Cînd vezi celebra poză cu țărmul orașului Napoli cu Vezuviul pe fundal e imposibil să nu-ți dorești să ajungi măcar o dată acolo, dacă se poate exact în locul de unde a fost făcută fotografia. Dar ai face bine să mori imediat după ce te-ai uitat la poză, pentru că aprecierile despre orașul din sudul Italiei se opresc aici. Am mulți cunoscuți care au fost în Napoli, doi prieteni chiar recent. În ciuda frumuseții naturale, orașul e imund. Dar nici unul nu m-a convins că Napoli nu e chiar ce visam cînd eram mic mai mult decît a făcut-o Karel Capek, într-un capitol excelent din impresiile sale de călătorie pe care vi-l împărtășesc (pentru că am rîs mult la povestea cu birja):

”Să spunem adevărul: frumusețea Neapolelui e un fel de înșelătorie. Napoli nu e frumos dacă nu-l privești de la distanță. Din depărtare se vede aurit de soare, marea e atît de albastră cît îți poți imagina, în față se vede un coconar de toată frumusețea dincolo, aceea albastră e Capri, Vezuviul expiră o bucată de vată albă. Sorrento strălucește pur și simplu în depărtare… Dumnezeule, cît e de frumos! Apoi cade amurgul, totul se întunecă și încep să apară lumini, se formează un întreg semicerc de scîntei, pe mare trece un vas, iar luminile lui, verzi, albastre, aurii, licăresc: Doamne, cîtă frumusețe! Dar poftește în oraș, omule! Cutreieră străzile, privește totul cu ochi cehești și bucură-te, pe cît poți, de pitorescul vieții de aici, pentru că în scurt timp ai să începi să te cam saturi.. Poate că străzile sînt pitorești, dar, în orice caz, sînt foarte urîte. Treci pe sub ghirlande de rufe murdare, croindu-ți drum printre tot felul de derbedei, măgari, vagabonzi, capre, copii, mașini, coșuri cu zarzavaturi și alte lucruri suspecte, ateliere revărsate peste trotuar pînă la jumătatea străzii, gunoaie, marinari, pești, birje, răsaduri de marole, vînzători de ziare, fete coafate, copii murdari tăvălindu-se pe jos. Totul se înghesuie, zbiară, bate fără milă animalele, strigă, oferă, urlă, plesnește din bici și înșală. […]

Mergi pe jos. Un vetturino își pune în minte că trebuie să mergi cu birja lui. Renunță, deci, la orice rezistență! Merge pe lîngă tine o jumătate de oră și strigă, și răcnește; mai întîi italienește, nu înțelegi; apoi englezește, și te faci că nu înțelegi; pe urmă franțuzește, nemțește, iar în urmă zbiară: ”da, da, harașo, gaspada, otto lire, acht, majher, mosie vera tu, tu compri, otto lire, ser, eit, eit, eit!!” În sfîrșit, cedezi acestui fenomen lingvistic și, cu cîțiva pași înainte de destinație, te urci în rabla lui. Atunci scoate un urlet victorios, calul se sperie, napoletanul se agață de hățuri și zbiară, printr-o minune de neînțeles ia o curbă strînsă direct prin șanț, calul încetinește puțin, dar după trei pași se sperie iarăși, te avînți într-o prăpastie și apoi iar în sus, la dreapta, la stînga, îți încredințezi sufletul Domnului și… ecco! Napoletanul privește triufmător în jur, ca un învingător la jocurile olimpice. Am ajuns la destinație. ”15 lire, signore”, îți spune calm. Bine, îi dai opt. ”Și bacșișul?”, cere acea poamă bună. Ei, îi mai dai o liră. ”Și bacșișul pentru cal?!”. ” (Karel Capek, Impresii de călătorie)