Prietenii mei se uită la Antena 3. Prietenii mei au fost la vot. Prietenii mei nu citesc. Prietenii mei vor să moară toți țiganii. Știu că-i în neregulă să fie toți, dar opinează candid că, dacă trebuie să moară și câțiva dintre ăia buni doar ca să dispară majoritatea care nu le place lor, atunci așa să fie. Prietenii mei probabil nu citesc acest text și e posibil să nu știe că am blog sau că scriu la o revistă. Prietenii mei mă cred, probabil, nebun. Mă îndoiesc că prietenii mei și-au pus, vreodată, vreo mare întrebare. Cum ar fi de unde venim, cine suntem sau dacă Stephen Hawking își controlează mușchiul care trage pârțuri.

Sigur că ar trebui să vreau să-i omor pentru toate astea. Sigur că mi-e greu să stau cu ei la masă și să ascult toate imbecilitățile astea pe care am învățat să nici nu le mai combat (doar îi ascult zâmbind și privind în pământ, cu o bere sub nas). Dar nu-i omor, îi bag în seamă, și-i mai numesc și prietenii mei. Nu toți prietenii mei sunt așa, dar și ei fac parte din grup. Îi accept pentru că-s tolerant. Ăsta e secretul, ăsta e cuvântul. Nu le port pică pentru că sunt niște cretini fără viziune și ignoranți fără viitor. Îi iubesc, în felul meu tăcut cu care țin bereaa atunci când ei mai explică pe cine ar omorî. Hei, bine măcar că nu-s țigani!