Eu, panteistul, idealistul, umanistul, iubitorul de animale și de animalul meu, în special, am permis, fiind prea influențabil și insuficient de hotărât, să-mi fie mutilat cățelul. E o senzație apăsătoare, parcă mai apăsătoare pe zi ce trece, și nu o să mi-o iert niciodată. Nici mie, nici ălora care m-au convins s-o fac. De undeva, din universul suprem panteist în care Dumnezeu stă în fiecare atom, fostele testicule ale lui Charlie, acum testicule libere și neatârnate, cum ar veni, mă veghează nemulțumite și mă condamnă pentru faptul că le-am trimis la viața veșnică, așa, pline de ele cum sunt.

Acum serios vorbind, am auzit multe argumente pro-castrare în ultima vreme. Că-i spre binele lui? Atunci faceți-o voi, oricum majoritatea futeți cam la fel de puțin cât futea cățelul meu (adică deloc), deci sunteți la fel de stresați de chestia asta. Și eu cred c-ar fi spre binele oamenilor să fie proști, dar nu mă vedeți umblând cu bisturiul prin cutii craniene, căutând să fac oamenii fericiți, nu? Mai vreți? ”O să fie mai echilibrat și mai puțin agresiv”. Dar ăsta nu e câinele meu. Câinele meu era tembel, agresiv și complet dezechilibrat. Dacă nu-l voiam așa puteam la fel de bine să-mi iau altul și să-l arunc. Că trăiește mai mult? Ăsta-i deja egoism, nu cred totuși că câinii își doresc să trăiască cât mai mult, deoarece nu au conștiința iminenței morții și probabil nici a propriei existențe, deci cred că ne putem descurca și cu o viață mai scurtă a animalelor de casă, că doar nu le prelungim viața ca să ne aducă nouă papucii, nu?

Deci n-o faceți. Nu vă castrați animalele, atâta timp cât nu există riscul să se împerecheze cu maidanezi și să crească numărul câinilor fără stăpân de pe străzi. Am avut o revelație, dacă vreți, nu mai stau să v-o explic, și zău că nu e bine s-o faceți. Iar, dacă ați făcut-o deja, vă invit să vă castrați voi înșivă, alături de mine. E spre binele nostru, vom trăi mai mult și vom fi extrem de neagresivi, chiar și cu amanții nevestelor. De fapt mai ales. Ce vină au ele sau ei?