticii care veneau din centru și voiau s-o ia spre vest, apoi urca greu și chinuitor pe bulevardul Cotroceni, în nici 20 de minute reușea să parcurgă cele trei sute de metri care o despărțeau de căminul Leu, după care viermele se rupea dătător de speranță, ca o râmă care trăiește și dacă o înjumătățești (de fapt o dublezi), doar că pe la Agipul de la Politehnică, taman când începuseși să crezi minciuna pe care ți-o spuneai singur – că de-acolo va merge totul strună până acasă, aglomerația începea iar și rămânea cu tine hăăăt, pân’ la Gorjului. În obsesia mea pentru ratarea timpului, sufeream mereu când ajungeam acasă după o oră și jumătate de când plecasem de la redacție, 90 de minute pierdute și care nu se vor mai fi întors niciodată.

Așa că la un moment dat am făcut-o. Când au început claxoanele și coada, la baza dealului de la palat, mi-am scos laptopul din rucsac, am dat luminozitatea la minim ca să mă țină bateria, l-am pus pe genunchi și am deschis un PDF. Nu mi-a venit să cred că era o poveste despre oameni blocați în trafic. Am terminat de citit autostrada lui Cortazar la 3 minute după ce parcasem mașina în spatele blocului, și n-a fost doar similitudinea situațiilor cea care m-a făcut să închid ochii și să chicotesc satisfăcut, atât de recunoscător omului care mă ajutase, în sfârșit, să câștig o oră și jumătate din viață, în drumul meu care până deunăzi îmi păruse nesfârșit către casă.

Prima carte de Cortazar pe care am ținut-o în mână am avut-o împrumutată de la o studentă cu ochi mari de la medicină pe care poveștile scurte și ciudate o ajutau să doarmă noaptea și să nu se mai gândească la rigor mortis, și chiar am convenit amuzați că să citești în cuplu din Cortazar este cel mai bun lucru pe care îl poți face în pat, depășind sexul într-un finiș la fotografie, sau cel puțin sexul pe care îl făceam noi. Fix în seara aia am citit povestea despre povești a lui Cortazar, iar eu am picat în adorație la acea a doua similitudine, pentru că și eu adorm în timp ce-mi povestesc întâmplări al căror erou sunt, regretând mereu că nu reușesc să stau treaz până la punctul culminant sau, mă rog, până rămân cu fata.

Serile acelea s-au terminat când s-au terminat și poveștile, iar Cortazar nu va mai scrie nimic, din păcate, dar ne-am jurat emoționați cum se cuvine să fie membrii unui fan club care tocmai au decis că obiectul fanatismului lor nu mai poate veni cu nimic nou și că fan clubul trebuie închis, că dacă vom mai găsi ceva de Cortazar pitit în vreun anticariat, ne vom anunța și-l vom citi iarăși în pat, pe nerăsuflate. Dar până când se va fi întâmplat asta nu mai avea nici un rost să ne vedem, așa că ne-am luat adio.

Așadar, v-aș ruga să aveți de acum o cărticică de Cortazar mereu la voi și, dacă vedeți o șatenă cu ochi imenși rătăcind prin oraș și întrebând de unul Julio, s-o scoateți din geantă și să i-o arătați. Poate, cine știe, nu a citit-o și singurul fan club care părea să aibă sens va fi reînființat.

 

4 thoughts on “Cât de mult îl iubim pe Julio

    1. adica vreau sa zic, ca, (ma stradui cu virgulele) citindu-te in ultima vreme, ai fi omul potrivit sa-ti dai cu parerea pe tema din filmu asta a lui spike jonze (nu stiu daca numele asta e de hipster sau nu, dar oricum, omul a regizat clipul “sabotage”, asa ca tre sa fie bun).

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Intrebare de siguranta *