Dacă aș avea un bănuț pentru toate textele de pe bloguri care încep cu ”N-am mai scris de mult pe blog pentru că…”, mi-aș permite acum să nu încep textul ăsta așa.

N-am mai scris de mult pe blog pentru că mi se pare că am devenit adult. Am 28 de ani, sunt cam la limită, cred eu. Dacă ai peste 30 de ani și încă ai un blog pe care postezi zilnic, ai o problemă. Dacă ai peste 30 de ani și trăiești din asta, ești un fel de subspecie. Cum adică, să fii blogăr? Blogul poate fi cel mult o boală a copilăriei. Și mă rog. Aici vă imaginați voi că am scris un text plin de scârbă despre blogări. Chiar intenționam să-l scriu, cât am stat pe drum. Ca să vedeți cât de tâmpit eram. Să scrii despre blogări înseamnă să te cobori la nivelul lor. Ba mai rău, înseamnă să le faci reclamă. Orice blogăr pe care îl înjuri înseamnă un biscuite în plus la leafa înjuratului. De ce-ai face-o?

În plus, când chiar aveam de gând să scriu o prostioară, am văzut ceva nasol pe drum, într-o parcare de pe centura Craiovei; o cățea cu pui abandonată. Era foarte slabă și bătută. Se mișca greu și avea ochii umflați și plini de vene sparte. A venit totuși la mine și, în tot timpul cât am mângâiat-o, a scâncit tare, tânguitor. Am convingerea că nu există om care să fi suferit vreodată cât suferea cățelușa aia. Și nu, n-am avut ce să-i fac, altceva decât să rog pe cineva din oraș să-i aducă ceva de mâncare.

Acum mă urăsc. Mă urăsc că n-am energia și ambiția să fac mai mult. Și vă urăsc și pe voi, cam din același motiv. De blogări sau de altele chiar nu mai am loc. Cum să mai scriu? Vorbim la toamnă.