Moartea stelelor explicată de fundul Oanei Roman

Moartea stelelor explicată de fundul Oanei Roman

Stelele mor. Nu stelele de la Hollywood. Alea se știe că nu mor niciodată. Dar stelele adevărate, surorile Soarelui nostru, chiar mor. E drept că se reîncarnează în lucruri mult mai interesante, dar să nu anticipăm. Până una-alta, morțile lor sunt mult mai spectaculoase decât supradozele cu care suntem noi obișnuiți din partea actorilor și starurilor rock. Asta pentru că stelele nu vor să moară. După 8, 10, poate 12 miliarde de ani de viață, ar fi și păcat să se lase cu una cu două. Înainte ca hidrogenul dinăuntrul lor să se consume definitiv și ele să înceapă să colapseze (cedând propriei gravitații) în ele însele, stelele au o ultimă străfulgerare de orgoliu. Pentru o scurtă perioadă de timp, se umflă ca într-o răsuflare finală și mult mai adâncă, își măresc de câteva sute de ori suprafața, se dilată înghițind sistemele planetare din jur. Toate stelele fac asta. Pământul însuși va sfârși, mai devreme sau mai târziu, înghițit de Soare. Acea fază care prevestește tragica moarte a unei stele se numește ”gigantă roșie”. Putem vedea câteva gigante roșii de pe Pământ, în funcție de cât de mari și cât de aproape sunt. Miu Cephei, poate cea mai mare stea din galaxie, despre care se spune că este de 200 de milioane de ori mai strălucitoare decât soarele, e la câteva mii de ani lumină distanță, și totuși se vede bine mersi din față de la Bamboo (sau poate din spate, că-n față e prea multă lumină de la reflectoare). Sau a noua cea mai luminoasă stea vizibilă de pe Pământ, Betelgeuse, giganta roșie aflată la ”doar” câteva sute de ani lumină distanță, suficient de aproape cât supernova iminentă (se poate întâmpla și mâine, deci rămâneți cu ochii pe cer) să o transforme într-un obiect ceresc mai luminos, pentru pământeni, decât luna plină. Dar cum mor gigantele astea roșii, mai exact? Și se transformă ele mereu în supernove? Ei, aici trebuie să începem o discuție despre mărimi, deci pudibonzii să stea acasă.

Să împărțim, așadar, stelele în trei ordine de mărime: stelele obișnuite sunt cât soarele nostru sau să convenim că sunt cât fundul Andreei Mantea. Mai sunt stelele medii, de 3-4 ori mai mari decât Soarele, deci cam cât fundul Oanei Roman. În fine, sunt stelele uriașe, de nuseștiecâte ori mai mari decât Soarele, deci să zicem că-s cât fundul Mării Negre.

Stelele cât fundul Andreei Mantea se comprimă liniștite, consumându-se până devin niște corpuri reci și triste cam de mărimea unui coș de pe fundul Andreei Mantea. Sau, în proporții reale, Soarele nostru va ajunge, într-un final, o piatră de mărimea Pământului. Acestea sunt piticele albe.

Stele cât fundul Oanei Roman și cele cât fundul Mării Negre nu se sting cu grație, odată ce și-au tras ultimă răsuflare, ca și gigante roșii. Imensa lor masă care colapsează în ele însele produce o explozie de neimaginat numită supernovă. Pentru câteva secunde, acea stea (în curând fostă stea) devine vedeta galaxiei, fiind mai strălucitoare decât toate celelalte miliarde de stele din galaxie puse la un loc.

Supernovele produse de stele cât fundul Oanei Roman se comprimă mult mai mult decât o fac cele de mărimea fundului Andreei Mantea. Nu rămân de mărimea unui Pământ, odată moarte, ci ajung de mărimea unui oraș. Acelea sunt stelele neutronice.

În fine, supernovele produse de stele cât fundul Mării Negre (am vorbit mai sus despre Miu Cephei sau Betlegeuse, care vor avea parte în curând de-acest destin) nu-și vor opri compresia nici atunci când vor ajunge de mărimea unui Pământ, nici atunci când vor ajunge de mărimea unui oraș, nici măcar atunci când vor ajunge de mărimea unui Logan. De fapt, nu și-o vor opri decât atunci când, pur și simplu, printr-un fenomen fizic mult prea complicat ca să vi-l pot eu explica acum, vor dispărea în ele însele. Își vor pierde volumul, deci, daaaaaaar nu și masa și, deci, nici atracția gravitațională. Am vorbit mai sus despre piticele albe de mărimea Terrei și despre stelele neutronice de mărimea Bucureștiului. De data asta, însă, vorbim despre niște foste stele FĂRĂ NICI O MĂRIME. După moarte, stelele uriașe se transformă în găuri negre. Și nu lăsați conotația negativă a termenului sau a culorii să vă sperie. Găurile negre sunt ceva fantastic, dragele mele Betelgeuse și Miu Cephei nici că merită un destin mai frumos. Dar, despre găurile negreu, într-un episod viitor. Promit că măcar atunci să mă abțin de la comparații cu fundul Oanei Roman.

 

21 thoughts on “Moartea stelelor explicată de fundul Oanei Roman

  1. Vezi ce usor poti deveni doctor in astronomie, daca stii sa te folosesti de cateva cururi? Nu ca ala, care copy textul si cu greseli cu tot il paste pe teza. Daca mai faci cateva referate d’astea ajungi la NASA. Alta viata, altfel de cururi!

  2. Bă, e oficial: au găsit ăştia nişte planete în jurul căruia se învârt doi sori. Bine i-au făcut lui Galilei sau ălălalt
    Şi am argumente solide că Pământul e turtit.

  3. Io am inteles din articol ca legatura dintre curu Oanei Roman si Miu Cephei este ca Oana are curu mare din cauza Cephei la gratar.

  4. N’ai zis vreun ceva nici despre piticele negre şi nici despre cele brune…ştii tu, acelea care nu au putut deveni stele neputând forma energie, o fuziune, ceva…

    1. Nici un comentariu ca “de pe centura” aparut in ultimele cateva zile pe numele meu nu e al meu!
      Nu vreau mizerie, deci regret.

  5. Si, mai Mantzy, noi baietii, nu mai marlanim nimic, nimic?? Ce-ar fi daca in loc de gagici ati baga baieti, mai ales ca vine campania electorala? Chiar, ce-ar fi sa participam si noi cu modestele noastre posibilitati.

Leave a Reply

Your email address will not be published.