Poza asta are vreo 60 de ani. Este mai veche, așadar, și decât părinții mei, și decât orașul în care m-am născut, și decât internetul. În ea sunt străbunică-miu (stânga), bunică-mea și bunicul dinspre daddy cool. Când a găsit-o taică-miu pe nu știu unde, s-a uitat fascinat la ea timp de vreo două ore, timp în care mi-a arătat-o și mie de vreo șapte ori.

Imaginați-vă că, dacă stră-străbunicii mei ar fi avut astăzi vârsta mea, peste 90 de ani un alt eu s-ar uita la poza asta plictisit. Ar fi una dintre cele 78.000 de poze cu străbunicii și stră-străbunicii. Mai grav, aș avea cam 195.000 de poze cu străbunicul bebeluș: străbunicul în puța goală când era copil, străbunicul când papă griș pe scaunul de copil, străbunicul când râde șmecherește în timp ce stră-străbunica îi schimba scutecul, străbunicul la zoo, străbunicul cu maimuța, străbunicul cu cățelul, străbunicul cu pisica, străbunicul cu o fată din vecini, străbunicul concentrat la o tabletă pe care stră-străbunicul i-a pus un joc cretin… Mă rog, ați înțeles ideea.

Sunteți niște hipsteri fotografi și niște părinți proști care ați răpit tot ce era mai frumos de la arta asta și, implicit, de la propriii voștri copii. Ați secat-o, ați futut-o, ați distrus-o, nimeni n-o să se mai uite vreodată două ore la o poză care-i va face să plângă și să cardească două sticle de vin, ca tătâne-miu ieri. Acum să vă văd: vreți să reparați ce-ați stricat? Inventați ceva, dă-vă dracu! O artă nouă. Un mod unic și genial de a stoca informații care, peste 100 de ani, o să trezească nostalgii nepoților noștri. Asta fac oamenii, ăștia sunt artiștii.

Și nu, dacă ai un aparat foto scump asta chiar nu înseamnă că ești fotograf, după cum spuneam și altă dată. 

Acum văd că am mai abordat chestiunea și aici. Merge și ăsta.