Am o prietenă pe care într-o seară, nu ştiu de ce că nu băuse, am prins-o într-o fază de sinceritate absolută şi cu chef de mărturisiri. Cu atît mai grav cu cît eram patru într-un taxi fără a mai pune la socoteală şi şoferul. Stătea ea în spate-dreapta şi, poate de la zdruncinătura roţii, poate de la mirosul de brăduţ radioactiv agăţat la retrovizoare, o auzim spunînd:

– Eu nu pot niciodată să-mi amintesc dacă pluralul de la ciocolată e ciocolate sau ciocolăţi.

Nimeni n-a scos vreun cuvînt, dar trei perechi de ochi s-au întors spre ea, plus ai taximetristului, care nu s-au întors, ci s-au mulţumit să o privească în oglindă. Unii ochi o priveau compătimitor, alţii dojenitor, dar mai toţi întrebător. Nu a continuat decît după ce fiecare ochi a încetat s-o mai privească şi şi-a revenit la ce făcea el pînă la respectiva luare de cuvînt. Şi atunci:

– Aşa că, dacă mă duc la magazin şi vreau două ciocolate sau ciocolăţi, spun aşa: “Vreau şi eu o ciocolată. Ba nu, două!”.

Patru perechi de ochi s-au întors cu toatele spre ea, de-a binelea. Şi trei perechi de buze s-au mişcat cadenţat a rîs. Din nou a aşteptat să se termine rîsul şi să se întoarcă şi taximetristul cu faţa la drum. După care a îndrăznit:

– Şi nu ştiu nici să pronunţ iaurt [zice ea punînd accentul aiurea, pe prima silabă]. Aşa că, atunci cînd mă duc la magazin, spun: “Vreau şi eu un Danone.” Şi, dacă vînzătoarea mă întreabă: “Smîntînă?”, eu zic: “Nu, nu smîntînă!”.

Patru perechi de buze au rîs, iar ochii nici nu s-au mai obosit să se întoarcă. Şi mi-am amintit vinovat cum, cu cîteva zile înainte, eram fumaţi şi cu mult chef de dulce şi-o sunasem pe prietena asta (aflată în drum spre noi) să ne ia patru ciocolate de la chioşc. Şi chiar ne-a luat, dar ne-a fost frică să întrebăm cum a cerut. Prietenul la nevoia de făcut pluralul se cunoaşte.