Clicky

O poveste adevărată, cel mai înspăimântător horror care nu va fi vreodată ecranizat

O poveste adevărată, cel mai înspăimântător horror care nu va fi vreodată ecranizat

Ne uităm zilnic la televizor la povești cu asteroizi, vedem filme cu epidemii devastatoare sau ne facem griji pentru cutremure apocaliptice. Nu așa o să se întâmple. Când omenirea se va sfârși, dacă se va întâmpla, noi vom fi cei care ne-am făcut-o cu mâna noastră.

În anii ’60, lumea a fost la o apăsare de buton distanță de un conflict care ar fi dus, foarte probabil, la extincția vieții pe planetă. Și nu au fost numai nervii din criza rachetelor. Au fost și accidente care abia acum, la jumătate de secol distanță, au început să fie desecretizate. De pildă, un sfert din America putea fi șters de pe hartă când un bombardier B-52 aparținând SUA a scăpat, în ianuarie 1961, o bombă deasupra Carolinei de Nord. Până în ultima clipă, bomba s-a comportat exact ca un dispozitiv funcțional gata să se declanșeze. Norocul chior a oprit-o, exact înainte ca fitilul deja aprins să ajungă la capăt.

Totul a început în plin război, când americanii au primit informații că naziștii vor să creeze o superbombă. Contracronometru, a început proiectul Manhattan. Pe sistemul ”decât să plângă mother mai bine să plângă mutter-sa”, americanii încercau să facă ei primii bomba atomică. Și au reușit. Faptul că au terminat-o când naziștii capitulaseră deja nu i-a făcut însă să renunțe. Înainte ca prima bombă atomică din lume (Trinity) să explodeze în deșertul New Mexico, savanții mai sceptici spuseseră că e posibil ca acea bombă să sfârșească viața pe Pământ. Nu au fost luați în seamă. Testul a fost dus până la capăt și mărturiile celor care au asistat la el variază de la ”minunat, ce culori frumoase!” la ”îngrozitor, acum suntem toți niște ticăloși!”. Imediat după prima explozie nucleară de pe Pământ, directorul proiectului, Robert Oppenheimer a recitat dintr-un text hindus cu o voce nepământeană, transfigurat: ”Acum am devenit Moartea însăși, distrugătorii lumii!”.

Următoarele două bombe atomice au fost detonate cu scop ofensiv, în orașele japoneze Hiroshima și Nagasaki, omorând circa 130.000 de oameni pe loc și încă niște sute de mii la scurt timp, din cauza efectelor radiațiilor. Despre necesitatea folosirii lor s-au scris multe cărți și s-au purtat multe dispute. Se invocă fanatismul de neînfrânt al japonezilor care ar fi adus pierderi mult mai mari în caz de continuare a războiului sau simplul proverb cu ”scopul scuză mijloacele”. Scopul a fost atins: războiul a fost încheiat. Dar cu ce costuri? De atunci, alte 2052 de bombe nucleare de test au explodat în atmosfera terestră. În timp ce lumea se pregătește să-și semneze propriul sfârșit, cu toții părem să ignorăm povestea lor, a japonezilor care au supraviețuit. Conform cunoscutului sistem ”învingătorul scrie istoria”, marele masacru produs de americani a fost ocolit cu grijă în mai toate producțiile de la Hollywood, de pildă. Și ce filme ar fi putut ieși! Ce veți citi mai jos este mărturia unei supraviețuitoare de la Hiroshima, tradusă de mine. Keiko Murakami avea opt ani când bomba a căzut la câteva sute de metri de curtea casei sale. De aici, povestește ea. Țineți-vă bine, dar citiți:

„M-am născut în Hiroshima, în 1937. În acele zile Japonia încerca să preia controlul Asiei, pe care să o pună sub conducerea Împăratului, adică a lui Dumnezeu. Japonezii credeau în Împărat. Neveste și mame erau dispuse să-și trimită soții și fiii pe câmpurile de luptă când guvernul spunea că mai are nevoie de oameni. Copiii erau întrebați: ce-o să te faci când o să fii mare? ”Soldat”, răspundeau băieții. ”Asistentă medicală”, răspundeau fetele. De când eram mici, adulții ne întrebau mereu același și același lucru, iar mințile ne erau controlate.

Pe 8 decembrie 1941 armata japoneză a atacat Pearl Harbor. După asta, poporul japonez a fost obligat să-și predea toate bunurile și să-și abandoneze toate tipurile de confort pentru că Împăratul avea nevoie de toate resursele. Tata spunea: ”Războiul cu America a început. Vom câștiga, pentru că e doar un război. Ar trebui să fim recunoscători că luptăm de partea Împăratului. Să fim răbdători și să îndurăm traiul greu!”. Mama dădea din cap aprobator.

În primăvara lui 1942 m-am dus la grădiniță, dar nu eram fericită acolo. Trebuia să cântăm și să dansăm ca să-i înveselim pe soldați, apoi să facem origami și picturi pe care să le trimitem oamenilor aflați pe front.

Îmbrăcămintea și mâncarea erau strict raționalizate. Ne spuneam cu toții că nu ne dorim nimic până când o să câștigăm și că inamicul nostru este Confortul.

În primăvara lui 1943, m-am dus la școală. Școala era situată la 1,2 kilometri de punctul unde bomba atomică a căzut. În apropiere campau trupe numeroase, despre care se spunea că erau inima armatei japoneze.

În zilele acelea multe locuri din Japonia era bombardate, dar Hiroshima nu fusese țintită încă. Ne așteptam, totuși, ca într-o zi orașul să fie atacat dur. Eram învățați că bătrânii, femeile și copiii vor trebui evacuați.

La începutul lui 1944, tata lucra pentru primărie, dar era și secretarul general al sediului principal al trupelor. În caz de nevoie, rolul lui era să-i conducă pe civili. Relațiile lui familiale erau treburi private care trebuiau să fie puse pe planul doi, după îndatoririle sale publice. Tata a decis să stea în centrul orașului, la un hotel. Mama mea de 38 de ani, însărcinată, fratele meu de trei ani și eu, de opt ani, stăteam toți la reședința familiei, undeva în nordul regiunii, la țară, departe de potențialul pericol.

Bunicul meu era tâmplar și nu avea mult pământ pentru cultivat legume, așa că aveam foarte puțină mâncare de împărțit la foarte multe rude. Trebuia să fim răbdători ca să putem locui împreună. Pentru mama era cel mai greu. Așa că mama a luat decizia să ne întoarcem în oraș, spunând: ”Poate că or să cadă bombe pe noi, dar măcar o să fim împreună.” Ne-am întors la Hiroshima în mai, iar pe 11 iunie s-a născut sora mea cea mică.

Am auzit știri despre raiduri aeriene în Tokio, Yokohama, Osaka, Kobe și de asemenea știri despre tragedia de la Okinawa. Mai rămăseseră puțini copii în Hiroshima. Școlile erau confiscate pentru a fi folosite de armată. Copiii învățau în temple, iar orele de studiu deveneau tot mai scurte. În fiecare zi luam parte la exerciții de pregătire pentru atacuri aeriene și munceam ca să hrănim oamenii și caii. Mâncarea era mereu insuficientă și adunam balega de cal pentru a o folosi drept combustibil și îngrășământ.

Nu a existat vreo vacanță de vară în timpul războiului.

Pe 6 august 1945 a fost o zi foarte caldă.

În noaptea de dinainte avusese loc un raid aerian, așa că toată lumea stătuse în adăposturi. Nimeni nu dormise bine. În acea dimineață tata a rămas acasă mai mult decât o făcea de obicei, iar mama pregătea micul dejun. Fără vreun motiv anume, m-am dus la tata și i-am spus că aș vrea să nu merg la școală în acea zi. Deși era un om foarte strict, mi-a dat voie să rămân acasă, fapt ce m-a mirat foarte mult. Așa că eram înăuntru, răsfoind o revistă cu fratele meu.

Dintr-odată, l-am auzit pe tata țipând din curte: ”Se aude un avion. Nu sună ca unul japonez! Intrați în adăposturi!”.

Eu și fratele meu am sărit în adăpostul subteran. La nici o secundă, am simțit un șoc care mi-a zguduit tot corpul. În același timp, tata s-a aruncat peste noi.  Ne-am trezit acoperiți de ruinele casei. Printre dărâmături puteam vedea o bucată micuță de cer. Eu și fratele meu ne-am agățat de tata și am reușit să ieșim. Pentru că tata ajunsese cu o secundă mai târziu în adăpost, era grav rănit pe toată partea stângă a corpului. Mi-a rupt o bucată din rochiță și și-a oprit cât de cât sângerarea.

Nici o casă din vecinătate nu mai era în picioare. Am țipat după mama. Curând, molozul s-a mișcat într-un loc și a apărut, cu surioara mea în brațe. Corpul îi era plin de bucăți de sticlă și plastic care i se înfipseseră în carne. Globul ocular drept îi ieșise din orbită și-i atârna ca un cheag de sânge în dreptul sânului. Tata i-a luat hamul cu care o ducea pe soră-mea și a legat bebelușul de spatele meu.

A sprijinit-o pe mama și am plecat. Am mers aproximativ 300 de metri, timp în care nu am văzut pe nimeni. Se lăsase o liniște mormântală, de parcă am fi fost singurii supraviețuitori de pe Pământ.

Ne-am mișcat destul de repede și am ajuns la râu primii. Tata a întins-o pe mama la umbra unui tufiș. La scurt timp, oameni răniți au început să ne înconjoare. Cei mai mulți erau grav, cu pielea topindu-li-se și căzând din cauza arsurilor. Toți plângeau și urlau. Fețele le erau atât de distruse încât nimeni nu putea recunoaște pe nimeni. Eu și fratele meu eram singurii fără răni majore.

Tata a spălat-o pe soră-mea cu apă din râu, pentru că era acoperită de sânge de la mama. Slavă Domnului, a început să respire din nou. Crezuserăm că s-a sufocat. Tata era în culmea fericirii. Dar laptele mamei se oprise. Când a înmuiat o cârpă în apă și a încercat să i-o dea soră-mii să o sugă, ea n-a făcut decât să plângă cu un glas stins. Ceva trebuia făcut.

Atunci tata a găsit o femeie care își mulgea lapte din propriii sâni. A implorat-o să-i dea și surorii mele. Dar ea a spus: ”Laptele meu e al copilului meu, care tocmai a murit. N-o să-l dau niciodată străinilor!”. Tata a îngenuncheat în fața ei și a implorat-o iar și iar. Oameni aflați pe moarte în jurul lor au început și ei să-i spună că nimeni n-o să-i aducă înapoi copilul mort, dar că poate salva un altul. O rugau să-i dea lapte. Într-un final, femeia s-a oferit să o facă și sora mea a fost salvată.

Lângă noi era o fântână a cărei gură avea diametru de vreo doi metri. Răniții se aruncau în ea. Neavând cu ce să scoată apa, nu făceau decât să se arunce unii peste alții în fântână, până când s-a format o grămadă de oameni cu capetele în jos. Mulți au murit sufocați. Alții erau încă în viață, dar nu se puteau mișca din cauza cadavrelor de deasupra lor. În aceeași zi ne-am infestat cu viermi. Nu se târau doar pe cadavre, ci apăreau și din rănile celor vii. Peste tot se simțea o duhoare de nedescris. Râul era plin de cadavre de animale și de oameni.

Nu ne puteam umple burțile. Am încercat să mănânc castraveți care creșteau lângă râu, dar îi scuipam imediat. După mulți ani, am aflat că asta mi-a salvat viața. Cine a mâncat a murit la scurt timp din cauza faptului că legumele erau cele mai iradiate.

Curând, s-a lăsat noaptea. Nu am putut să dorm și priveam focurile arzând din loc în loc, cât vedeam cu ochii. A doua zi, focul era sub control și am putut vedea că munții de dincolo de râu nu păreau afectați. Colegii tatălui meu trăiau acolo, așa că ne-am gândit că dacă ajungem la munți o să fim în siguranță.

Tata s-a întors la locul unde fusese casa noastră și a săpat prin rămășițe. A găsit un borcan legume murate. Pentru că femeia cu copilul mort încă o alăpta pe soră-mea, i l-a dăruit ei, ca pe un semn de mare recunoștință. Mă întreb ce s-a întâmplat cu ea după ce le-a mâncat, pentru că mă tem că și murăturile erau afectate de radiații. După mai mulți ani am încercat s-o contactăm, dar în zadar. Întotdeauna ne-am amintit de ea cu durere în suflet, întrebându-ne dacă murăturile alea au omorât-o.

Tata a luat-o în spate pe mama, eu pe soră-mea. Fratele meu m-a luat de mână. Sub soarele dogoritor, am început să mergem prin zona arsă în picioarele goale. Tălpile ne ardeau și ni se afundau în solul moale. Înaintam foarte încet.

Mama era foarte bolnavă. Tata mi-a zis: ”Trebuie să mă grăbesc. Keiko, tu vino mai târziu.” A pus-o pe mama într-un cărucior de bebeluși și a luat-o la fugă pe drum. M-am simțit neajutorată dar am continuat să merg, încercând să-mi protejez frații.

Casa la care am ajuns era plină de oameni care fugiseră din oraș. Tata reușise să găsească un loc unde să o întindă pe mama, pe lângă morți. Eu și fratele meu nu aveam dreptul la un locșor unde să ne așezăm, pentru că nu eram răniți. Am rămas în picioare, cu spatele rezemat de perete.

În seara acelei zile am mâncat pentru prima oară după bombardament. Era un castron cu apă fiartă cu niște bucățele de legume și grâu în ea. Am înmuiat o mânecă în fiertură și i-am dat soră-mii să o molfăie. În ziua următoare, colegii tatei au găsit niște lapte brânzit pe undeva. Tata a hrănit-o pe sora mea cu el, dar eu și fratele meu nu mai aveam nimic de mâncare.

Între timp, bunicul și unchiul meu observaseră ruinele casei noastre și ne căutau. Când ne-au găsit, ne-au explicat că asupra Hiroshimei fusese aruncată o bombă specială.

Tata trebuia să rămână ca să ajute oamenii. Mama era rănită grav și sora mea trebuia să stea cu ea. Așa că s-a decis ca eu și fratele meu să mergem cu bunicul și unchiul la casa bunicului.

Am început să mergem foarte de dimineață a doua zi. Eu și fratele meu nu aveam haine și mergeam tot desculți. Făceam eforturi disperate să trecem de zona care fusese arsă. Îmi amintesc ce am văzut în acea zi de parcă s-ar fi întâmplat ieri.

Toate locurile familiare dispăruseră. Zona arsă ținea cât vedeam cu ochii. Conductele de apă erau stricate peste tot. Pe lângă ele, erau grămezi de cadavre sfredelite de viermi. Înfometați și disperați, veniseră să bea măcar niște apă și muriseră chiar acolo. Sub casele prăbușite erau cadavre arse pe jumătate. Chiar dacă făceam eforturi mari să nu calc pe cadavre, am făcut-o de multe ori. Această amintire o să mă bântuie toată viața. Și acum, după mai bine de 50 de ani, tălpile mă dor când vine vara.

În acea seară am ajuns la casa mătușii mele, cam la 10 kilometri de centrul orașului. Dar era plină de victime, așa că vecinii ne-au permis să stăm acolo o singură noapte. A doua zi dimineața am luat-o din loc foarte devreme, ca să evităm căldura. Mulți oameni mergeau spre munți, ca și noi, și pe stradă era un lung șir de muribunzi mergând în aceeași direcție. Unele femei le dădeau mingi de orez împachetate în bambus. O minge de orez pentru fiecare, spuneau. Eu și fratele meu am primit două, iar eu a trebuit să le car pe ambele. Una dintre femei m-a îmbrățișat și mi-a spus doar ”Mergi mai departe!”.

Am vrut să mâncăm orezul pe loc, dar bunicul s-a răstit la noi: ”Așteptați să ajungem mai departe, pentru că avem foarte mult de mers.” Era foarte greu să continui să merg cu câte o porție de orez în fiecare mână. Și era insuportabil de cald. După un drum lung, ne-am așezat în sfârșit ca să ne mâncăm orezul. Dar boabele de soia fermentaseră și orezul se stricase. Bunicul ne-a spus să bem niște apă în loc. Așa că am băut apă și am plecat iar la drum, cu burțile goale.

Nu-mi amintesc prea bine ce s-a întâmplat după aceea, dar am reușit să parcurgem mai bine de 50 de kilometri, o parte pe marginea unei stânci și o altă bucată printr-un defileu plin de curenți, dar am ajuns la casa bunicului. Familia surorii tatălui meu era acolo deja; și ei fugiseră din oraș, ca și noi.

Ferma bunicului era mică și ceilalți vecini aveau rudele lor de hrănit, așa că o duceam foarte greu cu mâncarea. Eu și fratele meu eram singuri, fără părinți, și ne era foame tot timpul. Mi-a fost foarte greu să-l consolez pe fratele meu în acea perioadă.

Într-o zi din acea toamnă, m-a luat o durere bruscă și puternică de stomac. Urinam sânge și la scurt timp am făcut febră mare. Singurul doctor din oraș a zis că e dizenterie și că trebuie să fiu ținută în carantină. Am fost închisă într-un depozit întunecos. Fratele meu înfometat plângea afară, dar mi se interzisese de către bunica și mătușa să împart mâncarea cu el. Eram disperată.

După câteva zile, verișoara mea cu doi ani mai mică s-a îmbolnăvit și ea. Doctorul a spus același lucru despre boala ei, dar ea a murit imediat după consultație. Mătușa mea a zis că eu i-am dat boala, așa că a venit în depozit și a început să mă lovească cu picioarele. Aveam febră prea mare ca să pot opune rezistență; a continuat să mă lovească minute întregi. Într-o zi, bunicul a aflat ce-mi făcuse. A zis: ”Keiko este nepoata mea scumpă, cine se poartă cu ea așa trebuie să plece din casa mea.”

Mătușa a plecat și nu s-a mai întors. După război, la 20 de ani distanță, ne-am reîntâlnit, dar nu am putut s-o iert și nu ne-am împăcat niciodată.

Nu am primit tratament medical. Am zăcut pe jos timp de o lună și, tocmai când mă simțeam mai bine, din urechi a început să-mi curgă puroi. Mirosea foarte urât. Doctorul a spus că e din cauză că nu mi le-am curățat. Așa că de atunci am avut grijă să mă spăl și să îndepărtez tot puroiul, dar nu erau semne că mi-aș putea reveni. Cineva mi-a spus să-mi lipesc urechea de bucăți de lemn scoase din foc, dar asta n-a făcut decât să-mi înrăutățească condiția.

Era firesc ca doctorii din acea perioadă să spună că aveam dizenterie, din moment ce nu știau nimic despre bomba atomică. Abia la mulți ani după am aflat că sufeream de efectele expunerii la radiații.”

În restul poveștii (pe care o redau integral mai jos în engleză), Keiko spune ce s-a întâmplat cu părinții ei cât ea era plecată în casa bunicului și cum a decurs viața familiei ulterior. O face pe același ton lipsit de resentimente și fără să caute vinovați. Ce sens ar avea? Toată omenirea a fost vinovată, asta trebuie să înțelegem. Altfel, povestea lui Keiko ar putea cândva fi a noastră. Nu în cel mai negru coșmar, ci în realitate. 

„Here, let me tell about my parents and my sister.
After my brother and I went to grandfathers place, many temporary accommodations were built, and rescue activities were carried out in many places. An elementary school building which was only 600 metres from the spot where the atomic bomb was dropped, was not completely damaged because it was made of concrete. The outside walls were still standing. It was made into a temporary hospital for severely injured people. Father put Mother and my sister there.
Mother had treatment for the first time after the bomb at a temporary hospital. She had lost her right eye, but after the doctor pulled out a piece of glass off her left eyelid, her eyeball was all right. The light came back!
When the bomb was dropped, Mother had been hugging my sister, so although the baby had many pieces of glass stuck in her head and feet, the injuries were not serious. The hardest thing for her was the shortage of milk. The only thing to do was to cook the rationing food until it became very soft.

The mayor and many staff members were killed instantly by the bomb. With few civil servants left, Father worked day and night for the rebirth of the community. He did not care about his own injuries to the right half of his body. Once in a while he visited my brother and me, bringing lots of blankets and clothing for the victims. He tried to exchange those things for food with the neighbouring farmers, but he was not good at doing that. Sometimes he was deceived. One time he exchanged clothing for a bicycle to use for getting back and forth, but somebody stole it the same day.

In Hiroshima everything within 2 kilometres of the hypo-centre was destroyed. My house was 1.7 kilometres away, so it was a miracle that my family members were all alive and that my brother and I had no injuries. Within 4 kilometres, most houses were burned down. But a river 2.5 kilometres south of the hypo-centre had cut off the fire, so there were some houses left standing.
Father rented one of these and repaired it by himself. At the end of fall, my brother and I went to live in this house with our parents and sister.
From then on, my job was doing all the house chores and taking care of my Mother and sister.
My ears were getting worse so I went to a hospital for treatment. To save money I walked straight to the hospital through the burned out area. There was rubble everywhere, but weeds were beginning to grow, which made me realise that I was alive and well. My ears were in bad condition, continuing to run. A nurse whispered to me, If only you have penicillin Before long, Father got three ampoules of penicillin. The nurse injected me with one ampoule and said, Please keep it a secret. Further she said, Bring an ampoule each time. Be careful not to be robbed on the way. After that, my ears became better and better.

Within the same year, kokumin gakkou or citizens school had its name changed to shogakkou or elementary school. Mot school buildings in the city were burned, and nearby schools were also damaged. Children had to study in combined classes. We shared textbooks. Most children did not have pencils nor notebooks. We listened to the teachers and memorised the words written on the blackboard.
I went to school with my sister on my back. In my bag, instead of school supplies, there were diapers and a feeding bottle filled with vegetable soup. Being malnourished, my sister was always crying feebly on my back. Then all students looked at us with reproach.
During the war, most children were evacuated, so they did not experience the atomic bomb blast. They did not know much about it. Thos who were injured or burned in the blast were still hospitalised or in bed at home. Often people who walked around and digged in the burned out areas or those who looked after the injured people were also affected by radioactivity. Many of those people tried to hide that they too were connected somehow to the atomic bomb explosion.
So, I was the target of curiosity, and called child of Ganchi. Ganchi was a discriminatory word for a one eyed person. Because my mother had only one eye, they were mocking me.

At my parents suggestion, I entered a Christian middle high school. At the prefectural junior college I specialised in sociology. My intention was to work for peace, to do nothing to produce victims of war.
After graduation from college, I began working for the Hiroshima Atomic Bomb Hospital, which was recently established in those days.
My job was interviewing victims of radiation sickness and making records of their condition. Getting to know that there were people who had received more injuries than my family made me suffer everyday.
In that hospital I made a close examination of myself. The result was that my red and white blood cells were fewer than average. I was always having dizziness which I thought was a constitutional thing. The news, then, that it came from radiation exposure gave me a shock. Ever since that time, I have been having regular examinations, but the number of the blood cells are always under average.
The Lord has helped me live up to this time, for which I am humbly grateful.
The work in the hospital was so painful for me that I had to quit after a little more than a year. I think I was too young to continue this hard job. I change directions and became a beautician.

My mother had a big scar on her face, so she hated to have her photograph taken. In fact, I have no photographs of my mother and me taken together. But after I became a beautician, I permed and dyed her hair and made her look as beautiful as she wanted.
Mother was always sick in bed, but she was the strong spiritual support of the family, especially while her children were growing up. Because of her being physically challenged we acquired the attitude of always supporting the weak.
She kept saying, I lost my eye, and Im feeble and always sick. But I think it was a great fortune that only one of the family members was injured seriously, and that it was I. She lived for 31 years after the war.
She could visit church only one time, but her favourite book was the Bible. She memorised Mathew chapter 5 and 6, and acted according to those words.
You should live for the sake of other people. Then, other people will live for the sake of you. This was the message she left me the day before she passes away.
My sister who miraculously recovered was always feeble. But God gave her a wonderful talent. She became a singer of childrens songs and spent much time working at the Hiroshima Broadcasting Station. Many times we eagerly listened to her beautiful voice on the radio in the morning. When she was in high school, she and her school chorus group won first prize at the national school chorus competition. In this event, she was very active as the soprano soloist. Right after that, she had some problem with her thyroid gland and heart, which made her change her routine. I have no courage to tell about her present situation.
My brother has been blessed with health. But, of course, he has had to endure being a member of a family with radiation victims. He married a woman who had lost her father during the war, and now they have two sons.
Father went to heaven in 1994, at the age of 87. It was spring, his favourite season, with lots of cherry blossoms all around.

I have visited many foreign countries, and have received many non-Japanese friends in my home. Through this experience, I have learned that every country has experienced the tragedy of war.
Japan has a history of repressing Asian countries. The world accuses Japan for lacking effort to confess our true history to younger generations, so that the past mistakes will not be repeated.
I feel guilty for this countrys not apologising for the past deeds, rather, trying to grow economically as fast as possible.
God has given us wisdom of culture and civilisation. We must develop it with humble love as the medium. I would like to continue to talk about the peace of past, present, and future with all the people I meet. To be able to do this, Id like to live a little longer!”

14 thoughts on “O poveste adevărată, cel mai înspăimântător horror care nu va fi vreodată ecranizat

  1. ‘Aidi, ba, ca nu-i dracu’ asa de negru! Tsutomu Yamaguchi a luat in goarna bomba de la Hiroshima si fiindca avea bulan a scapat si a plecat acasa la Nagasaki. In timp ce le povestea puletilor cit a fost de jmeker ca n-a dat coltu’, a luat-o pa cocoasa si cu a doua bomba. A scapat si de data asta, desi era la un km. de ciuperca si a murit la 93 de ani, in 2010. Mai al dracu’ ca Iliescu, daca nu lua doua bombe atomice in zotca poate prindea si asteroidul ala din 2041 care cica ne linisteste pe toti. http://en.wikipedia.org/wiki/Tsutomu_Yamaguchi

  2. Daca circuli putin putin prin tara o sa ai ocazia sa constati efectele celor 20 de ani de democratie, comparative cuefectele bombelor nucleare, dealuri despadurite, vii in paragina,rauri iesite fin matca din cauza taierii copacilor de pe maluri. Vin dintr- o zona care a
    semana cu un basm dar azi e de nerecunoscut,nici hunii nu ar fi reusit sa distriga cat au distrus hotii dupa Revolutie.Apocalipsa nu va veni, este deja aici.

  3. Ce, bă, te-ai făcut pişcotar, faci reclamă ascunsă la bombe nucleare? “Ia, neamule, sunt bune pentru toată familia, dar mai ales pentru fetiţele de 8 ani dacă stau destul de aproape de ciupercă.” Am văzut sobe cu cărbuni mai periculoase.

  4. Esti EXTREM de talentat, Mantzy. Ai har. Persuasiv, sigur si fara efort prinzi cititorul in mreje cu stilul tau si-l duci unde vrei tu, si cum vrei tu si indiferent de destinatie, Motru, Cluj, Hiroshima, wc-uri, trenuri, calatoria devine fantastica.

      1. Io am inteles ca da, cel putin cu Mantzy, care-o prinde-n mrejele persuasiunii lui irezistibile si-o duce (fara efort!) in wc-uri, trenuri, Motru, Hiroshima sau Cluj, ma rog, nu neaparat in ordinea asta. 🙂 Ca de-aia as baga in supermarketuri niste persuasiune de-asta buna, de tara, as rupe la vanzari!

        1. cum?aaa… poftim?vaai!!adica insinuezi…sugerezi..hm,hm vrei sa spui ca eu as socializa…cumva..in vreun fel hm…chm..intim cu autorul? vai!!!…nu…nu..nu de un milion de ori NU si la o adica chiar niciodata … m-as simti Matusalemica, da, chiar m-as simti ca o matusa(le(mica)!!! deoarece nu ma pot compara cu fetitele de 14 ani !!! dar daca autorul ar pune limita la 17 anisori ar exista o oaresce posibilitate de tandreturi calme si de bun simt dar si aia ar fi totusi absurda…oricum ideea era ca SCRIE BINE ,ar mai fi si altele dar ramanem la asta..totusi as dori mai multa profunzime..in scrieri,,,desigur..

  5. Ferasca dumnezeu de chestia “te iert dar nu te uit” iar pe americani ii cam cam vrea multi sa ii incalece musulmani japonezi koreeni rusi nu prea ii vad bine ,nu au fost ei prosti si-au dat cu seama si au ingintat NATO

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Intrebare de siguranta *