Ura frigul, ca orice alt lucru pe care nu-l putea controla. Și nu putea controla mai nimic. Cînd ieși din scara bine încălzită și dădu de ger își atinse nasul cu buza de sus într-o grimasă pe care doar uneori o executa voluntar, de obicei ca să întărîte cîte un bărbat pe care-l simțea că o analizează. Iar era prea frig, mai frig decît se așteptase. Trase adînc aer în piept și porni cu pas mai rapid decît cel cu care mergea de obicei, înfundîndu-și aproape toată fața în gulerul generos de lînă grena. Își lăsă doar ochii în dreptul crăpăturii dintre guler și căciula neserioasă, cu moț, deși îi trecu prin cap că i-ar putea proteja și pe ei, într-atît de bine știa drumul pînă la serviciu. Ura întunericul aproape la fel de mult ca frigul, dar se încurajă spunîndu-și că se apropie solstițiul de iarnă și că în curînd nu va mai fi chiar beznă la ora 5 dimineața. Era unul dintre puținele lucruri pe care era conștientă că și le amintea din școală: că, începînd de pe la Crăciun, ziua începe să crească.

Era atît de liniște încît bocănitul monoton al tocurilor pe dalele din trotuar îi provocă o mică transă, ca într-o ședință de hipnoză. Avu o viziune detaliată cu ce urma să facă în fiecare minut al zilei care tocmai începuse, de cînd avea să pună piciorul în ușa cabinetului pînă cînd se va fi afundat în cada plină ochi încercînd să sprijine, pe marginea chiuvetei, un pahar cu vin prost; vinul ei preferat. Se gîndi amuzată dacă avea puteri supranaturale sau pur și simplu își anticipase viitorul pe baza tabieturilor de care orice om dintr-un oraș mic e dependent. Se întristă gîndindu-se că a doua variantă ar putea fi adevărată. Apoi se întristă și mai tare cînd își dădu seama că are 43 de ani. Era ora 5 și 12 minute. De obicei își realiza vîrsta și se întrista mult mai devreme în cursul dimineții, imediat după trezire, așa că s-ar putea spune că aceea era una dintre zilele bune.

La ceea ce știa cu precizie că era jumătatea drumului făcu ce făcea de fiecare dată după ce își accepta cu resemnare vîrsta: se gîndi la bărbați. Își spuse, și nu era prima oară, că s-a culcat deja cu toți bărbații interesanți din oraș. Ba mai mult, că lucrul acesta se petrecuse înainte ca ea să împlinească 40 de ani. În anii care au urmat a bifat și cîțiva dintre cei mai puțin interesanți. Menopauza e încă departe, se gîndi, doar pe jumătate bucuroasă. Dacă nu se muta mai repede din oraș, și nu avea nici un plan în acest sens, probabil că, pînă la clipa fatidică, va face sex cu niște exemplare foarte nereușite. Și asta pentru că ura să facă sex a doua oară cu cineva cu care nu era implicată într-o relație. Abia atunci se simțea o curvă.

Brusc, i se năzări că a uitat ceva acasă, fără să-și dea seama ce anume. Încă bocănind pe asfalt, își deschise geanta cu un gest nervos, executînd din nou strîmbătura ei favorită la gîndul că s-ar putea să fie nevoită să se întoarcă acasă. Cotrobăi prin geantă mișcîndu-și capul ca o apucată, în încercarea de a vedea în toate cotloanele poșetei. Totul părea să fie acolo. Cu experiența femeii trecute de 40 de ani, enumeră în gînd și ochi toate cele 27 de obiecte indispensabile unei doamne atunci cînd pleacă la muncă. Dar, cînd privirea îi urcă din nou spre drum, se opri șocată, abia reținîndu-și un țipăt. În loc să vadă deja magazinul de pîine și colțul clădirii unde lucra, de fapt în loc de blocuri, pomișori, băncuțe și alte elemente specifice unui oraș creat de cineva lipsit de imaginație, acum se uita fix la un mușuroi de furnici ridicat aparent întîmplător în iarba deasă și umedă. Apoi ridică și mai mult capul și văzu marginea pădurii, la doar cîțiva pași distanță. Peisajul i se părea cunoscut, dar nu putea spune exact de unde anume, iar pentru cîteva secunde gîndul ăsta o obsedă mai mult decît cel firesc – cum ajunsese acolo. Se uită în stînga și-n dreapta, dar peretele uniform de pomi nu părea să se termine nicăieri. Dintr-un motiv pe care doar aceia care sînt transportați brusc dintr-o lume în alta atunci cînd își caută prin poșetă și-l pot explica, îi fu frică să se uite înapoi și păși nesigură pe cărarea care ducea în mijlocul pădurii.

La prima curbă, văzu primul cadavru. Țipă scurt iar țipătul i se transformă într-un scîncet deloc caracteristic filmelor de groază. Era un bărbat complet dezbrăcat, răstignit pe un pom cu trunchiul mai gros, la aproximativ trei metri înălțime. Capul îi era și el lipit bine de copac, iar Deliei i se păru că vede, de la distanța la care se afla, capătul unui cui minuscul în mijlocul frunții. Pielea de pe abdomen lipsea, iar în locul în care odată fuseseră organele genitale stătea acum înfiptă o sticlă de bere cu fundul spart. Tremurînd, Delia îi analiză mai atent fața. Era Costi, un funcționar ursuz și labil care de vreo cîțiva ani, urmare a unui credit la bancă neinspirat, era văzut prin oraș numai beat. Era primul ei prieten.

 [Continuarea]