Trăiam un episod din ”La țigănci” în compartimentul ăla de căcat de tren, ieri. În trenurile românești, timpul se dilată odată cu șinele care-s făcute parcă din gumă, așa sensibile la soare sunt. Trecuseră deja orele în care ar fi trebuit să ajung la destinație, dar nu eram nici măcar la jumătatea drumului. Cu cartea terminată, Dilema prea grea pentru condițiile alea, priza nefuncțională și bateria de la laptop pe moarte, scrutam trenul foamei în căutare de ceva interesant. Și interesantul a apărut, materializat în două reprezentante ale sexului nu atât frumos cât mai degrabă acceptabil, mamă și fiică. Mama a găsit rapid un pretext să precizeze în gura mare că ele merg până la Caracal, să nu credem cumva că n-ar fi niște doamne sau că vor coborî într-un loc de căcat, gen Drăgănești sau Craiova. Asta m-a amuzat. În plus, fiica, printr-un noroc extraordinar, corespundea criteriilor mele draconice legate de vârstă (adică avea între 14 și 40 de ani). Așa că am devenit atent.

Primul lucru pe care l-am observat a fost exact ce și-a dorit ea să observ: că citea furibund dintr-o carte. Băi, citea nebunește, vă zic, de parcă viața ei ar fi depins de asta, de parcă era în plină iarnă atomică și trebuia să descopere urgent, contratimp, metode de-a se bronza fără dungi. Atât de absorbită de lectură era încât nici n-a băgat de seamă când am lăsat șmecherește să-mi cadă plasa din poală pe jos, astfel încât să se împrăștie pe podea ambalajele de McDonald’s care, la o simplă privire, ar fi trădat negreșit huzurul alimentar pe care o relație chiar și de scurtă durată cu mine i l-ar fi putut asigura. Deci nu și-a mișcat ochii din cultură nici cu happy mealurile desfășurându-i-se la picioare, băi, frate! ”Măi să fie!”, îmi zic! Și devin tot mai curios să văd ce naiba citește mica tocilară. Ce să fie? Kant? Dostoievski măcar? Sau te pomenești că vreun simbolist francez în original. Abia după 10 minute închide cartea ca să răspundă la telefon cu o mână și citesc, scris mare pe copertă, ceea ce negreșit reprezenta titlul lucrării: ”Dacă ți-aș spune te iubesc ar trebui să te omor”. N-am văzut și autorul, dar cred că putem exclude variantele de mai sus.

Mai târziu, acasă, am căutat pe Google opera. Și-am găsit, ce credeți? Recenzii, coae! Ia uite una aici, din care nu pot să nu citez, chiar dacă se leagă mai mult de autoarea criticii decât de carte însăși, următorul pasaj fabulos:

”Ce mi-a placut cel mai mult a e stilul lui Ally Carter. Care da, e usor, placut si alte alea, dar partea interesanta e ca m-a facut sa rad. Ca atunci cand cineva imi spune o gluma buna. Iar eu nu, nu rad la carti. In cel mai bun caz zambesc”

Ahahahaha! Nu e asta cea mai SUPER comparație pe care ați citit-o în viața voastră? ”M-a făcut să râd ca atunci când cineva îmi spune o glumă bună!”. Mamă, o iubesc pe fata asta (asta cu cronica, autoarea cărții mă lasă rece), musai trebuie să-i fac o recenzie de știți voi ce. Cum face ea blog de recenzii de carte, micuța, (ia uitați-vă ce listă impresionantă de autori de căcat are acolo la categorii) dar nu râde la ele, că ea nu râde la cărți, ci doar la glume (în format video sau audio, se subînțelege).

Vă las cu Sagan, care vorbește din bezna anilor ’70 acestor cretine care citesc mizerii și despre care eu însumi v-am mai povestit. Mai bine faci o muie cinstită decât să citești o carte proastă. Ieși mai câștigată, inclusiv pe plan intelectual. Secretul, într-adevăr, e să citești ce trebuie sau deloc.

Nota bene: revenind la blogul cu recenzii al pupilei, foarte mișto e și legenda calificativelor: