Clicky

Mars și Mercedes

Mars și Mercedes

Mă gândesc ce-o fi în capul oamenilor care-și iau o mașină doar ca să fută cu ea. Imaginați-vă că sunt unii care muncesc jumătate de viață (sau fură un sfert, dar și furatul mi se pare destul de anevoios) ca să-și ia o mașină cu totul specială. Ca să fuți? Serios? Oamenii care își iau mașină ca să fută sunt genul care nu fut mult. Iar oamenii care nu fut mult nu știu ce nașpa e fututul, de fapt. Senzația aia postcoitală de cădere în abis, când (cu mici excepții, că sunt și fete cu care te simți bine) te privești pentru prima oară așa cum ești: un obsedat fără viață care aleargă prea mult după sex. Asta e la noi, ceilalți, obsedații fără viață care DOAR ALEARGĂ prea mult după sex. Dar ei, cei care și cheltuiesc prea mult pentru sex, pun pariu că se gândesc mereu, după ejaculare, la ce altceva ar fi putut face cu banii ăia, dacă și-ar fi luat o Corsa drăguță în loc de BMW-ul ăla mare pe dinafară și totuși mic pe dinăuntru. Și, desigur, dacă fata aia blestemată ar mai fi acolo, lângă ei, dacă ar fi optat pentru Corsa atunci când a venit timpul.

Eu n-am nevoie de mașină de fițe. Been there, done that. Știți că se spune că bogat nu e atunci când ai mulți bani la modul general, ci când ai mai mult decât toți cei din jurul tău? Ei bine, eu am fost bogat. Sau cel puțin așa mă simțeam și eram perceput.

Se întâmpla de mult. Mă suiam pe motor și mergeam prin parc, ambalam șmecherește până la chioșcul pe care stătea scris mare ”Magazin Istoric” și îmi cumpăram un Mars. Un Mars însemna un Lamborghini pe vremea aia, băieți. Pentru că eram în 1990, motorul meu era o tricicletă foarte colorată de plastic iar acel magazin ciudat unde se vindeau reviste era singurul loc din oraș unde puteai găsi ciocolata aia. Tata îmi dădea Marsul și eu pedalam prin parc cu o mână pe ghidon și alta pe ciocolată, privind jamesdeanic puștoaicele încă neintrate la școală, dar totuși fascinate de bunăstarea mea. E drept, aveam 5 ani și urma să descopăr sexul mulți ani mai târziu (nu chiar așa mulți, nesimțiților!), din fericire. Prin urmare, tricileta mea roș-galbenă-albastră nu mi-a cauzat nici un proces de conștiință.

A fost ultima oară când am impresionat gagici prin ceva neatașat la propriul trup (mehehe). Și dacă am nostalgia vremurilor alea nu e pentru că mă simțeam bogat. E pentru că ciocolata aia Mars avea un gust atât de bun. Nu l-am mai regăsit de atunci. Poate de aia nici nu mai poți fute cu o ciocolată Mars.

PS – cine pula mea e Radu F. Constantinescu?

15 thoughts on “Mars și Mercedes

  1. Tu impresionezi gagici? Serios?? Cum faci??? “Hei, papusa! Te fac o tura in universul marquezian?” ‘tuva’n gura de hipsteri!

  2. He-he, dupa-amiezile alea prin parculetul de la Generala nr.1, cind ma pierdeam cu orele-n “Flacara-Rebus”, injurindu-l admirativ pe maestrul Colea Herescu… 🙂

      1. Mi-ai luat vorba din gura. Cred ca autorul, ori e confuz, ori “baga-n ele” ca sa coloreze, (la propriu!) povestirea cu tricicleta aia pestrita, cu care agata, de fapt, pe la trei anisori. La cinci avea un mini-Pegas din ala cu roti mici (doua!) si anvelope groase si pe care, ca-n bancul cu compozitorul rus Sostakovici, nu-l primisem (ca-l luasem la “second”), ci i-a fost furat de pe palier dupa vreun an. 🙂

        1. Păi la agăţat mergea cu tricicleta, că pegasul n-avea cadru şi nici cadru uman nu putea să le ofere la alea la 5 ani. Dac-ar avea gură bancheta tricicletei

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Intrebare de siguranta *