Când eram mic eram fascinat de tiribombele alea clasice, cu lanțuri. Inițial am crezut că explicația este aceea că provin dintr-un oraș mic și nașpa în care maximu de distracție în anii 90 era o tiribombă cu lanț. Poate era și asta în mică măsură. Dar ulterior am început să devin fascinat, ba chiar obsedat, de timp. De ce există, de ce îl percepem în mod diferit, de ce e variabilă nu constantă, de ce unii își bat joc de el etc. Noroc că ieri îmi plimbam cățelul prin preajma unei astfel de tiribombe și nu aveam timp s-ajung la o întâlnire și să-l și spăl la întoarcerea acasă, așa că m-a trăznit: timpul chiar este o tiribombă cu lanț.

Suntem toți legați în niște scaune cu lanțuri, iar lanțurile sunt prinse de undeva de sus, în centrul universului din câte-mi pot eu imagina, iar noi ne învârtim aparent la nesfârșit, fiecare în scaunul lui, imobil, și lucrurile trec repede pe lângă noi. Și unele lucruri sunt frumoase dar nu apucăm să ne bucurăm de ele, altele lucruri sunt nasoale și suntem fericiți că trec, cert e că niciodată nu ne oprim, pentru că timpul nu poate fi oprit, putem doar spera să le revedem pe cele care ne-au plăcut la tura următoare sau putem spera ca, cine știe, lucrurile respective să se miște cu exact aceeași viteză cu care se învârtește tiribomba noastră cu lanț și astfel să le putem vedea mereu, până la sfârșit.

Peisajul nu e mereu același cu fiecare tură pe care o facem și de aceea ni se poate părea că avem o existență liniară. De fapt, e circulară, ne putem da lesne seama de asta pentru că mereu avem același cadru. Uite, parcă fata aia de lângă pom era blondă tura trecută, nu brunetă, iar acum nu mai e nici o fată, e un chioșc de ziare, acum e un băiețel care mănâncă vată de zahăr pe băț, acum pomul nu mai are frunze și plouă, acum un câine face pipi pe pom, iar acum cineva îi vopsește trunchiul cu var și e cald, și acum uite că nu mai e nici un pom, c-au venit de la UDMR și l-au tăiat. Deja vu-urile se explică și ele simplu acum: același pom, cel mult același ciot

Mereu îmi era frică, atunci când eram mic, că lanțurile tiribombelor din bâlci se vor rupe și voi fi proiectat pe geamul deschis de la patru al unui pensionar care locuiește într-un bloc din apropiere și, până să apuc eu să-i explic că nu sunt extraterestru ci un biet copil aruncat pe fereastră de tiribomba cu lanț, pensionarul va apuca să-mi pupe picioarele, să mă venereze și să se roage la mine să ieftinesc zacusca și toba, apoi mi-o va aduce ofrandă pe nepoata lui și va privi cu desfătare mistică cum eu îi voi arăta ce am eu pentru ca ea să-mi arate ce are ea, la schimb.

Faptul că eu n-am văzut niciodată vreun lanț rupându-se nu înseamnă că lanțurile tiribombelor nu se rup. E evident că se rup. Atunci când lanțul scaunului nostru se rupe, timpul nostru se termină. Suntem aruncați din timp și ajungem într-un loc în care timpul nu există, deci nici noi nu putem exista. Și aici intervine o altă teorie de-a mea: există viață după ruperea lanțului?

Cred că cel mai bun răspuns pe care-l putem da întrebării ”Există viață după moarte?” este: ”Pentru unii da, pentru unii nu.” De ce n-ar fi așa? De ce-ar fi un da absolut sau un nu absolut? În fond, se potrivește cu teoria. Viață după moate, deci timp, există doar atunci când se petrece o minune: lanțul ți se rupe și tu nu ești proiectat pe vecie pe fereastra pensionarului de la patru sau oriunde altundeva ci, printr-o conjunctură extraordinară, ești aruncat direct în scaunul altei tiribombe cu lanț și pornești în altă călătorie care se va termina odată cu ruperea celui de-al doilea lanț. Șansele sunt extrem de mici, deci doar cei foarte norocoși se vor bucura de viață după moarte, iar pentru asta nu trebuie să vă rugați nici unuia dintre dumnezeii cunoscuți și nici măcar tiribombei cu lanț înseși, pentru că nici ea nu are habar când unul dintre lanțuri va ceda și care vor fi urmările ruperii. Ne putem ruga la viața după moarte așa cum ne rugăm să câștigăm la loto: e de prisos și nu ne ajută cu nimic.

Așa că hai mai bine să nu ne mai gândim la asta și să ne bucurăm de tiribomba noastră cu lanț, că uite, a apărut alt pom, ce bine, și acum e noaptea iar lângă pom se văd doi ochi care lucesc în lumină, dar de unde lumină că tiribomba noastră nu are nici un bec? Aha, trebuie să vină de la tiribomba cu lanț de lângă noi, aia mai mare, mai frumoasă, mai sigură și luminată cu mii și mii de beculețe. Unde mai pui că se și rotește mult mai încet… Ce n-aș da să fiu aruncat în aia când mi se rupe lanțul!