Săptămîna trecută m-am întîlnit cu Social Media la un eveniment. Era musai să mă duc și habar n-aveam c-o să fiu doar eu și Social Media. Cînd am intrat în Social Media m-am întristat brusc ca și cînd mi-ar fi căzut tot sufletul pe jos, la intrarea în bar, unde străjuiau două piariste care închideau repede ușa după tine după ce te băgau înăuntru, ca să nu moară pe dinăuntru și ele de la tristețea care plutea în aer. Dacă Stephen King ar fi intrat vreodată în Social Media ar fi scris cel mai bun roman al lui. Pentru că entitatea Social Media bate orice monstru pe care-l veți vedea în cărți sau filme. Social Media suge toată energia, toată creativitatea, toată bună dispoziția, toată viața din oameni. Nu se hrănește cu aceste lucruri, pentru că nu preia nimic din ele. Pur și simplu le distruge. Le arde și le transformă în cenușă.

Oamenii din Social Media sînt niște clovni triști* condamnați să nu aibă niciodată un public în fața căruia să-și exprime lipsa de talent. Asta e drama lor. Oamenii din Social Media sînt scriitorii fără cititori. Nu spun nimic și nici nu încearcă să spună ceva care ar conta. Pentru că știu și ei că, chiar dacă le-ar ieși, oricum nu ar avea cui s-o spună.

Sînt doar ei. 500-1000 de sclavi ai ZeListului. 500-1000 de oameni care se au unii pe ceilalți în blogroll. Fiecare îl are pe fiecare, pentru că trăiesc ca organismele aflate în zorii evoluției: prin simbioză, adică prin link exchange. ”Eu te bag pe tine-n blogroll, tu mă bagi pe mine”. Astfel, devin propriii lor cititori. Propriii lor evaluatori mărinimoși. Propriii lor fani. Propriii lor idoli. Se urăsc și se iubesc unii pe ceilalți în egală măsură. Social Media este, de fapt, o singură personalitate întruchipată în 500-1000 de corpuri. O oroare. O greșeală a naturii.

Faptul că organismele din Social Media trăiesc (de fapt subzistă, mai mult) încă se datorează slabelor cunoștințe despre internet ale oamenilor care cheltuiesc bugetele de publicitate. Bugetele sînt tot mai mici, așa că, logic, clienții caută ce-i mai ieftin. Și merg la social media și o mituiesc cu niște produse. Rareori dau cîteva sute de euro. Și ce reușesc? Să fie citiți de înșiși oamenii cărora le dau bani ca să le promoveze produsele. Și atît. Și-ar face reclamă mai bună cu un abțibild minuscul lipit în salonul de nefumători al gării din Videle. Dar ei nu știu asta. Știu doar că cumpără niște oameni ieftin. Cine a citit Suflete moarte știe despre ce vorbesc. Fenomenul Social Media la asta se rezumă: niște băieți fără bani reușesc să convingă alți băieți cu niște bani (dar nu prea mulți) că sufletele moarte au o valoare.

* inițial voiam să povestesc ce mi s-a întîmplat la acel eveniment, dar n-am reușit să scriu nici 10 rînduri. Să rememorez toate acele minute trăite în compania Social Media m-ar fi deprimat pentru tot restul lunii februarie (și mai e și an bisect!). Mă limitez să vă povestesc o singură fază (și ziceți mersi, căci asta îmi va fi stricat, deja, tot restul săptămînii).

Fac o paranteză:oamenii din Social Media cred despre ei (sau încearcă să lase impresia că ar crede) că sînt creativi, originali, populari și mai presus de toate haioși. Ei, și atunci cînd ei se întîlnesc la dezbateri sau prezentări, spectatorul neutru (rar întîlnit, așa cum am convenit încă de la începutul textului) asistă la o dramă: drama blogărului care încearcă să vorbească liber și să fie haios, dar nu e niciodată. NICIODATĂ! Nu contează de ce (în mare parte din cauza motivelor înșirate mai sus), cert e că n-o are în el. Mereu, pe la jumătatea discursului, el își dă seama de asta. Este momentul disperării. ”Trebuie să fiu haios cu orice preț”, își zice blogărul, și ia măsuri drastice. Ca de exemplu…

Și acum întîmplarea. Chinezu (am aflat acolo că există un blogăr cu această poreclă) este un om bătrîn, cred că bate la patruj de ani. Înalt, solid spre rotunjor, aproape arătos dar nu chiar, cu un păr creț și lung, deși cam rar, care-i stă ridicat în sus. A luat cuvîntul și-a vrut să spună pe-un ton hazliu de ce e bună berea. După cîteva zbateri cu discursul, a renunțat să mai încerce să fie haios prin cuvinte, așa că a lăsat microfonul pe măsuța din față, și-a făcut palma căuș, a turnat bere în ea pînă a umplut-o, după care și-a trecut mîna prin păr, năclăindu-l cu bere și făcîndu-l să stea țeapăn în sus. ”Berea e bună pentru că pot să-mi fac freza cu ea”, a zis, iar în timp ce zicea asta lichidul ăla unsuros format din bere, gel de păr și microorganisme care trăiesc în părul oamenilor i se scurgea leneș pe frunte. Mi s-a pus un nod în gît și mi-a venit să plîng.