Clicky

Leul lui Llosa

Leul lui Llosa

Războiul sfârșitului lumii este una dintre cele mai frumoase cărți care s-au scris vreodată, iar capitolul care povestește viața Leului de până la racolarea sa de către Sfătuitor este unul dintre cele mai bune din toată cartea. Vi-l redau integral, pentru că nimic din ce-aș putea scrie eu n-ar putea fi mai plăcut:

”SE NĂSCUSE cu picioarele foarte scurte şi cu o căpâţînă uriaşă, astfel încît toţi sătenii din Natuba se gîndiră că ar fi mai bine pentru el şi pentru părinţii lui ca Bunul Isus să-l ia cît mai repede, căci dacă supravieţuia nu putea deveni decît schilod şi nătîng. Doar prima presupunere s-a adeverit. Fiindcă, deşi mezi­nul îmblânzitorului de cai Celestino Pardinas n-a putut merge niciodată ca oamenii, era înzestrat cu o inteligenţă pătrunzătoare, o minte setoasă de a şti cît mai mult şi în stare – cînd ceva intra în tărtăcuţa aceea care îi făcea pe oameni să rîdă – să reţină cele mai mici amănunte. Totul în el era anapoda: faptul că se născuse schilav într-o familie atît de sănătoasă ca Pardinas; că, deşi slăbănog şi pipernicit, nici n-a murit de mic nici n-a suferit de vreo boală gravă; că, în loc să umble în două picioare ca tot omul, el se tîra în patru labe, şi că tigva îi crescuse atît de mare încît părea cu neputinţă ca trupuşorul lui firav să poată duce o asemenea povară. Dar ceea ce i-a făcut pe oamenii din Natuba să înceapă a şopti între ei că nu îmblînzitorul de cai l-a zămislit ci însuşi Dracul, a fost împrejurarea că a învăţat să citească şi să scrie fără ajutorul nimănui.

Nici Celestino nici Dona Gaudencia nu şi-au dat osteneala – gîndindu-se pesemne că era în zadar – să-l ducă pe copil la Don Asenio, cărămidarul, care preda cum se pricepea lecţii de portugheză, de latină şi rudimente de religie. Fapt e că într-o zi a venit în sat pristavul şi a aninat de cele cîteva scîndurele închipuind un avizier, în Piaţa Matiiz, un edict pe care nu s-a mai ostenit să-l şi citească cu glas tare, pretextînd că trebuie să-l afişeze în alte zece sate dimprejur pînă la căderea nopţii. Sătenii tocmai se chinuiau să descifreze hieroglifele cînd, de jos, s-a auzit firicelul de voce a Leului: „Zice că e primejdie de molime printre animale, că grajdurile trebuie dezinfectate cu crezol, gunoaiele arse, iar apa şi laptele să nu se bea decît fierte”. Don Asenio adeveri că asta era scris. Încolţit de săteni să le destăinuie cine l-a învăţat buchiile, Leul a dat o explicaţie care a stîrnit neîncrederea celor mai mulţi: că a învăţat privindu-i cu atenţie pe cei care ştiau să citească, de pildă pe Don Asenio, vechilul Felisbelo, vraciul Don Abelardo sau tinichigiul Zosimo. Nici unul din ei nu-i dăduse lecţii, dar tuspatru şi-au amintit că văzuseră deseori căpăţîna hirsută şi ochii iscoditori ai Leului iţindu-se lingă măsuţa pe care scriau sau citeau răvaşele dictate sau primite de vreun megieş. Oricum, Leul învăţase, numai el ştia cum, şi de atunci era mereu văzut citind şi recitind, la orice oră, sub arbuştii de iasomie din Natuba, ziare, cărticele de rugăciune, liturghiere, decrete şi orice tipăritură ce îi cădea în mînâ. Deveni cu încetul scriitorul public care, cu o pană de gîscă ascuţită de el însuşi şi cu un amestec de cîrmîz şi sucuri vege­tale, redacta, cu litere mari şi frumoase la vedere, felicitările pentru aniversări, anunţurile de nunţi, decese, naşteri, boli, sau simplele bîrfe pe care sătenii din Natuba le transmiteau celor din alte sate şi pe care, o dată pe săptămînă, venea să le ia călăreţul poştei. Tot Leul le citea localnicilor scrisorile primite. Făcea pe scribul şi pe cititorul public doar din plăcere, neluînd un ban Pentru aceasta, deşi uneori primea cîte un mic cadou în schim­bul serviciilor sale.

Se numea Felicio, nu Leul, dar porecla – cum se întîmplă adesea în ţinut -, odată potrivită, ajungea să şteargă pînă şi amintirea numelui. L-au poreclit Leul probabil în bătaie de joc, “mai mult ca sigur din pricina tărtăcuţei uriaşe care, mai tîrziu, ca pentru a da dreptate glumeţilor, avea să se acopere cu plete bogate ascunzîndu-i urechile şi agitîndu-se ca o coamă la orice mişcare. Sau, poate, din cauza felului său animalic de a merge, sprijinindu-se în acelaşi timp pe picioare şi pe mîini (pe care şi le proteja cu nişte tălpi de piele în chip de copite), deşi aspectul lui timpul mersului pe picioarele prea scurte şi pe braţele prea lungi – de care însă se ajuta doar uneori – ducea cu gîndul mai degrabă la familia maimuţelor decît la animalele de pradă. Nu mergea mereu încovoiat; erau momente cînd se putea ţine ca oamenii, fâcînd chiar cîţiva paşi pe picioruşele acelea ridicol, dar ambele acţiuni îl lăsau fără suflare. Tot din cauza acestui fel de a merge nu purta pantaloni, ci tunici, ca femeile, misionarii sau pocăiţii Bunului Isus.

Deşi Leul le scria corespondenţa, oamenii din Natuba nu l-au primit niciodată cu plăcere în mijlocul lor. Era firesc: dacă pro­priii părinţi nu erau în stare să-şi ascundă ruşinea că i-au dat naştere, ba chiar încercară o dată să se descotorosească de el făcîndu-l cadou, cum ar fi putut femeile şi bărbaţii din Natuba să-l socotească unul de-al lor, om ca toţi oamenii, cînd el era mai degrabă o apariţie? Cei doisprezece fraţi şi surori Pardinas îl ocoleau, şi era ştiut că nu mînca împreună cu ei, ci pe o lădiţă aparte. Astfel, n-a avut parte nici de dragostea părintească, nici de cea frăţească (deşi, se pare, a presimţit ceva despre cealaltă dragoste), nici de prietenie, căci copiilor de vîrsta lui le stîrni la început teama, apoi dezgustul. Îl goneau cu pietre, scuipături şi înjurături dacă îndrăznea să se apropie de jocurile lor. El, la rîndu-i, rareori încerca să stea în preajma cuiva. De mic copil, intuiţia sau inteligenţa sa care nu dădea greş. Îl învăţaseră că, pen­tru el, ceilalţi vor fi întotdeauna nişte fiinţe reţinute sau neplăcute, adesea schingiuitoare, încît trebuia să se ţină departe de toţi. Aşa şi făcu, cel puţin pînă la întîmplarea de la pîriu, iar oamenii îl văzură ţinîndu-se mereu la o distanţă prudentă, chiar şi la serbări sau la bîlciuri. Cînd Natuba era vizitată de o misi­une religioasă, Leul asculta predicile ghemuit pe acoperişul bi­sericii Nuestra Senora de la Concepcion, ca o pisică. Dar nici măcar această strategie a baterii în retragere nu l-a scutit de spaime. Una dintre cele mai cumplite i s-a tras de la Circul Ţiganului. Acesta poposea la Natuba de două ori pe an, cu caravana lui de monştri: acrobaţi, zodieri, rapsozi, paiaţe. Ţiganul, într-una din dăţi, le-a propus îmblînzitorului de cai şi Donei Gaudencia să-i dea copilul ca să scoată din el un circar. „Circul meu e singurul loc unde nu va atrage atenţia”, le-a spus, „şi va fi bun la ceva”. Cei doi au primit. L-a luat cu el, dar după o săptămînă Leul a izbutit să fugă şi s-a întors la Natuba. De atunci, cînd apărea Circul Ţiganului, el se făcea nevăzut.

Se temea îndeosebi de oamenii beţi, de cetele văcarilor care după o zi întreagă de mînat, de marcat cu fierul, de jugănit sau de jupuit vitele, se întorceau în sat, descălecau şi se năpusteau în bodega Donei Epifania să-şi astîmpere setea. Ieşeau îmbrăţişîndu-se, lălăind, împleticindu-se la tot pasul, uneori veseli, alteori mahmuri, şi-l căutau pe uliţe ca să se distreze sau să-şi verse focul pe seama lui. El îşi dezvoltase un auz extrem de ascuţit şi îi simţea de la distanţă după hohote şi sudălmi; atunci sălta grăbit către casă, lipindu-se de pereţi şi de faţade ca să treacă neobservat, sau, dacă se găsea prea departe de casă, către un desiş sau un ascunziş oarecare, pînă cînd trecea primejdia. Nu întotdeauna reuşea să scape. Uneori, folosindu-se de vreun şiretlic – de pildă trimiţîndu-i pe cineva să-l cheme acasă la cutare ca să-i scrie aceluia o petiţie către judele municipal – puneau mîna pe el. Atunci se jucau cu el ore în şir, dezbrăcîndu-l la piele ca să vadă dacă nu ascunde sub tunică monstruozităţi încă mai mari decît cele de toţi cunoscute, urcîndu-l pe cal sau stăruind să-l împerecheze cu o capra şi făcînd prinsori asupra rezultatului.
Mai mult din onoare decît din afecţiune, Celestino Pardinas și ai săi interveneau dacă aflau la timp, îi ameninţau pe cheflii, o dată fraţii mai mari chiar au fost nevoiţi să se repeadă cu bîte şi cuţite ca să-l salveze pe scrib din mîna unei cete de săteni chercheliţi bine cu cachaga, care îl îmbăiaseră în melasă, îl făliseră într-o groapă de gunoi şi îl tîrau pe uliţi de o frînghie, ca pe un animal dintr-o specie necunoscută. Totuşi, rudele erau sătule pînă peste cap vâzîndu-se amestecate în incidente de felul acestora. Leul o ştia mai bine ca oricine, de aceea nu s-a aflat niciodată despre el că şi-ar fi denunţat călăii.

Destinul fiului mezin al lui Celestino Pardinas fu pecetluit în ziua cînd fetiţa tinichigiului Zosimo, Almudia, singura ce-i rămăsese din şase copii, unii născuţi morţi, alţii murind la cîteva ore după naştere, căzu la pat cu febră şi vome. Leacurile şi descîntecele lui Don Abelardo, ca şi rugăciunile părinţilor disperaţi, n-au slujit la nimic. Vraciul hotărî atunci că fetiţa suferă de deochi şi că nici un leac nu-i poate ajuta cît timp nu se cunoaşte persoana care a deochiat-o. Înnebuniţi de soarta aces­tei fetiţe, care era lumina vieţii lor, Zosimo şi soţia sa, Eufrasia, au luat la rînd casele Natubei, întrebînd, cercetînd, bîjbîind. Aşa a ajuns la urechile lor, şoptită de trei guri, vestea că fetiţa a fost văzută stînd de vorbă cu Leul, pe malul pîrîului care curge spre ferma Mirandola. Întrebată, micuţa bolnavă mărturisi, aproape delirînd, că în dimineaţa aceea, pe cînd se ducea la naşul ei – Don Nautilo – trecînd pe lîngă pîrîu, Leul a întrebat-o dacă îi dă voie să-i cînte un cîntecel compus anume pentru ea. Şi i l-a cîntat, înainte ca Almudia s-o rupă la fugă. Era singura dată cînd i-a vorbit, dar fata îşi dăduse seama demult că, parcă din întîmplare, se întîlnea foarte des cu Leul în drumurile ei prin sat, şi că ceva în felul lui de a se sfii la trecerea ei o făcuse să ghicească că dorea să-i vorbească.

Zosimo înşfăca puşca şi, înconjurat de veri, cumnaţi, cumetri, toţi înarmaţi, şi urmat de o întreagă gloată, se duse direct la casa familiei Pardinas. Acolo, l-a prins pe Leu, i-a pus ţeava armei între ochi şi i-a poruncit să repete întocmai cîntecul, pentru ca Don Abelardo să-l poată exorciza. Leul a amuţit, cu ochii mari deschişi, tremurînd ca varga. După ce i-a repetat de cîteva ori că dacă nu destăinuie imediat cuvintele deochiului sau ale făcăturii îi crapă căpâţîna aceea hidoasă, tinichigiul a încărcat arma. O sticlire de groază străbătu o clipă ochii mari şi inteligenţi. „Dacă mă omori, nu vei şti deochiul şi Almudia va muri”, şopti cu un rest de voce pierită de spaimă. Se lăsă o tăcere mormîntală. Zosimo năduşea. Rudele lui îi ţineau la respect, cu puştile, pe Celestino Pardinas şi pe fiii acestuia. „Mă laşi să plec dacă ţi-l spun?”, se auzi iar firicelul de voce a monstrului. Zosimo încuviinţă. Atunci, înecîndu-se în falsete de adolescent, Leul începu să cînte. Cîntă -aveau să spună, să bîrfeascâ, sâ rîdă mai tîrziu sătenii din Natuba, atît cei prezenţi cît şi cei care, nefiind de faţă, aveau să jure că fuseseră — un cîntec de dragoste, în care apărea numele Almudiei. Cînd termină, Leul îşi ascunse ochii aburiţi de ruşine. „Acum dă-mi drumul”, zise. ”Îţi dau drumul după ce fata mea se face bine”, răspunse tinichigiul, cu o voce surdă. Jur că, dacă nu se vindecă, îţi voi da foc lîngă mormînt. Mă jur pe sufletul ei!”. Privi către familia Pardinas -tatăl, mama, fraţii nemişcaţi sub ameninţarea puştilor- şi adăugă cu o hotărîre neclintită: „Vei arde de viu, chiar dacă ai tai şi ai mei se vor ucide apoi între ei sute de ani”.

Almudia muri noaptea aceea, după o criză de vomă cu sînge. Sătenii crezuseră că Zosimo va plînge, îşi va smulge părul, va huli sau va bea cachaga pînă la pierderea cunoştinţei. Dar el nu făcu nimic din toate acestea. Buimăceala zilelor dinainte făcu loc hotărîrii îngheţate cu care se ocupă, în acelaşi timp, de înmormîntarea fetiţei şi de moartea fermecătorului. Nu fusese niciodată un ticălos, un om abuziv sau măcar violent, dim­potrivă, ca vecin era plin de bunăvoinţă, săritor la nevoie. De aceea toţi îl compătimeau, îl iertau dinainte pentru ce-şi pusese în gînd să facă, iar unii chiar îl aprobau.

Zosimo înfipse un stîlp lîngă groapă şi aduse paie şi crengi uscate. Familia Pardinas era imobilizată în casă, prizonieră. Leul, legat fedeleş, era închis într-un ţarc în curtea tinichigiului. Acolo îşi petrecu toată noaptea, auzind rugăciunile de priveghi, condoleanţele, tînguirile, bocetele. A doua zi dimineaţa îl urcară într-o căruţă trasă de catîri şi îl purtară sub pază, la mare distanţă în urma convoiului. Odată ajunşi la cimitir, pe cînd unii coborau sicriul în mijlocul rugăciunilor şi al plînsetelor, alţii, ascultînd de îndemnul tinichigiului, îl legau pe Leu de rug şi grămădeau în jurul lui fînul şi lemnele pentru foc. Aproape întreg satul era de faţa să-l vadă arzînd.
Atunci a apărut Sfătuitorul. Pesemne sosise la Natuba cu o seară înainte, sau chiar în dimineaţa aceea, şi cineva îi adusese la cunoştinţă ce avea să se întîmple. Dar o asemenea explicaţie era prea banală pentru săteni, în ochii cărora supranaturalul e mai verosimil decît naturalul. Ei aveau să spună că darul lui de a ghici ce se va petrece, sau poate Bunul Isus Însuși, l-au adus tocmai atunci în acel colţ pierdut din serton ca să îndrepte o greşeală, să împiedice o crimă, sau, mai simplu, să-şi arate puterea. Nu venise singur, ca întîia dată cînd predicase la Natuba, cu ani în
urmă, nici însoţit de doi sau trei pelerini, ca a doua oară, cînd nu numai că le dăduse sfaturi, dar refăcuse capela mînăstirii părăsite a iezuiţilor din Piaţa Matriz. De data asta îl însoţeau cel puţin treizeci de oameni, slabi şi săraci ca el, dar cu ochii rîzînd de fericire. Urmat de ei, Sfătuitorul îşi croi drum prin mulţime pînă la groapa peste care tocmai se aruncau ultimele lopeţi de ţarină.

Omul în straie vineţii se îndreptă spre Zosimo, care stătea cu capul plecat, privind în pămînt. „Ai îngropat-o cu cele mai fru­moase haine, într-un sicriu trainic?”, îl întrebă cu o voce ama­bilă, deşi nu tocmai afectuoasă. Zosimo încuviinţă, abia mişcînd din cap. „Să ne rugăm acum Părintelui, ca s-o primească bine­voitor în cer”, spuse Sfătuitorul. Apoi el şi pocăiţii lui psalmodiară şi cîntară împrejurul mormîntului. Abia după aceea sfîntul arătă spre stîlpul de care era legat Leul. „Ce vrei să faci cu băiatul acesta, frate?”, întrebă. „Să-l ard”, răspunse Zosimo. Şi îi explică de ce, în mijlocul unei tăceri care părea să ţiuie. Sfîntul încuviinţă, fără să se arate surprins. Apoi se apropie de Leu şi făcu un gest către mulţime îndemnînd-o să se îndepărteze. Toţi dădură cîţiva paşi îndărăt. Sfîntul se aplecă şi vorbi în auzul celui legat, apoi îşi apropie urechea de gura Leului ca să-i audă spusele. Astfel, mişcîndu-şi Sfătuitorul capul cînd spre auzul cînd spre gura celuilalt, vorbiră un timp în secret. Nimeni nu se mişca, aşteptînd să se petreacă ceva extraordinar.

Şi, într-adevăr, urmarea fu la fel de uimitoare ca spectacolul oferit de un om perpelindu-se în flăcări. Căci, cînd tăcură, Sfîntul, cu liniştea aceea care nu-l părăsea niciodată, fără să se clintească din loc, spuse: „Vino şi dezleagă-l!” Tinichigiul îl privi din nou, neînţelegînd. „Trebuie să-l dezlegi tu cu mîinile tale”, răcni omul în tunică vineţie, în glas cu un accent care îi făcu pe toţi să tresară. „Vrei ca fetiţa ta să meargă în iad? Nu sînt flăcările de acolo mai arzătoare, nu ţin oare mai mult decît cele pe care vrei tu să le aprinzi?”, răcni iar, parcă îngrozit de atîta nerozie. „Superstiţiosule, păgînule, păcătoşitule – repeta -, căieşte-te de ce era să faci, vino, dezleagă-l şi cere-i iertare, roagă-te de Tatăl ceresc să n-o trimită pe fiica ta în sălaşul Cîinelui, ca pedeapsă pentru laşitatea, răutatea şi nevolnica credinţă în Dumnezeu.” Şi continuă pe acelaşi ton, insultîndu-l, grâbindu-l, speriindu-l cu ideea că din cauza lui Almudia ar putea ajunge în iad, pînă cînd sătenii văzură că Zosimo, în loc să-l împuşte, să împlînte facă în el sau să-l ardă împreună cu monstrul, îl asculta supus şi, plîngînd, se ruga în genunchi de Tatăl ceresc, de Bunul Isus, de Sfîntul Duh, de Fecioară, să nu prăbuşească în iad sufleţelul Almudiei.

Cînd Sfătuitorul, după două săptâmîni petrecute în sat, rugîndu-se, predicînd, mîngîindu-i pe suferinzi şi povăţuindu-i pe cei sănătoşi, plecă în direcţia Mocambo, Natuba avea un cimitir împrejmuit cu zid de cărămizi şi cruci noi pe toate mormintele. Cortegiul său se mărise cu o mogîldeaţă jumate-om jumate-animal, care văzută din spate pe cînd alaiul pelerinilor se îndepărta pe şesul acoperit cu mandacanis, părea că saltă printre zdrenţăroşi aşa cum saltă caii, caprele, catîrii…”

60 thoughts on “Leul lui Llosa

        1. Da, i-am cerut-o pentru ca mi-era mai comod si pentru ca pe net sunt multe variante incomplete sau in formate incompatibile kindle. Si pdf-urile nu se pot citi pe kindle, decat daca vrei sa orbesti dupa 3 pagini. Oricum, m-ai prins, ce desteapta-i ma-ta. ;(
          @mantzy Multumesc!

          1. pfiuu, mai bine zi direct ca te-ai fute, ce ma enerveaza curvele astea cu aere de virgine.

          2. Du-te vezi cati bulgari au postalit-o si batut-o azi pe ma-ta, poate i-a cazut si ultimul dinte si ii poti da o muie in gingii, asa cum iti imaginezi in fiecare ora cand iti faci laba. Si poate azi nu i-au mai dat bonuri expirate ca de obicei si iti permiti si tu sa-ti iei un meniu la Mc, sa nu mai stai cu stomacul lipit de spate. Si in felul asta o sa te detensionezi si n-o sa te mai enerveze niste tipe care dau comentarii pe un blog.
            Si dup-aia meri si taie-ti venele pe gresie si proiecteaza-ti in groapa zoaiele de imitator papagal cu aceleasi 3 replici standard.

          3. Sper ca Mantzy ti-a dat-o complet. Sa nu te mai plangi acum de variante in alte formate sau cu fontu’ mic.

          4. vai aura, scuze, nu credeam ca te superi asa de tare daca te fac virgina. Bine, fie cum vrea petrica: “ce ma enerveaza curvele astea cu aere la vagin”. De fapt nu ma prea enerveaza. Te futi?

          1. Sus pe baaaar, sus pe bar. Ţâţele cum saaaar, ţâţele cum sar.
            Sunteti doi labagii. Sugeti’va sfarcurile reciproc.

          2. normal, ca cine altcineva decat labagiii ar fi asa disperati sa te futa.
            PS: il astept pe daddy sa analizeze i-urile “labagiilor”.

  1. Da. Până acum refuzasem să citesc ceva de L., adesea simt o respingere faţă filme sau cărţi foarte lăudate şi celebre.

    1. imi amintesti de un personaj de-al lui Camil P. care refuza sa se imbrace ,,trendy” (era el un super foarte mare antifashionist) de teama sa nu fie snob. Pana cand prietenul lui ii explica faptu ca atitudinea asta il face la fel de snob ca si pe ceilalti.

  2. pasarei, stiu ca nu stiti voi de-astea dar exista o chestie care se numeste Librarie. e cu carti. mergeti in pula mea si cumparati-va cartea.

    nimic nu se compara cu o carte hardware.

        1. Nu’s mare pirat, dar in cazul autorilor mari e ok sa iei cartea de pe net, are destui bani, iar el se multumeste ca devine tot mai celebru. In caz ca scrie mantzy o carte, atunci e bine sa o cumperi, sa faca si el un ban.

          Sansele sa o futi pe aia care’ti vine’n vizita cresc si mai mult daca ai carti scrise de autori necunoscuti.

          1. Just la partea cu autorii necunoscuti.

            exista cel putin o fisura in logica ta. sa zicem ca iti plac gogosile cu gem de visine. pe astea nu le poti downloada de pe net. le cumperi, si ala care le vinde se imbogasteste. ajunge celebru ca face gogosi cu visine bune. mai functioneaza rationamentul?

          2. da bine, si daca aia care iti vine in vizita nu stie sa citeasca? atunci cum faci? o alfabetizezi tu?

          3. Nu sunt sigur ca inteleg ce vrei sa zici. Iti zic cum gandesc eu, insa: daca ma apuc sa scriu o carte, o sa fiu bucuros daca lumea intelege mesajul si il da mai departe. Nu ma deranjeaza daca o descarca gratis. Nu vreau sa ma imbogatesc din asta, ca nu ma forteaza nimeni sa scriu, e alegerea mea. Printre aia care o downloadeaza vor fi cativa carora le va place si care vor sa o aiba in biblioteca.

            Consider ca un scriitor adevarat nu e interesat de bani si nici de faima.

            Am sarit in altele, dar sunt sigur ca ne intelegem intr’un fel.

            Nu te’am contrazis, doar ca nu’s sigur ca am inteles ce aivrut sa zici.

          4. aaa, nu ma legam de ceea ce ai scris referitor la downloadat scriitorii de pe net. ma refeream strict la teoria ta legata de carti si de felu in care ele iti cresc sansele la futut. ai zis si mai sus ca daca ai mai multe carti in biblioteca sansele sunt mai mari. Foarte interesanta chestia pe care o zici. Eu intrebam un lucru simplu: daca aia pe care vrei sa o futi e analfabeta sau nu citeste pur si simplu atunci cu ce o (mai) impresionezi? Sau in cazu asta pur si simplu nu o mai futi?

          5. eeeeee, acuma te scoti si tu cum poti. dupa alea alea cu scriitoru, cu mesaju acum ai trecut la pornache :))). da cine ii sclava aia?

    1. tu ai văzut în ultima vreme cât costă acele cărţi din librării? da, ştiu că nimic nu se compară cu o carte hardware, în pula mea, dar decât să dau 20 de euro pe o carte într-o perioadă financiară care nu mi-e tocmai favorabilă, prefer, nuş, să-mi plătesc întreţinerea. Sau lumina. Sau mâncarea pe 3 zile, nu ştiu. Nu e că n-aş vrea, că dacă aş avea bani mai mulţi aş sparge pe cărţi până n-aş mai avea unde să le pun.
      acu hai să ne căcăm pe noi ca la filme şi seriale: dă-le-n pula mea de cărţi, nu mai citi dacă n-ai bani, nu? rămâi prost eventual.

    2. Auzi femeie, de cand e ceva criticabil sa vrei sa citesti? Sub orice pretext sau in orice forma? Unii oameni vor sa futa, altii vor sa citeasca, altii sa manance gogosi. Care’i problema?

      1. Coa’, nu citesti asa oricum ca tot melteanu’.
        Io, si cand citesc cutia de dero pe wc, vreau sa tin cutia in mana nu sa downloadez de pe net eticheta.

  3. Pierre, dacă cu banii de fiecare carte din bibliotecă scoteai o fată la un suc, acum o aveau tocită.

    Baby Jeane, nu e chiar la fel. Ăla de face clătite bagă 100 g făină şi 20 g gem în fiecare clătită pe care o vinde. Scriitorul bagă o singură dată făina şi pelteaua, indiferent câte cărţi vinde. E ca Isus cu pâinile şi peştii.

    1. Old school. Mai bine o chem la mine, aduce un vin, rasfoieste, discutam, ne futem, ii dau o carte imprumut, sa aiba ce citi acasa. Apoi vine sa’i dau alta carte. Ai carti bune, sexul e de calitate.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Intrebare de siguranta *