Sunt un cetățean pașnic. M-am bătut de două ori în viață și am luat bătaie de vreo patru. Nu v-aș putea spune, deci, dacă anti-violența mea se trage din necunoașterea modului de a o administra sau dintr-o superioritate reală a intelectului. Cu siguranță însă nu ca să învăț să mă bat mă duc la box, de vreo trei săptămâni. Ci ca să scap de burtă și de țâțe. Boxul e mai mult pretext, nu mi-am imaginat niciodată că o să plec de-acolo bătăuș, mai ales că a fi bătăuș e mai mult o stare de spirit decât o aptitudine fizico-tehnică. În plus, e foarte periculos să crezi că știi să te bați. Pentru că, cine știe, poți fi tentat chiar să o faci în momente nepotrivite. Pentru bătaie, colegul Marian mi-a spus că în cazul meu ar fi mai recomandat să studiez atletismul, nu boxul.

N-am ajuns încă la stadiul de a răspunde dur când se ia cineva mai mare și mai mulți de mine pe stradă, așadar. Și asta e bine. Altfel aș fi putut răspunde urât celor doi romi (dintr-un grup de 10, nu știu dacă erau toți țigani și nici nu prea contează, mă știți doar că nu-s rasist) care m-au acostat ieri noaptea, pe la 3, când tocmai ieșisem din redacție și mergeam să-mi iau un redbul. E drept că, pentru a nu-i jigni pe băieți și complet lipsit de prejudecăți, mi-am continuat drumul drept care ducea exact pe lângă ei, deși aș fi putut să-i ocolesc pe trotuarul celălalt. Au luat-o, probabil, ca încălcare a spațiului personal. Prin urmare, discuția a decurs firesc, ca între masculi alfa și intrus care nu le pune la îndoială superioritatea (pentru culoarea relatării precizez că, acum vreo două luni, în exact același loc avuseseră loc două înjunghieri suficient de pătrunzătoare cât să ajungă la toate buletinele de știri):

Țigan 1 (agresiv): Bă, tu nu mai știi să saluți?
Eu (oprindu-mă plin de politețe să mă întrețin cu vecinul): Dar nu te cunosc.
Țigan 1 (și mai agresiv și îndreptându-se cu agresivitate spre mine, cu pumnul strâns agresiv): Ia mai gândește-te!
Eu (prefăcându-mă că-l cercetez atent și încercând să nu dau absolut nici o tonalitate ironică tonului): … Gata, m-am gândit. Nu te cunosc.
Țigan 1 (ați ghicit, agresiv și duhnind a bere, că era deja la 20 de centimetri de mine): Nu cumva ne știm din Kulturhaus?
Eu: N-am fost niciodată în Kulturhaus, dar am auzit că-i plin de curve.
Țiganul 1 cască gura de uimire, probabil că, deși nu se putea simți vizat, ultima precizare era prea nelalocul ei ca să nu fie tratată ca tupeu. Scap totuși de bătaie mulțumită țiganului doi.
Țigan 2 (apropiindu-se mai puțin agresiv, dar tot agresiv): Tu nu ești Smoală, mă?
Eu (jignit că, deși negricios, sunt confundat cu unul poreclit Smoală, dar fără să-mi devoalez sentimentele): Nu, nu-s el.
În timp ce Țiganul 1 încă stătea cu gura căscată, gândindu-se probabil cum să mă lovească, Țiganul 2 mă analizează atent, după care decide să mă creadă. Mă bate pe umăr și-mi dă voie din ton să mă îndepărtez, ca un judecător care dă o sentință favorabilă:
Țigan 2: Bine, frate! (nota mea – Smoală, acum frate?!)

La întoarcerea în redacție, le povestesc colegilor pățania. Colegul Marius, care merge și el cu mine la box, mă întreabă, ușor nemulțumit de lipsa mea de coaie:
– Păi, și nu i-ai bătut?
– Bă, chiar! Adevărul e că am avut așa mari emoții încât am și uitat că știu box!

* de data asta, că altădatăăă…