“La sfârșitul secolului XIX, adolescentul Leib Gruber trăia în Europa Centrală, într-un oraș obscur din imensul Imperiu Austro-Ungar. Tatăl lui vindea pește când putea, dar vremurile erau foarte grele. Ca tânăr, singurul serviciu onest pe care Leib l-a putut găsi a fost să care oamenii pe malul celălalt al râului din localitate. Clientul, bărbat sau femeie, se urca în cârca lui Leib, iar acesta, bazându-se pe prețioasele lui ghete (pe care și le permisese făcând treaba desculț în primele dăți), mergea prin apă până găsea un loc unde râul era mai îngust și mai puțin adânc. Acolo începea să traverseze, ducându-și pasagerul pe malul opus. Câteodată apa îi ajungea până deasupra taliei. Nu erau poduri în acea zonă, nu erau nici feriboturi. Caii ar fi putut face treaba asta, dar caii erau folosiți în alte scopuri. Mai rămâneau pentru asta doar Leib și alți tineri ca el. Nu aveau altă utilitate. Nici o altă slujbă nu era disponibilă. Stăteau întinși pe marginea apei, strigându-și prețurile și lăudându-se fiecare cu superioritatea transportului propriu față de cel al rivalilor. Se angajau pe ei înșiși ca pe animale. De fapt, bunicul meu chiar asta era: un animal de povară. […]” (Carl Sagan – Pale Blue Dot: A Vision of the Human Future in Space)

Apoi, Sagan povestește cum, în ciuda faptului că în toată tinerețea lui nu se îndepărtase niciodată cu mai mult de câteva zeci de kilometri de locul unde se născuse, bunicul său a fost obligat să fugă în America, la începutul secolului XX, din cauza unei acuzații de crimă. A fost urmat la mulți ani după aceea de tânăra sa nevastă, care a traversat Atlanticul fără să știe să citească sau să scrie, ba chiar neștiind să vorbească nici o boabă de engleză, în cala unui transatlantic german dărăpănat, cel mai ieftin pe care l-a putut găsi, după ani de economisit. Mult mai târziu, când copiii și nepoții au întrebat-o câți bani îi mai rămăseseră pentru drum după ce a plătit călătoria spre America în urma căreia spera să-și regăsească soțul, bunica lor a pus capul în pământ și le-a spus rușinată: ”Un dolar.”

Sigur, exista și o morală legată cumva de spațiul cosmic și de istoria omenirii deopotrivă: aceea că suntem cu toții rătăcitori.  Cu multe sute de ani înainte de Hristos, vechii greci au observat că cinci dintre „stelele” pe care le văd pe cer au o orbită neregulată, mult mai complexă decât a tuturor celorlalte. Le-au numit ”planete” (echivalentul grecesc pentru ”stele rătăcitoare”). Ca și ele, suntem născuți să căutăm.

Am început, acum câteva milioane de ani, prin a căuta instinctiv locuri mai bune de vânat și de dormit. Am fost nomazi timp de milioane de ani, înaintând mereu, centimetru cu centimetru, spre lumi noi, împinși de sete, foame sau frig. Acum 11.500 de ani, când începea ultima Epocă Glaciară, s-a produs prima migrație masivă a omului. Înghețul a permis mersul pe apă dinspre Siberia spre Alaska. O mie de ani mai târziu, acei oameni, strămoșii noștri, o ardeau boem în cel mai sudic punct al Americii de Sud. Admirabili înaintași, nu? Odată definite limitele impuse de marile oceane, oamenii s-au oprit doar pentru puțin timp. Au continuat să exploreze, s-au descoperit bucuroși (sau mai puțin bucuroși) unii pe ceilalți și, iată, au făcut-o până recent, dovadă bunicii autorului.

De niște ani, însă, căutările terestre s-au oprit. În sfârșit, părem capabili să ajungem în aproape orice punct al planetei, dacă asta ne propunem. Bugetele pentru programe spațiale au fost tăiate, considerându-se că e mult mai mare nevoie de bani și mobilizare a forțelor aici, pe Pământ. Probabil pe bună dreptate. Drept urmare, ne-am lenevit. Și nimeni nu ne poate învinui prea tare.

Dar am încetat să căutăm? Asta ar fi moartea noastră. Știu că e mult de povestit, dar ar trebui să le dăm tot textul de mai sus oamenilor care se întreabă, de exemplu, de ce trebuie să citească, cu ce îi ajută. E simplu, de fapt: îi ajută să trăiască. Cunoașterea e vitală. Odată ajunși la granițele cunoașterii fizice, pur teritoriale, trebuie să o aprofundăm pe cealaltă, singura care ne-a mai rămas: cunoașterea intelectuală, explorarea folosindu-ne nu de mușchi, ci de sinapse. Suntem datori strămoșilor noștri să nu încetăm să căutăm. Fără ca măcar să-și dea seama, un om care nu caută e deja mort. Ce se va spune peste 11.500 de ani despre noi, la asta trebuie să ne gândim. Unde se va scrie în cărțile de istorie ale omului de peste 100 de secole că vom fi ajuns noi, să zicem, în anul 3000. Vom face drumul mental dintre Alaska și Capul Horn? Pare ușor, dar de fapt e aproape imposibil să reușim un echivalent psihic al acelei călătorii. E greu, dar nu avem voie să ne oprim. Nu trebuie să ne oprim. Trebuie să mergem la Mangalia, nu doar până la Mamaia. Acolo mă duc eu săptămâna viitoare, adică. Dup-aia oi mai vedea.

____________________________________________________________________________________

”Știați că”-ul meu preferat:

Cu 200 de ani înaintea lui Hristos, un băiat numit Eratostene din Alexandria, bibliotecarul, cum ar veni, a demonstrat că Pământul e sferic, apoi a calculat mărimea Pământului și distanța de la Pământ la Soare folosindu-se doar de două bețe. Un băț înfipt în țărână la Syenne și altul, identic, înfipt în Alexandria, la 800 de kilometri distanță. De unde știa câți kilometri sunt între cele două orașe, întrebați? Simplu: și-a pus un angajat al bibliotecii să măsoare distanța CU PASUL. Pentru că cele două bețe identice lăsau, la aceeași oră a zilei, umbre de mărimi diferite, Eratostene și-a dat seama că Pământul nu poate fi plat. Apoi, cum spuneam, a calculat circumferința Pământului și a greșit cu foarte puțin.