Clicky

Cum era să mor de la prea mult șah

Cum era să mor de la prea mult șah

Am fost întotdeauna bunicel la șah. Habar n-am ce înseamnă asta, aș putea la fel de bine să spun c-am fost întotdeauna slăbuț la șah. Cam tot aia e. Șahul e un sport frumos, pentru că e ca-n viață. Toată lumea e mai mult sau mai puțin proastă, nimeni nu e excelent cu adevărat, dar vestea bună e că poți progresa. Ei, să zicem că pe mine nu mă bătea nimeni din liceu (deși aveam și alte persoane, mai bătrâne, cu care jucam și cărora nici nu visam să le iau vreo partidă). E drept, Motrul nici nu trece drept un o mare pepinieră de șahiști și parcă nici nu vezi bețivii frecând pioni în loc de zaruri pe sub fiecare salcie. Asta a făcut ca faima mea să se extindă rapid în școală. Eram printr-a zecea când un tip cu meclă de psihopat de la una din clasele de-a doișpea a venit la mine în clasă și mi-a propus să jucăm. În ziua aia am jucat cinci partide din care cu chiu cu vai mi-a luat una, iar asta doar pentru că fusesem nerăbdător și neatent. El nu era de aceeași părere. ”Să jucăm pe bani”, a zis, furios.

Și așa a început șahul pe bani. Pentru un licean de la sfârșitul anilor ’90 oricâți bani erau mulți, ceea ce mă face să cred că suta mea de mii, cât costa partida, era o mică avere. Dar nu-mi făceam griji că o să-mi ruinez părinții. La șah e simplu. ȘTII când cineva nu te poate bate. De obicei, știe și el. Dacă nu e prost. Ăsta nu știa. După vreo trei zile îi luasem deja peste un milion.

Doar că pentru tipul ăsta pierdutul la șah era cumva similar cu consumul de heroină. Voia mereu să joace (și implicit să piardă, pentru că nu accepta repetatele mele propuneri să nu mai jucăm pe bani) mai mult, și mai mult, infinit, dacă se poate. Ajunseserăm să stăm câte două ore după programul de școală, cu psihopatul căutând febril săli sau colțișoare libere unde să punem tabla.

Am știut că e ceva în neregulă când a început să mă cheme dimineața, înainte de ore. Orele noastre începeau la 7. Noi veneam pe la 5:30, așteptam femeile de serviciu care să ne deschidă școala și jucam până la prima oră. Uneori, la insistențele lui, chiuleam la prima oră ca să mai jucăm o partidă. Poate chiar la primele două.

Pentru că deja îi luasem o grămadă de bani, nu puteam să nu accept provocările repetate și tot mai nebunești, mai ales că eu eram și destul de papagal. El era într-o spirală a pierdutului de șah și de bani, eu eram într-o spirală a pierdutului de timp și de materie. Materie școlară, nu altceva, că astrofizica mi-era, încă, la fel de străină ca vaginul.

Totul a culminat când m-a somat (deja devenise amenințător, de vreo câteva zile) să jucăm în cele trei ore în care eu aveam programată teza la mate. I-am explicat cât am putut de calm și de împăciuitor că mi-e imposibil. S-a înfuriat. A bălmăjit niște amenințări, cred chiar că am văzut niște mici începuturi de spume la colțurile gurii sale strâmbe.

Imediat după teza la mate, a venit cu alți trei zdrahoni să mă bată, fix în clasă. A apucat doar să-mi tragă o tablă peste față (era nebun, v-am zis, tot timpul când îl vedeam avea tabla de șah într-o mână și punga cu piese în cealaltă), pentru că, înainte să intre în scenă și vlăjganii, i-am promis că jucăm cu proxima ocazie. Adică în 40 de minute. Am chiulit ca să fug acasă să-i iau banii înapoi. Când ne-am întâlnit să jucăm, i-am întins teancul destul de grosuț. Era cât pe-aci să mă bată din nou. Mi-am dat seama că am greșit grav propunându-i o asemenea pomană umilitoare. Din fericire, m-a iertat. Dar eu știam ce am de făcut. O vineri întreagă, până noaptea, am pierdut, poate, mai multe partide de șah decât câte pierdusem în tot restul vieții mele. Psihopatul chiar credea că jocul lui devenise brusc genial, am impresia. Când în sfârșit și-a recuperat toți banii pierduți în săptămânile anterioare, a mai vrut să jucăm o dată. Era și nesimțit. Mi-am luat inima-n dinți și l-am bătut. Când mi-a întins suta de mii, însă, i-am împins-o înapoi: ”La cât am pierdut azi, n-o merit. Lasă așa, dar hai să nu mai jucăm, te rog, că mi-e frică să nu fie nevoie să vin cu bani de-acasă și să mă bată tata.” Frica te face să fii diplomat de foarte timpuriu.

39 thoughts on “Cum era să mor de la prea mult șah

      1. futu-i tastatura ma-sii, si a lu’ cine-a pus “u” langa “i”, ca in loc de “misto” uite ce-mi iesi.

      1. asa coae, ca mi se parea mie cunoscut cuvantul asta, sah, dar nu stiam de unde sa-l iau. Hai, cand amintisi de table ma prinsai.

  1. Normal, o redactie care se respecta. Invitatzii si pe Gigi si Corleone la un turneu dar sa fie in ziua de salariu ca poate pun botul si la maruntis.

  2. Asa e daca voi astia tineri nu ati mai prins Daciada.
    Eu am jucat si castigat (pe) glorie in cadrul Daciadei cu premii de genul “poza la panou pt o luna”, loc la un simultan cu nusce mare maestru roman, etc.

  3. Prin generală, aveam un geniu de cartier căruia îi plăcea să mă invite să jucăm şah (eu fiind bâtă) cu deschiderea aia splendidă, clasică: “arată-mi pătrăţica pe care vrei să te dau mat”. Ce satisfacţie cretină, de annoing orange, pe capul meu când ajungeam la pat. Psihopaţi am devenit amândoi: eu tot nu ştiu să mă dau bătută la timp, el tot nu ştie să câştige femeile. Viaţa bate şahul.

      1. Acu, am mai zis că-s bâtă, dar am înţeles că la şah patul e mai ghei, aşa, între bărbaţi (cu braţe tari, din care iese cel mult un popor, nu plăcere). Iar din “Siciliana” ştiu că dai pixul, dai maşina, dar nu dai dama, dom’le! Dac-aştepţi să se sacrifice ea… pierzi.

    1. “Arată-mi pătrăţica şi ţi-o arăt şi io pe-a mea” e deschiderea de la alt joc, “de-a mama şi de-a tata”, la şah se numesc altfel.

  4. Sahul adevarat se joaca numai in spatii inchise, cu piese facute din miez de piine (negrele) si sapun (albele).

  5. Băi, zici că Motru nu era pepinieră de şah. În câţi ani de şcoală şi facultate am umblat prin Buc. n-am văzut vreunul care să umble cu tabla de şah la el şi n-am văzut măcar vreo partidă jucată la şcoală. Am văzut şeptic, fotbal cu nasturi, ruletă cu căpuşă (se pune căpuşa în centru şi iese numărul pe care trece).

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Intrebare de siguranta *