Crăpau mâțele de frig când a plecat din Vâlcea, dar scopul lui era măreț. Se sculase de dimineață și voia să ajungă foarte departe. Mai târziu în acea zi avea să se convingă că a meritat să-i înghețe mâna pe coada toporului pe drum, în maxi taxi-ul cu aeroterma stricată. E drept, colegii de microbuz stăteau cu mâinile adânc înfipte în buzunare, dar măcar el nu plătise bilet. O politică uzuală a firmelor de transport din Oltenia, ca de altfel și a acelora din Moldova: clienții care se prezintă la îmbarcare cu un topor sunt scutiți de la plata biletului. Dacă îl și agită fără noimă deasupra capului, pot chiar să ia cu ei și un minor de până în 14 ani.

Nici nu se luminase bine când a ajuns în autogara Militari. Cu gândul la teoriile lui Einstein și la corigența la fizică din clasa a șaptea, vâlceanul s-a lovit ușor cu lama toporului peste ceafă și și-a zis în barbă (că avea barbă): ”Avea dreptate doamna profesoară, timpul se contractă când e frig!”. Apoi, continuând să se lovească ușor cu toporul, a întrebat, foarte îndatoritor:

– Nu vă supărați, în ce parte e orașul?
85% dintre oamenii aflați la fața locului i-au arătat, foarte prompt, cu degetul înspre locul unde cerul se înroșise a răsărit.
– Și când mă gândesc că îmi ziceau prietenii că bucureștenii sunt oameni ursuzi și nepoliticoși, zise vâlceanul pentru sine, plăcut impresionat, îndreptându-se spre stația de tramvai.

Sări prevăzător șinele ca să nu se curenteze, apoi dădu bună ziua când urcă în tramvai. După doar o stație, se ridică de pe scaun ca să-i facă loc unei bătrânici, petrecându-și restul drumului în picioare, sprijinit în topor. Numără în gând șapte stații și coborî, convins că a ajuns în centru. Uitase să întrebe când trebuie să coboare exact, dar oricum nu numărase niciodată până la mai mult de șapte. N-avusese ce.

Când văzu impunătorul parter al blocului în care se afla sediul Oficiul Poștal 23 și, ceva mai încolo, somptuosul restaurant Drumețul, de unde răzbăteau niște ritmuri de manele extrem de elitiste, cum nu mai auzise până atunci, omul fu convins că a ajuns la Parlamentul de la București și dădu buzna în poștă.

De aici, povestea (reală) a fost transmisă la știri. Vâlceanul nu era un terorist oarecare. Era un patriot, un idealist, un vizionar. A intrat în ceea ce el credea că e Parlamentul României pentru a cere taxe ca în Italia, egalitate în lume, pace mondială și unirea Basarabiei cu România. Dar mai nebunesc chiar și decât nebunul a fost purtătorul de cuvânt al Poliției, pe care l-am văzut cu propriii ochi și l-am auzit cu cele două urechi declarând televiziunilor, după arestarea turbulentului (citez din memorie, n-am găsit nici un link cu declarația, din păcate, vă rog să contribuiți la propășirea bunei dispoziții a neamului indicându-l într-un comment, în caz că-l găsiți pe undeva):

“Domnul dorea schimbarea României, dorea o Românie mai bună, o Românie mai modernă. Este adevărat, printre altele, și-a exprimat și dorința ca Transil… ăăă… ca Moldova să se unească cu Țara Românească.”

Într-o țară în care purtătorul de cuvânt al Poliției declară asta în mod oficial, fără nici o umbră de ironie sau neseriozitate pe chip, după ce tocmai a arestat un individ care intrase cu toporul într-un oficiu poștal de pe străduța Romancierilor, mi se pare chiar firesc ca subiectele cu adevărat importante pentru națiune să fie dezbătute fix așa: cu toporul, în oficiile poștale. Totul se leagă. La topoare, așadar, dacă aveți ceva de spus! O zi bună!