Dacă fotografia e o artă, înseamnă că românii sunt cei mai talentați artiști fotografi de pe fața pământului. Aproximativ 74% dintre cunoștințele mele sunt pasionate de fotografie și cheltuiesc mai mult pe aparate, obiective, lentile și stative decât pe cărți carne. Și am o presimțire că nu sunt singurul înconjurat de fotografi. Un coleg îmi mărturisea deunăzi că toți verișorii lui din provincie, inclusiv (sau mai ales) ăia care nu au terminat liceul sunt acum fotografi, dintre care bănuiesc că 98% sunt fotografi de artă, iar din aceștia 79% sunt specializați în nuduri și/sau femei.

Unii dintre fotografii de care vă spuneam la început îmi sunt prieteni buni, așa că o să mă abțin de la a le spune că marele talent la fotografie este să faci suficienți bani încât să-ți iei cel mai scump și cel mai performant aparat. S-o recunoaștem, de aia și e plin de fotografi profesioniști sau măcar talentați (pft!). Dacă ar face Canon o pensulă care ar picta singură de la De sterrennacht în sus, am avea o țară plină de pictori. Dacă ar face Sony softuri de creat poezie, n-am mai avea loc pe stradă de poeți. De fapt, stați. CHIAR NU PREA AVEM loc pe stradă de poeți, iar faptul că majoritatea sunt suprarealiști (adică poeziile lor nu au absolut nici un sens) mă face să cred că chiar există un soft de creat poezii. Și dacă arunc un ochi pe Times New Roman descopăr și softul de făcut umor, unul aflat la primele generații, bănuiesc, pentru că deocamdată face aceeași poantă repetată de mii de ori. Dar mă rog, trecem peste.

N-o să le spun prietenilor mei pozari nici că să surprinzi o chestie haioasă, scandaloasă, frumoasă sau măcar interesantă și să-ți dea prin minte să faci o poză chestiei ăleia nu face parte din bagajul de aptitudini ale unui bun fotograf. În pula mea, ORICINE ar face o poză dacă ar vedea ceva mișto și-ar avea un aparat la îndemână. Sigur, nu toți cretinii se plimbă cu aparate de pozat de 10 kile după ei, dar, când surprinzi un moment pe care merită să-l (sic!) imortalizezi, va ieși o poză la fel de bună și cu un telefon. Ce faceee? Tu, fotografule, vezi chestii pe care alții nu le văd? OK, și atunci la ce bun să le mai fotografiezi? Oricum n-o să mă prind. Dăăăh!

Într-atât de tare a ajuns să mă enerveze fotografia inclusiv ca hobby, darămite ca ocupație serioasă, încât nu mai fac nici o poză pe nicăieri, oriunde m-aș duce. Și nici nu mai merg în excursii cu prieteni care au aparate de la d-alea cărora le poți schimba obiectivul (sau cum se numește ăla) în sus. Mă trezesc cu ei căzuți în admirație la vederea câte unui căcat de catedrală sau îi uit cu orele pe lângă câte-o statuie, fascinați și hotărâți s-o surprindă din absolut toate unghiurile, de parcă nu ar exista deja pe Google absolut toate pozele posibile cu monumentul ăla, cel mai probabil multe mai bune decât sunt ei în stare să facă. Ce să mai zic de nervii pe care-i am când mai cer câte unuia pozele din vacanță și trebuie să downloadez trei ore la cei 68 de giga, după care să scrolluiesc tremurând de nervi printre sute de biserici, gros planuri cu fire de iarbă, apusuri de soare, răsărituri de lună, cer simplu, penumbre dubioase și contrejour-uri cretine, toate astea doar ca să ajung la alea patru poze în care n-am ieșit cu ochii închiși sau mascat de doza de bere.

Toate neica-nimeniurile astea care își dau atâââta importanță când pozează orice rahat au pervertit gestul altădată simplu, frumos și intim de a face o poză. Una singură, poate două, maxim șasă. O poză de tot rahatul, fără balans de alb, fără tăietură de aur, fără puncte forte și fără lumină bună, dar care tocmai de asta înseamnă ceva – pentru că e un obiect unic și imperfect care îți amintește de un moment special. Aceea este o poză frumoasă. Acum nu mai există poze frumoase din cauza voastră, futu-vă-n suflete de hipsteri; doar poze de artă care, din partea mea, ar trebui developate doar pe filme foto din hârtie igienică. Nimănui nu-i pasă de pozele voastre artistice, zău! Citiți în obiectivul mamii voastre o carte, dacă tot aveți chef să vă chiorâți undeva!