Ieri, pe seară, tocmai terminasem de citit o carte (de cînd cu internetul ăsta e un eveniment să termin o carte, recunosc) și, în timp ce eram cu cățelul pe afară, mă gîndeam să scriu un text drăguț despre senzația aia inegalabilă pe care o ai cînd închei o lectură, mult superioară (și efortul e mult superior, de altfel) celei pe care o resimți cînd se termină un film. Chiar și cărțile proaste îți dau senzații plăcute la final. În fond, nici nu depinde de calitatea cărții, ci doar de tine. Încheierea unei cărți reprezintă încheierea unui timp cu tine. E ceva intim și cald în tot actul lecturii, chiar și atunci cînd o faci pe WC. Mă rog, acum sînt incoerent, după cum puteți vedea, și nu-mi iese textul. Sînt incoerent tocmai din cauza unei întîmplări la care am asistat cît plimbam cîinele și mă gîndeam la cum să povestesc despre cărți.

Două cetățene de etnie romă păreau să caute pe cineva. Într-un tîrziu, găsesc cinevaul: o fetiță de vreo 5-6 ani care am înțeles repede că era fiica uneia dintre ele. Drumul meu cu cîinele îl urma pe al lor, așa că am asistat, de la cîțiva metri în spate, la mai multe loviri (dinspre mamă spre copil) și la nenumărate ocări transmise pe un ton scîrbit, fără urme de dragoste sau măcar de compasiune. Fetița plîngea cu sughițuri și vocifera neinteligibil, lucru care o enerva și mai tare pe mă-sa. La a treia palmă pe care i-a dat-o m-am abținut cu greu să nu mă apropii de scîrboșenie și să-i fut măcar un șut în cur. Eram prea nervos ca s-o mustru doar. Apoi m-am calmat spunîndu-mi că, în fond, e copilul ei. M-am simțit atît de neajutorat încît, brusc, pentru cîteva minute cel puțin, toate căcaturile înșirate de ONG-uri au părut să aibă sens. Nu era vina acelei fetițe că mă-sa e o dobitoacă. Nu trebuie să fii un fin psiholog ca să-ți dai seama că acea manifestare de ură și pedeapsă publică nu poate să nu lase urme în dezvoltarea unui copil. Și atunci te gîndești și mai departe: dacă și bunica fetiței s-a purtat la fel cu maică-sa? Poate că asta a schimbat-o. Oricît ne-ar fi de greu, trebuie să fim toleranți chiar și cu javrele. Cu cele umane, adică. Măcar și pentru că nu poți niciodată să le judeci în deplină cunoștință de cauză.