– Înainte eram mai deșteaptă ca acum…

Mă uit la ea vorbind și zâmbesc împăcat. Nu suport apropierea proastelor nici în lista de Facebook, darămite în viața reală. Cu ea e altceva. E foarte proastă, dar are un nu-știu-ce de-aș asculta-o oricât. Nu aș fi răutăcios cu ea nici preț de-o replică. Și nu i-aș vorbi vreodată de sus. E atât de cuceritoare în cretinismul ei, încât îmi vine să-mi cer scuze că nu sunt și eu cretin, ca să pot să întrețin un dialog pe care ea să-l găsească satisfăcător. Dar nu pot. Așa că vorbește mai mult ea.

– De fapt, eu sper că nu-s proastă. Doar aeriană.

Se uită rugător în ochii mei, cu sferele alea mari, lipsite de expresivitate dar atât de frumoase, care de la distanță par negre, dar de-aproape sunt de un căprui sumbru. Nici măcar n-am auzit bine ce-a spus. Încerc să-mi revin.

– Da, spun.
– Da ce?
– Da, ești aeriană.
– Și proastă nu?

Brusc, mă prind cum m-a putut păcăli la început, când am ieșit cu ea convins nu doar că nu e tâmpită, ba chiar că-i destul de isteață. Gura. Are gura mai expresivă decât orice actriță din câte-am văzut. Du-o în orice colț al Pământului și se va înțelege cu oricine. Nu trebuie să scoată nici un sunet, las-o doar să deschidă gura și să-și strâmbe buzele. Gura ei singură are IQ-ul mai mare decât al multor băieți pe care-i cunosc și care spun despre ea că e o proastă. Niște cretini. Acum, gura s-a strâmbat pe jumătate, sincer îngrijorată de ce urmează să răspund.

– Ba și proastă, un pic.
– Hai mă!
– Ce, vrei să te mint? Asta e, ai tu alte calități.
– Întotdeauna mi-au plăcut teoriile tale, chiar dacă nu le-am înțeles pe toate.

Habar n-am la ce se referă. Nu cred că a citit în viața ei ceva din ce-am scris. Nu cred că m-a auzit făcând pe deșteptul vreodată, pentru că prefer să o ascult. N-am fumat împreună, să-i fac show-uri de stand up comedy absurd. De fapt, nici nu cred că știe ce e aia o ”teorie”.

– Dar, Ramona… Asta nu e o teorie.
– Vezi?! Exact ce ziceam, îmi place cum gândești!

Mă întreb cine i-o fi spus că-s deștept sau că gândesc. Sigur a auzit pe la cineva. M-o fi lăudat vreo colegă de serviciu de-ale ei, o fi citit pe vreun site, dracu știe. Acum gura zâmbește frumos și așteaptă să zic ceva. Ceva deștept, presupun. Dar nu-mi vine nimic. Așa că-i pun o mână pe picior. Ea pune mâna pe mâna mea. Are o inteligență emoțională mult peste a mea, mă gândesc. De fapt, eu sunt un retardat emoțional și ea e foarte posibil să fie un geniu.

– Dar eu nu mă gândesc la nimic.

Și chiar nu mă gândeam.

– Știu, îmi spune, fără cuvinte. Doar cu gura.

Cred că, dacă s-ar face niște bloguri pe care să se scrie cumva direct cu emoții, nu cu litere care să formeze cuvinte și cu cuvinte care să formeze idei și argumente, astăzi Ramona ar scrie despre mine că sunt un dobitoc, pe al ei. Dar că mă acceptă și așa, prost.