Anul 275.000.000 înainte de Hristos. Dimetrodonul Permy (foto stânga) se târâște prin nisipul încins, care de la o vreme îl cam ustură la tălpi, mai ales în ultimele ore în care globul de foc e încă pe cer. Este cel mai mare dintre vecinii lui de cartier. Vela impresionantă cu care i se prelungește coloana vertebrală este înaltă cât doi mantzi (aproximativ 3,5 metri, plus dar mai degrabă minus). ”Sunt tânăr, doamnă, tânăr, cu spatele frumos” este singurul vers cunoscut despre un dimetrodon. Și dimetrodonul nostru avea, într-adevăr, spatele atââât de frumos! Datora multe partide de sex spatelui ăla. Dar nu doar sexul. Tot lui datora și mișcările line, pe pământ (unde spinarea-i acționa fix ca arcada podului ăla de căcat de la Basarab) sau în apă. Și tot coamei ăleia osoase și faptul că, în lungile dimineți de după friguroasele nopți, spatele arcuit al dimetrodonului era puternic încălzit de soare, iar căldura i se transmitea rapid în tot restul corpului. Nu se gândea de ce are spatele așa. Lui i se părea că are un spate foarte normal, chiar ar fi îndrăznit să spună că mai arătos decât al antipaticului său vecin, edafozaurul (dreapta). Dimetrodonul nostru era un pic rasist. Șșșt!

Dar ce caniculă!, își zise Permy. Nici măcar n-avea televiziuni de știri, să-l avertizeze în legătură cu ceea ce în mod clar era un cod roșu. Înjură în gând, în mintea lui de… Căcat! Mintea lui de ce? Dimetrodonul nu e nici dinozaur, nici mamifer, nici strămoș direct al vreuneia dintre clase (deși e acceptat faptul că este cea mai apropiată chestie de un mamifer din câte existau, la acea vreme). El, Permy, avea să fie ultimul din clasa lui. Cam cum ai fi tu, cititorule, ultimul mamifer. Apoi, de când el și întreaga lui eră vor fi dispărut, aveau să mai treacă vreo 40 de milioane de ani până la apariția primilor dinozauri.

Dar gândea dimetrodonul? Cu siguranță. Permy, de exemplu, se gândea că-i e cald. Nu știa, însă, că acea căldură prevestea ceva epocal (deși epoca e mult prea neînsemnată pentru ca superlativul format de la acest cuvânt să însemne ceva în povestea noastră). Mă rog, ceva măreț. Avea să fie martorul unui eveniment istoric, ba chiar preistoric. Odată cu el se va fi încheiat o eră. Era lui. În accepțiunea generală a termenului, o eră are câteva sute de milioane de ani. Mai mare decât ea este doar eonul – de la jumătate de miliard de ani în sus. E trist să mori, dar e îmbucurător să știi că măcar moartea ta a însemnat ceva.

La vremea aia, paelozoicul era cea mai nouă eră din câte puteau exista. Și cea mai evoluată. Dimetrodonul era mândru de gradul de dezvoltare la care ajunsese societatea și râdea de multe povești auzite despre strămoșii săi și nu-i venea să creadă că unii dintre ei nu știau să prindă pește. De fapt, cel mai amuzant i se părea că unii dintre strămoșii lui nici măcar nu mâncau pește. Sau orice alt fel de carne.

Lui Permy i se părea că avusese multe femele în decursul vieții, dar nu era deloc așa. Pentru că femelele erau rare. Foarte rare. În plus, lui Permy îi era sete des. Una peste alta, avusese o viață cam de căcat. Verdeața acoperea tot pământul, inclusiv cei doi poli. Dar apa (pe care, apropo, o adora), se găsea tot mai greu. Ocean? Nici nu concepea că ar putea exista așa ceva. Dimetrodonul habar n-avea, dar întreaga lui planetă era formată din două blocuri masive: unul de uscat, celălalt de apă. O apă călâie și scârboasă, deloc adâncă și doldora de vietăți.

Permy o văzu în depărtare pe cea cu care se împerechease ultima oară. Habar n-avea cât trecuse de atunci. Lui îi părea că ere. Încercând să-și miște mai cu spor labele uriașe în nisipul încins, se duse țintă spre ea, cu pas săltat. În timp ce se apropia, se gândea să-i spună: ”Dragă, nu mă simt prea bine și presupun că nici tu. Tu ai mai văzut vreun vecin în ultima vreme? Ce naiba, nu puteau să plece brusc cu toții! Când ai băut apă ultima oară? Și ce mama mă-sii e cu mirosul ăsta care se simte de la o vreme?” Cum dracului o chema? Voia să-i spună că îi este frică, că a avut o revelație, că a văzut sfârșitul. Nu sfârșitul lui, ci sfârșitul lor, al tuturor, al tot ce există. Dar trecură trei zile până să reușească să se apropie suficient de ea, iar Permy uită tot încă din a doua. În fond, era doar un biet animal din permian. Când o prinse în sfârșit, nu-și crezu ochilor. Dimetrodoana, fata pe care nu mai știa cum o cheamă, dar pe care chiar atunci își dădu seama că o iubește, era moartă. Dacă dimetrodonul putea suferi, atunci Permy suferi, în clipa aceea exactă, cât pentru întreaga sa specie. Apoi, ostenit și bătrân, își întinse burta și gâtul lung pe nisip, fornăi grozav din nări și închise ochii pentru totdeauna. Ultimul gând care avea să treacă prin mintea unui animal din paleozoic a fost: ”Mda, e grozav de cald!”.

Ultimul dimetrodon murise, dar cu puțin timp înainte avusese revelația înspăimântătoare a sfârșitului vieții pe pământ. Definitiv și irevocabil, fusese sigur de asta. După, nu va mai exista nici un dimetrodon. Deci nimic, și-a zis Permy. Și totuși, la fix 248 de milioane de ani distanță, în viitor, o ființă la fel de diferită de el pe cât este iPhone-ul vostru diferit de o bucățică de cretă avea să apară, ca din senin, prin aceleași locuri.

– Ființa aceea avea să fie omul, dragul meu Knrzs.

Dar ce a fost omul? Va fi întrebarea aflată pe pleoapele tuturor țivătierilor, ființele minuscule, fără gură și fără nasuri, care vor fi trăit pe pământ în anul 240.000.000 după Hristos.

– Chiar așa, e a fost omul? își întrebă micul țivătier Knrzs profesorul din ochi . Knrzs era un țivătier curios și plin de întrebări fundamentale, la cei doar 843 de ani ai săi.

Profesorul său de istorie îl privi zâmbind din ochi și-i spuse, cu aceiași ochi, clipind des și certăreț:

– Ce să fi fost omul? Un căcat. Un dimetrodon cu spate mai urât.