A trecut o săptămâna de când nu am mai scris aici și a fost o săptămână frumoasă. Acum mă străduiesc să scriu acest text pentru că mi se pare că o datorez cuiva. Cuiva nedefinit. De obicei, îmi vin o grămadă de idei de scris și e atât e simplu. Nu și acum. E frustrant, ca atunci când ai parbrizul plin de cadavre de gâze aflate într-un rigor mortis care-ți sfidează ștergătoarele și țâșnitoarea și cauți disperat un țigănuș care să te facă să vezi lumea clar cu ajutorul sticluței ăleia de jumătate cu apă și un pic de șampon și-al ștergătorului său zdrențăros. Țigănușul nu vine și tu te gândești trist cât de nedrept este ca o grămadă de țigănuși spălători de parbrize să fie tratați urât de șoferi care nu știu ce noroc a dat peste ei.

[Șoferii fac semne nervoase din degetul arătător sau acționează psihotic ștergătorul atunci când țigănușul împroașcă niște apă pe lunetă. Uneori fac adevărate acrobații periculoase, bagă-n viteză și mașina țopăie nevricos, cât pe-aci s-o lovească pe aia din față, doar ca să fie bine înțeleși. Alții dau pur și simplu țeapă, ăștia-s cei mai răi. Îl lasă pe țigănuș să termine de frecat și când acesta vine la geam să-și încaseze plata meritată, ei i-l închid ostentativ în nas. Mă întreb de ce fac oamenii așa, oare sunt rasiști, oare li se pare mult un leu, oare li se pare cerșetorie sau poate pentru că sunt doar niște nesimțiți? Mă întreb dacă-și realizează condiția mizeră, atâta timp cât un biet țigănuș spălător de parbrize le poate provoca o asemenea trăire intensă, o repulsie viscerală. Când sunt mai departe la semafor, dornic de țigănuș spălător, iar țigănușul e la patru-cinci mașini în față, atunci e cel mai nasol. Mi se pare totuși de prost-gust și ușor jenant să claxonez ca să-l chem sau să scot mâna pe geam și să-i fac un semn. Număr în gând secundele până la verde și știu că pentru mine nu mai e timp, așa cum nu mai e nici pentru țigănuș. Dar țigănușul e un norocos, el va mai avea curând o nouă șansă. Eu ce mă fac dacă prind doar verde până acasă?

Ce frumos trebuie să fie, să fii spălător de parbrize. E ca și când ai trăi mii de vieți. Pentru țigănuș, fiecare roșu e o nouă șansă, fiecare oprire a mașinilor în coloană este un început, e răsărit, e început de vară, e speranță și ocazia unică de a-și testa destinul până la capăt. Țigănușul spălător de parbrize trăiește de multe ori și trăiește scurt și intens, ca o musculiță de oțet. Pare atât de plin de rutină tot ce face, dar de fapt e atât de jamesdeanic. Cine altul poate înțelege mai bine ce înseamnă să trăiești clipa?

Când văd că țigănușul e departe, mă resemnez și-i privesc ultimele încercări de-a mai face un leu în viața aceea. Acum stropește luneta BMW-ului, BMW-ul refuză categoric. Trece imediat la parbrizul Kiei, îl udă și pe acela. O face cu mișcări iuți și robotice, știe că din acest nou roșu mai e puțin. Ștergătoarele-i zic că nu, parcă mașina însăși ar face semn din deget. Și roșul se stinge, iar țigănușul acela moare odată cu el. Cât ține verdele, universul e gestant cu un alt țigănuș, identic ca înfățișare cu cel anterior, care se va naște cu scrâșneli și dureri pe galben și-și va trăi pe roșu viața care se va termina glorios, cu un leu, sau, cine știe?, care-l va consfinți drept încă un ratat care a trăit degeaba și n-a primit nimic.]

Ce spuneam? Da, că asta mă simt când nu știu ce să scriu. Un șofer care brusc înțelege sensul vieții și mersul lucrurilor atunci când, deprimat că în marele oraș nu există un țigănuș care-i este predestinat, oprește în peco și își freacă singur parbrizul. Iar dintre frunzele noi și verzi pândesc niște ochi fioroși. Ochii păsărilor care se vor căca pe el imediat ce e curat. Și atunci va fi nevoie de un alt roșu la semafor și de o altă viață împlinită de țigănuș.

Încă n-am scris nimic.