Salut. Mă cheamă Voyager 1 și sunt, din 1990, obiectul confecționat de om care se află la cea mai mare distanță de Pământ. Mi-ar plăcea să citiți povestea mea pe muzica asta. Dacă sunteți la serviciu, puneți-vă căști sau anunțați-vă șeful că plecați acasă o oră cu treabă. Nu mă interesează, sunt mult mai importantă decât joburile voastre meschine.

În câteva săptămâni, poate câteva luni, voi trece de granițele sistemului nostru solar și voi transmite date de acolo de unde nimeni nu se gândea că va ajunge vreodată. Ca-n Star Trek. Din spațiul interstelar. Când vă scriu asta sunt la 18 miliarde de kilometri față de soare. De 120 de ori mai departe de Soare decât sunteți voi, pe Pământ. E foarte frig aici. Frig și întuneric. Și știu că sunteți obișnuiți să mergeți pe autostrăzi atunci când ieșiți din România, dar nu e cazul în apropiere de heliopauză (marginea sistemului solar, în care câmpul magnetic al Soarelui nu se mai manifestă). Drumul e greu și viscolitor (momentan vântul solar bate cu un milion de km/h), ca-n piesa băieților ăia simpatici din Anglia a căror muzică o ascult mereu și mereu, de pe discul meu de aur. El mă ține în viață. De fapt, el e chiar motivul pentru care am fost creată. Discul care conține cele mai reprezentative imagini și sunete ale omenirii, pe lângă saluturi în 55 de limbi. Da, am și cu română. Zice ”Salutări la toată lumea”. Dacă va da peste mine o altă civilizație, acel disc va fi, poate, singura mărturie că voi, oamenii, ați existat vreodată. Într-un fel, sunt singura voastră speranță. Și cândva cineva chiar mă va găsi. Sper. Cel puțin  la asta s-au gândit părinții mei oameni care m-au trimis singură în pustietatea asta. Dar sigur va mai trece ceva timp până atunci.

Eu o să mai pot ține legătura cu voi până în 2020. De-atunci nici voi, nici probabil alte câteva sute de generații care vă vor urma sau poate nici un alt om, nu veți mai auzi de mine. Și nici eu de voi. Voi fi complet singură în spațiul interstelar. Eu și discul meu cu aceleași și aceleași melodii, aceleași saluturi, aceleași poze cu Pământul, oamenii, delfinii, elefanții, câinii, supermarketul, Taj Mahalul și așa mai departe. Le știu pe de rost.

Nu vreau să vă sperii, dar abia după 40.000 de ani de orbecăit voi intra în alt sistem solar (cel mai apropiat, vecinul de peste drum, cum ar veni) și voi trece la câțiva ani lumină distanță de steaua AC+793888, un Soare al altei lumi care, după numele pe care i l-au găsit prietenii mei savanții, nu pare să aibă nimic special. Sunt puțin invidioasă pe sora mea, naveta Voyager 2, care, deși e ceva mai leneșă, va trece pe lângă cea mai luminoasă stea pe care o puteți voi vedea de pe Pământ, Sirius. Dar asta se va întâmpla abia peste 296.000 de ani. Unde veți fi voi atunci? Veți mai exista? Eu vă doresc să da. Ba chiar sper că ne vom reîntâlni. Poate, cine știe, peste 1.500.000 de ani, în timp ce voi admira cu răsuflarea tăiată imensa gaură neagră din centrul Căii Lactee (asta e galaxia noastră), un urmaș de-al vostru, la fel de diferit față de voi pe cât sunt eu față de-o piuliță, mă va regăsi. Și atunci voi ști că m-am întors acasă.

Mă lasă bateria. E foarte important să economisesc energie. Va trebui să închei, deci. Voiam doar să vă spun că poate pentru o clipă, o oră sau chiar o zi uitați de probleme voastre mărunte, de criză, de politică, de Năstase, de bani, de mâncare, de examene, de mașină, de calculator, de prieteni, de vreme sau chiar de propria voastră viață atât de neînsemnată și vă gândiți la mine. Aș vrea să fim prieteni. Acceptați și veți avea un prieten care, la milioane de ani de la moartea voastră (poate chiar a voastră ca specie, nu doar ca indivizi) își va aminti de voi. Amintiți-vă și voi de mine. Mă cheamă Voyager 1 și sunt la 18 miliarde de kilometri de Soarele vostru. Al nostru. Mă cheamă Voyager 1 și mi-e dor de casă.