Dacă vă duceți spre sudul țării, întoarceți-vă. Dacă insistați, nu mergeți cu mașina voastră. Iar dacă mergeți cu mașina voastră, mergeți doar spre București. Sudul întreg, cu tot puținul lui, pare să existe doar ca să te împingă spre capitală. Că ce să faci în sud?

Nu există drumuri în sud, circulabile sunt doar acele câteva care duc spre București. Restul sunt niște ruine de mult uitate. Când te rătăcești pe ele, oamenii care-și plimbă turmele de animale pe străzi se uită la tine lung, ca și când ai veni din altă eră. Și chiar vii.

Drumul dinspre Alexandria spre București era bun. Avea marcaj clar, parapeți, zone vibratoare, asfalt decent. Doar că eu, bată-mă să mă bată, voiam să ajung la Giurgiu, nu la București. Și știam că la un moment dat trebuie să fac dreapta. Am învățat de mult să nu mă mai încred în GPS. El, săracul, te duce pe drumul cel mai scurt și-atât. Mare greșeală! Pe forumuri, pățiții aproape că implorau: ”Dacă veniți dinspre Alexandria și vreți să ajungeți la Giurgiu, țineți cât mai mult drumul de București, înainte să faceți dreapta.” Și l-am ținut și iar l-am ținut. Cu vreo 40 de kilometri înainte, într-un sat cu mici urme de civilizație prin el, văd un indicator mare cu o săgeată albă. Giurgiu la dreapta. Indicatorul era reflectorizant, uriaș, de încredere, impecabil. Așa că am făcut dreapta. Înainte să intru pe drumul fantomă, am cunoscut periferiile mai puțin civilizate ale satului. După un bar am ieșit din el brusc și m-am trezit pe drum. Pe un drum nemarcat, îngust și împrejmuit de vegetație deasă. Dar nu foarte rău. În plus, era pustiu. Am accelerat și am zburat pe el cu 160, minute în șir, poate zeci. Privindu-mă de foarte sus, m-ați fi văzut ca o ghiulea străbătând o iarbă.

După un număr incert de kilometri (pentru că fiecare fusese la fel cu precedentul) am ajuns într-un alt sat, mult mai sinistru decât primul. Prăfuit și acoperit de crengi, la prima intersecție era un indicator de dinaintea timpului. A trebuit să mă dau literalmente jos din mașină și să mă apropii la jumătate de metru, chiorându-mă, ca să văd ce scrie pe el. Zicea ”Giurgiu Ruse, înainte”. Mă rog, era semnul, știți voi. Doar că înainte începea un drum de țară care înconjura un heleșteu după care părea să meargă șerpuit înspre nicăieri. Doar la dreapta era calea asfaltată și cu niște case pe lângă ea. Dar indicatorul nu putea să mintă, mai ales că, apoi am văzut, era dublat de un semn cu ”drum cu prioritate” în față. Așa că merg în față. După 5 kilometri de hârtoape uriașe și praf de să-l tai cu cuțitul, decid să mă întorc și s-o iau pe asfaltul care se lăsa în dreapta. O fi fost semnul stricat, cine știe? Mai pățisem așa la Caracal, unde toate indicatoarele sunt îndoite și învârtite astfel încât să te trimită în direcția complet opusă. Ajuns înapoi la intersecție, fac de data asta stânga (v-ați prins, dreapta față de cum venisem prima oară), pe asfaltul cu case. La a treia casă, un niște țigănuși ascultau manele. Deschid geamul.

– Salut, merg bine spre Giurgiu?
– A, nu, e încolo, zice unul, arătându-mi drumul de țară de pe care tocmai mă întorceam.
– Și cât ține drumul prost?
Țigănușul rânjește și ridică din umeri:
– Vreo patruzeci de kilometri.
– Și am altă variantă?
– Da, te întorci în drumul principal și mai mergi un pic spre București.

Și m-am întors pe nesfârșitul și nemarcatul drum, și-am trecut iar prin periferia satului, și-am revenit în drumul de București. După care, din păcate, a trebuit să fac din nou dreapta.