Ați citit data trecută câteva mărturisiri ale fabuloasei navete Voyager. Fabuloasă îi putem spune dacă ne gândim că se află deja mai departe în spațiu decât a fost vreodată orice obiect creat de om. La granițele sistemului solar, aproape de imensul spațiu interstelar. Fabulos, într-adevăr. Dacă ne gândim însă că prima planetă vag asemănătoare cu Pământul a fost ”văzută” de astronomi la o distanță de 1200 ani lumină de noi, Voyager pare o băbuță care nu că se mișcă greu, ci pur și simplu stă pe loc. Pentru că Voyager a parcurs până acum, în cei 35 de ani de la lansare, 0,001 ani lumină. Adevărul e că habar n-avem, pentru moment, cum am putea cuceri spațiul. Am și încetat să mai investim în asta și chiar să mai vorbim despre subiect atunci când s-a stabilit că banii trebuie cheltuiți pe probleme mai stringente și mai pământești. Era spațială s-a încheiat și, noi și generațiile care vor urma, cel puțin, suntem condamnați la ignoranță.

Și totuși, Voyager a reușit cu adevărat ceva fabulos. Să se întoarcă pentru câteva minute cu fața către noi și să facă o poză Pământului de la câteva miliarde de kilometri distanță. Această poză (pe care o puteți vedea mai jos, Pământul e punctul albicios pe care probabil îl puteți descoperi doar mărind poza) a inspirat melodii, picturi și multe scrieri. Una dintre cărți s-a numit chiar așa – ”Punctul palid și albastru” (Pale Blue Dot), a astrofizicianului Carl Sagan. O să vă citesc un mic pasaj din ea. Un mesaj hipiot, lame și poate cam prea evident, dar care merită reluat și întărit.

”Mai uitați-vă o dată la acel punct. Acel punct e aici. Acel punct e acasă. Acel punct suntem noi. Pe el sunt toți cei pe care-i iubești, toți cei pe care-i cunoști, toți cei de care ai auzit vreodată. Toate ființele umane care au existat și-au trăit viețile pe acest punct. Bucuriile și suferințele, miile de religii și ideologii, fiecare vânător și fiecare vânat, fiecare erou și fiecare laș, fiecare creator și fiecare distrugător, fiecare rege și fiecare țăran, fiecare pereche de tineri îndrăgostiți, fiecare mamă și fiecare tată, fiecare politician corupt, fiecare vedetă, fiecare conducător suprem, fiecare sfânt și păcătos din istoria speciei noastre au trăit aici: pe un fir de praf care plutește într-o rază de soare. Pământul e o scenă foarte mică într-o arenă cosmică gigantică. Gândiți-vă la râurile de sânge vărsate de toți acei generali și împărați pentru ca, după un triumf glorios, să poată deveni stăpânii efemeri ai unei fracțiuni de punct. Gândiți-vă la nesfârșitele cruzimi comise de locuitorii unui colțișor din acest pixel asupra locuitorilor speriați și insesizabil diferiți ai unui alt colț. Cât de dese sunt neînțelegerile lor, cât de nerăbdători sunt să se omoare unii pe ceilalți, cât de înflăcărată le este ura! Fantasmele noastre, autoimportanța noastră imaginată, iluzia că ne bucurăm de o poziție privilegiată în Univers, toate sunt contrazise de această luminiță palidă. Vă place sau nu, Pământul e singurul punct din acest noian de negru care poate găzdui viața. Altul nu se cunoaște până acum. Nu există, probabil, o dovadă mai bună a absurdității trufiei umane decât această imagine distantă a lumii noastre minuscule. Pentru mine, asta subliniază responsabilitatea noastră de a ne trata mai bine unul pe celălalt și de a păstra și prețui acest punct albastru și palid, singura casă pe care o s-o cunoaștem vreodată.”

E greu, dar, când vi se pare că aveți necazuri, trebuie s-o faceți. Trebuie să vă amintiți cât suntem de mici. Cât suntem de efemeri. Cât suntem de neimportanți. Pe de o parte e nasol. Pe de alta, gândiți-vă cât de neînsemnate vă vor părea examenele, testele și toate celelalte frici ale voastre, odată ce-ați prins ”the big picture”. Gândiți-vă la Monty Python, dacă vreți, care se rugau să existe viață inteligentă undeva în spațiu, pentru că aici jos am văzut cu toții pe Facebook ce e.