Acușica se fac patru ani de când îmi tot spăl mașina prin București și încă mă minunez de abilitatea băieților de la spălătorii să găsească, dintr-o mișcare scurtă a poanieului, cel mai de căcat post de radio existent pe FM. Rareori le ia mai mult de o secundă. Dar, și când durează trei secunde, învârtitul butonelului rotund care caută posturi are un farmec aparte: omul își mijește ochii a concentrare și face două-trei curse scurte, dar savante, stânga-dreapta, de zici că deschide seiful celei mai mari bănci din New York. Încep să cred că radio zu are un cifru special cunoscut de toți cocalarii care n-au răbdarea sau timpul necesare să caute frecvența.

Azi, la spălătoria mea preferată dintre multele de pe strada Moinești, băiatul care-mi zice ”barosane” (am avansat, după mai multe șpăgi consecutive, de la titlul de noblețe inițial – ”boss”) a găsit în 1,4 secunde o melodie ciudată, un amestec de manea, rap și dance, al cărei refren era cam așa: ”Bani bani bani bani bani și iară bani”. M-am uitat la el cu sinceră admirație, în timp ce dădea din cap pe muzică pe scaunul meu, ștergând volanul plin de simțire, și, când privirile ni s-au întâlnit, am văzut că buzele-i rostesc ceva indescifrabil din cauza muzicii pe care nu uitase s-o dea în blană. Aparent vorbea cu mine. Pentru că toată expresia lui facială părea pătrunsă de profunzime, ca lovită de o revelație bruscă, m-am aplecat înspre el și l-am întrebat:

– Ce zici?

A continuat să dea din cap și mi-a șoptit misterios la ureche:

– Bani, frate!