Oamenii sînt o rasă căreia artiștii îi sînt datori vînduți. Oamenii ascultă Radio Guerilla, de exemplu, și votează în masă că odioșenia asta supermegapseudointelectuală este melodia anului. În general, de altfel, oamenii ascultă, citesc, văd etc. chestii absolut de căcat, dar care lor le declanșează anumite sentimente ce ulterior îi fac să declare, sus și tare, că respectivul rahat este, neîndoielnic, o operă de artă.

Această înțelegere exagerată și nenecesară a artei nu se aplică doar în cazul chestiilor de căcat. Uneori, ba chiar deseori, arta bună este simplă și sinceră. Nu ascunde mare lucru și își asumă pe cît posibil menirea deloc pretențioasă de a distra receptorul scurt, bine și nememorabil. Dar, chiar și atunci, apar oameni care văd în spatele acelui demers absolut nevinovat și chiar stupid, în simplitatea lui, o complexitate la care însuși autorul lui nu s-ar fi gîndit. Noi o pățim mereu cînd facem glumițe sau scriem texte. Li s-a întîmplat și altora mai celebri.

Povestea care urmează e 100% reală (cu scuzele că am mai uitat niște date și niște nume) și ține loc de orice aș mai fi putut spune eu despre impostori și pseudointelectuali cocliți.

Decembrie 1965. Cei patru bitălși, impresarul lor poponar și cîțiva apropiați ai formației pe care astăzi i-am numi atîrnători stau trîntiți pe canapelele țigănesc de confortabile din cea mai bună cameră a celui mai bun hotel din Cardiff. Fumează iarbă, citesc presa și se hăhăie. Cu doar cîteva zile înainte scoseseră albumul pe care mulți critici îl consideră și azi dacă nu cel mai bun al lor, măcar cel mai important ca salt calitativ: Rubber Soul. Neascultat suficient de pulimea semidoctă care încă crede despre Beatles că aveau versuri superficiale și linii melodice simple, Rubber Soul era revoluționar și ca versuri, și ca influențe, și ca instrumente folosite, și ca mai multe chestii.

În extaz, presa muzicală a vremii acorda pagini și chiar ediții întregi albumului. Și nu doar presa de rock, că asta ar fi fost ceva obișnuit, ci chiar aia de muzică cultă. Bășinoșii ascultători de jazz și muzică clasică (exclusiv) se declarau extaziați de influențele evidente din te-miri-ce mari muzicieni clasici pe care lor li se părea că le regăsesc în diverse piese. Cu vîrste cuprinse între 22 și 25 de ani, membrii formației făceau, ca de obicei, pe grozavii și încercau din răsputeri să nu pară absolut deloc măguliți.

Singurul care nu participa la sesiunea de hlizeli post-marijuana era Lennon, care de vreo zece minute citea absorbit cel mai onorant review dedicat albumului, unul întins pe vreo cinci pagini și semnat de cel mai important dintre bășinoșii descriși mai sus. Bășinosul important vedea în cele 14 piese influențe clare din concertele branderburgice ale lui Bach, Mozart la greu și, în fine, lista cu muzicienii din care puștanii din Liverpool s-ar fi inspirat continua cu multe nume grele de compozitori. Prea grele. Atît de grele încît, la un moment dat, pe o secundă de tăcere, vocea nazală a lui Lennon răsună, clară și sincer mirată, din spatele revistei deschise care-i acoperea fața cu totul: ”Cine pula mea e Șostakovici?!”.

Lennon told Playboy: “I’d spent five hours that morning trying to write a song that was meaningful and good, and I finally gave up and lay down. Then ‘Nowhere Man’ came, words and music, the whole damn thing as I lay down”.