Există un singur lucru într-atît de frumos încît nu mă simt în stare să scriu despre el. Pe de o parte pentru că nu stăpînesc cuvintele și limba suficient de bine încît să-l prezint în lumina pe care o merită, pe de alta pentru că e prea complex ca să poată fi descris în mai puțin de cîteva sute de pagini. De patru ani încerc să scriu un text măcar acceptabil despre acest fenomen care stă la baza celor mai puternice emoții umane. Cred că m-am apucat să-l scriu de sute de ori, așa cum am început acum. Sînt abia la primul paragraf și știu că nu am nici o șansă nici de data asta să închei și să fiu mulțumit. O să-mi ard drafturile ca Gogol, din nou. Sau poate că o să public doar un ciot. Asta așa, în cazul în care nu mă voi încumeta niciodată, pînă mor, să abordez subiectul. Posteritatea va vedea intenția și mă va ierta, pentru că măcar voi fi încercat. Poate, cine știe, le voi părea chiar un vizionar.

Nu o să vă spun despre ce este vorba, nu mai căscați gura. Și nu, nu e o capcană și nu fac mișto. Chiar mă refer la ceva anume. Un subiect foarte puțin exploatat și, cred eu, de mare viitor. Încă mă gîndesc dacă ar fi moral să faci bani din ceva atît de intim și de profund. Presupun că nu, deși aș putea vinde singur cîteva zeci de idei de megaafaceri pe tema asta.

Detest impostura și absența simțului ridicolului. Oamenii care au scris cărți pînă la 30 de ani, de exemplu, prezintă ambele simptome și în general sînt indivizi de care trebuie să vă feriți. Ce mă-ta-n cur ai, mă, de spus omenirii, cînd tu nici n-ai învățat bine să te ștergi la cur, puțoiule?! Dacă e să rămîneți cu ceva din acest text în care nu am spus nimic, rămîneți cu asta: cu deplina conștiință a propriei importanțe și capacități. Despre unele lucruri este cel mai bine să taci. Altfel nu-ți vei face rău doar ție, ci și lor. De exemplu, toate actrițele ar fi în stare să joace rolul de puștoaice ingenue în filme, dar ce sens mai are cînd a făcut-o deja Audrey Hepburn?