După ce mor, o să-mi pară rău de toate lucrurile care vor fi fără mine. Deși am îndoieli că lucrurile ar putea avea impertinența asta: să existe fără mine. Moartea mea e foarte posibil să coincidă cu sfârșitul lumii, așadar. Poate chiar al universului, deci nu vă mirați dacă la un moment dat n-o să mai vedeți Pământul, Soarele sau pe voi înșivă. Înseamnă că mi s-a întâmplat mie ceva.

Dacă totuși mă vedeți mort iar voi sunteți bine mersi, înseamnă că m-am înșelat. Ghinion. Atunci vă rog să înregistrați toate lucrurile frumoase care se întâmplă în absența mea și să le trimiteți, din când în când, în spațiu. Eu nu le voi auzi sau vedea niciodată, din câte-mi pot imagina la acest moment, dar m-am gândit că poate vă păcălesc… Pentru că cineva le va vedea, mai devreme sau mai târziu. Și acele înregistrări vor fi, pe termen lung, singurul vostru testament, al tuturor. Singurul testament al omenirii. Iar eu o să am cel puțin satisfacția faptului că puținele dovezi ale existenței noastre efemere în univers vor fi câteva CD-uri pe care niște tâmpiți le vor fi făcut pentru mine.

PS – Las tot ce am Oanei Stancu.