Mi-e frică de avioane. Lame! Scriu acest text din avion, de undeva de deasupra Croației, sau poate chiar Serbiei. Dude! Un nou gen pseudojurnalistic își face loc, iată, printre deja consacratele texte la beție, la nervi, la drogat și la postcoitum, cu care v-ați obișnuit: textele la frică.

Mi-e frică și atunci cînd văd avioanele parcate pe pistă. Am fost foarte slab la fizică în liceu iar în generală am aflat abia după doi ani că fac și materia respectivă, așa că, în ciuda vîrstei și a inteligenței mult peste medie, mi se pare imposibil ca un obiect de dimensiunile alea să se ridice de la sol și, mai ciudat, să plutească în aer, fie și propulsat de un motor. Găsesc faptul că totuși o face o minune pe care legile fizicii nu o pot explica. Și fosta mea Dacie avea motor și aripi, dar niciodată n-am putut să decolez cu ea: Mă rog, cu excepția acelei dăți în care mă fingheream cu Sanda pe un mic delușor și ea s-a înfipt cu curul în frîna de mînă, coborînd-o și aruncînd mașina scoasă din viteze înspre poale, unde, în ciuda pantei destul de prietenoase, a trecut peste un dîmb și s-a înălțat cu toate patru roțile ca-n filmele cu taximetriști.

De aceea, ca să evit contactul vizual cu pista, stau cu spatele la geamurile alea mari pe cît posibil. Ceea ce pică la fix, pentru că sînt fascinat de mulțimi. În special de mulțimi străine. În special de asiatici. Și în special de asiatici de sex feminin. Cărui fapt am datorat plăcerea ca zborul de Tokio să aștepte îmbarcarea la aproximativ aceeași oră la poarta alăturată celui de București, n-aș putea spune. Dacă vă mai spun și că erau cel puțin 30 de japoneze între 15 și 25 de ani într-o sută de metri pătrați, o să ziceți că mint. Dar nu mint.

M-am postat în unghiul perfect de zgîit la japoneze și am început să le analizez fermecat. La japonezele alea în particular mă încîntau mai multe aspecte. În ordinea importanței lor: 1. Faptul că sînt strîmte, 2. Faptul că au pizda mică, 3. Faptul că ce-i peste 15 li se pare uriaș (notă: cine dă poanta cu ”deci tu le-ai părea normal” mă-sa-i curvă), 4. Faptul că le doare sau măcar pretind că le doare, 5. Faptul că volumul vaginului lor este mult sub media mondială și (în fine, mai puțin important) 6. Faptul că înfruntau senine perspectiva unui zbor care va fi durat 20 de ore. Cum să nu te îndrăgostești?

M-am îndrăgostit, pe rînd, de o japoneză vopsită cu șuvițe maro în colanți și pantaloni scurți de blugi care mascau vaginul extrem de strîmt, de o japoneză la fața căreia nu m-am uitat cu colanții foarte mulați pe… (ați ghicit!) și de o japoneză cu buze neobișnuit de groase (sus), ochi neobișnuit de rotunzi și ampizdament (termen de specialitate care definește distanța labii – uter – n.r.) foarte redus, însoțită de un japonez cu penisul mic.

M-am îndrăgostit de trei, deci, și mi-am propus să intru în vorbă cu vreo nouă. I-am mărturisit colegului Marean intențiile mele și ăsta, gelos, m-a descurajat: ”Ești nebun, să-ți faci gagică la Tokio? Îți dai seama că trebuie să muncești o viață întreagă doar ca să ajungi să o mamelești?”. Degeaba i-am explicat că eu nu ies nici cu fete din București dacă finalizarea (în ambele sensuri, da) serii nu este prestabilită. El îi dădea înainte că relațiile la distanță pot funcționa, dar doar în limite rezonabile de 1 – 10.000 de kilometri.

Ceea ce mi-a amintit de bancul ăla: dacă eu sînt din Motru pot face sex cu prietena mea de la Tokio? Se zice că da, în cazul în care lungimea penisului meu e cu 15 cm mai mare decît distanța Motru – Tokio. Ceea ce, oricît de neasiatic aș fi, e totuși exagerat. Aș putea, în schimb, să-mi fac prietenă la Motru. Mai ales că lungimea penisului meu e cu 15 cm mai mare decît distanța Motru – Motru.