Întâi să vă explic distincția. Oltenii nu sunt oricum cei mai inteligenți români, dar lucrurile devin chiar și mai grave atunci când mergi înspre sud. E ca-n Italia. Cu cât mai la sud, cu-atât mai țărănoi. Mie, ca oltean necomplexat dar și deloc mândru de asta, născut și crescut 19 ani exclusiv în Oltenia, mi-e foarte greu să-i urmăresc vorbind pe oltenii din Dolj, de pildă. Vorbesc repezit, cu un accent puternic de țărani (nu-i pot spune altfel, că n-au accent propriu zis, e mai degrabă modulația aia complet neinspirată care te face să transformi un cuvânt simplu într-un fel de scheunat), folosesc excesiv și deseori inoportun perfectul simplu (în general în formele lui țărănești – ”dedei”, ”fusăi” ș,a.m.d.) și au niște fixații verbale care inițial mi-au părut glume. Dar nu sunt glume!

Nea Mărin chiar nu era o exagerare, vă zic. Trei craioveni din cinci (femeile inclusiv) vorbesc cu ”vere” cu toată lumea și restul de doi îi zic direct ”vericule”. Iar celălat rest din 5 (nu sunt bun la matematică) oralizează penibil și inutil interpelările folosind sintagma de mecanici auto ”băi, nene”. Cât despre veri, la dracu, am auzit FRAȚI vorbindu-și între ei cu ”vere”. Apropo, pot să înțeleg oarecum că la București și-n alte părți se vorbește cu ”frate”. Substantivul ”frate” definește mai mult decât o relație de rudenie între două persoane. Sugerează o apropiere, impune o relație de egalitate și chiar de complicitate între participanții la dialog, îndeamnă la empatie. Dar ”vere” nu înseamnă chiar nimic. Să fii vărul cuiva e ca și când ai fi tizul cuiva: e complet irelevant în relația dintre voi. Verii pot să se iubească, să se urască, să-și fie unii altora indiferenți sau să nu se cunoască deloc. Ce, am un văr? Bine, înseamnă că mătușa aia de-a paișpea a lu mama nu a mai făcut avortul ăla când zicea că… mmmmmda! Am un văr. Așa, și? Deci ”vere” e mai inexpresiv și mai stupid chiar și decât ”frate”, ”nene”, ”coae” sau ”boss”.

Și să nu uit, tot în legătură cu diferențele dintre sudul Olteniei (Mehedinți, Dolj, Olt) și nord (Gorj, Vâlcea): n-am întâlnit aproape nici una dintre mărcile recunoscute unanim ca fiind ”oltenești” în copilăria sau adolescența mea. La noi în familie, de pildă, nu se mânca praz și nu se bea zaibăr. Ba chiar aș îndrăzni să spun că nici nu prea se găseau chestiile astea în Motru, iar Motru, sunteți sper de acord, nu e chiar un oraș cosmopolit și refractar la valori precum conservatorismul.

În schimb, mândria prostească le e comună tuturor oltenilor. Chiar și eu dețin mândrie prostească din belșug; dacă nu mă credeți, uitați-vă cu ce ton arogant și atotștiutor am scris acest text.