Cînd i-am văzut pe cerșetorii despre care v-am povestit în postul anterior așteptam trenul de Cluj. Nu mai așteptasem niciodată trenul de Cluj. Am așteptat de sute de ori trenuri, dar mai mereu erau venite dinspre sau înspre Oltenia. Cu trenul de Cluj avea să fie o cu totul altă treabă, mno. Adevărul e că nu eram suficient de pregătit pentru trenul de Cluj și nici măcar nu o știam. Dar mai întîi să vă spun cum stau treburile cu trenul din Oltenia. Să zicem că la fix ajunge în gară și se oprește.

La și trei minute, trenul e deja gol. Călătorii s-au îmbulzit pe ieșiri, și-au aruncat copiii peste capetele bătrînilor, le-au dat brînci orbilor și șchiopilor care cerșeau, ca să le faciliteze și grăbească coborîrea, și și-au îndesat papornițele burdușite pe deschizătura micuță a geamului, încercînd să le paseze rudelor care așteaptă lîngă vagon, la recepție, cu mîinile ridicate deasupra capului ca niște nebuni care sprijină o halteră invizibilă. Toată lumea (pasageri + cei care i-au așteptat) e acum pe peron și se pregătește pentru marea cursă înspre inima gării. Din Gara de Nord nu poți face stînga sau dreapta, odată ce te-ai dat jos din tren pe peron. Nu ai de ales decît să mergi în față, pe peronul de 5 metri lățime încadrat de căi ferate săpate la un metru jumate adîncime, pînă ajungi la linia magazinelor, unde spațiul se lărgește considerabil și variantele de rută ți se diversifică. La și cinci minute, pasagerii din trenul din Oltenia au sorbit deja ultimele înghițituri de vin de țară pe care neapărat l-au avut pe drum și au aruncat petul la întîmplare, rareori în coș. Sînt gata de întrecere. Cei cu trolere înguste sînt avantajați = șanse mai mici să se împotmolească în pădurea de picioare. În disperarea competiției, unii mai înalți își ridică geamantanele deasupra capetelor și se strecoară printre ceilalți cu unduiri de felină, unduiri de care numai după trei kile de zaibăr băut între Caracal și Videle poți fi capabil. Pasagerii din ultimele vagoane încearcă disperați să recupereze avansul celorlalți, dansînd periculos pe marginea peronului, mereu gata să se prăbușească pe traverse. Taximetriștii știu să se ferească de trenul de Oltenia și nu stau niciodată să te-ntrebe ”Un taxi, domnu?” pe peron, în calea puhoiului. Poate de la turmele de bivoli însetați care galopează în Serengheti nu a mai existat ceva mai periculos decît o turmă de olteni care vor, cu toții, să-și croiască drum înspre oraș. La și zece minute, peronul trenului de Oltenia e gol și doar gunoaiele îți amintesc că nu, nu a fost o halucinație, cu doar cîteva minute înainte acel spațiu îngust, acum pustiu, gemea de oameni care miroseau a ceapă și alcool.

Vineri, deci, în așteptarea fetei de la Cluj, călit cu trenurile oltenești, m-am postat perpendicular pe peron, astfel încît să am contact vizual direct, atunci cînd cireada se va îndrepta spre mine. M-am sprijinit bine cu spatele într-o reclamă masivă de la Mc, ca să nu mă dezechilibrez dacă, cine știe, vreun ardelean mai pornit mă tamponează. E fix. Trenul s-a oprit. Îmi încordez toate simțurile și mijesc ochii, încercînd să mă pregătesc pentru explozia de oameni. E și trei minute. Să fie o problemă la ușile vagoanelor? La TOATE?! Nu a coborît nimeni. Mă gîndesc dacă nu cumva e un tren fantomă. Sau poate unul din acelea de teste, fără pasageri. La și cinci minute, cîteva uși se deschid timid. La și șase minute, primele picioare ardelenești mîngîie nesigure scările de metal. Cred că primul călător care a ajuns la linia magazinelor (aflată la aproximativ 20 de metri de primul vagon) a făcut-o undeva pe la și opt minute. Al doilea pe la și zece. Dar eu sînt oltean. Sîngele începe să-mi fiarbă de nerăbdare. Ce e cu oamenii ăștia? Avem treburi de făcut! Duc telefonul la ureche, sun și întreb, cu tremur în glas: ”La ce vagon ai?”. ”La 5”, zice ea, și simt cum lumea mi se prăbușește. Calculez repede dacă am timp să merg să mănînc pînă ardelenii din vagonul 5 vor parcurge distanța de cinci vagoane + locomotivă care-i separă de capătul peronului, deci de mine. E totuși aglomerat la Mc. Trebuie să aștept. La și-un sfert o văd. Îi smulg trolerul din mînă și alerg înspre mașină, slalomînd printre oameni cum doar un oltean știe. Trebuie să recuperăm din timp!

Dacă trebuia să ajungem undeva? Nu în mod special. Dar timpul e prețios, dragi ardeleni, trebuie să începeți să conștientizați asta. Înmulțiți cele 10 minute în plus, cît vă ia ca să eliberați peronul, cu numărul de călătorii cu trenul pe care le-ați făcut și minunați-vă. Așa-i că, în orele alea, ați fi putut citi o carte? Ar trebui să vă ducă pe toți în training la acceleratul Drăgănești – Videle, pînă învățați cum trebuie să abordezi o cursă de peron. Și beți niște vin roșu, ce Dumnezeu!? Pălinca aia vă amorțește de tot. De cîte ori vi s-a întîmplat să dormiți cînd lumea cobora în București și să vă treziți înapoi acasă, la Cluj? ”Ioi, dar am ațipit cam multișor, tu! Mno, dar nu-i bai, că Bucureștiul îi tăt acolo. Plecăm iar, dic*.”

* mi s-a spus că expresia ”dic” nu poate fi explicată în limba română, pentru că se simte, nu se definește. Voi doar să-mi spuneți dac-am simțit-o în contextul actual.