Ora 6:40. Am terminat prima pagină a Kamikaze. Las motorul pornit pînă se face cald în mașină (n-am avut bani de scaune încălzite) și plec spre casă. Prin geamurile încă aburite (n-am avut bani de climă) îi văd pe oamenii muncii, înghesuiți în ciorchini mici și vii, în stațiile de tramvai și la trecerile de pietoni. Fiecare figură pe care o văd mă îngrozește. Nu am prejudecăți. Nu cred că oamenii se nasc răi. Dar cu siguranță se trezesc răi. La ora 7, pe străzi e plin de oameni răi. Toți mă privesc în ochi cu un soi de ură amestecată cu revoltă refulată. Nimeni nu-și ferește privirea. Nu înțeleg ce au cu mine. Încep să devin paranoic. Oare știu că eu mă duc acum acasă și mă culc? Îmi vine să deschid geamul și să strig la un domn în haine ieftine și urîte care cară după el un diplomat de vinilin și-o umbrelă: ”Nu mă judecați greșit, că eu merg la fabrică acum, să știți!”.

La un semafor, opresc la roșu în spatele unui microbuz extrem de vechi, burdușit cu muncitori cu fesuri cu mărci vizibile și în treninguri. Principala distracție a muncitorilor este să se uite la trafic prin cele două gemulețe din spate ale mașinii. Își înghesuie toți capetele în cele două ferestruici pătrate ca niște copii curioși care îl așteaptă pe Moș Crăciun. Mă uit și eu la ei și ridic din umeri. Nu am ce să vă dau, nu sînt eu Moșul. Unul dintre ei se încruntă la mine și își plimbă scuipatul prin gură ca și cînd s-ar pregăti să-mi tragă o flegmă. Ei, atunci să vă dau la muie. După fețe, ăștia-s mai necalificați decît echipa națională. Pam-pam.

Lîngă bloc, dau ture ca o hienă, așteptînd să se elibereze un loc de parcare. Nu mă grăbesc nicăieri. Nici măcar nu mi-e somn. În mașină e cald și se-aude tare ZZ Top. Chiar îmi doresc să nu găsesc nimic înainte să se termine melodia. În sfîrșit, se eliberează un loc. La volan e o doamnă. Face manevre leneșe cu Matizul. Eu mă înfig (în joacă) în curul ei și semnalizez elocvent. Vreau să i-o bag în locul gol. Doamna se sperie. Se întoarce cum se întorc femeile cînd sînt la volan și vor să se asigure din spate (cu capul printre scaune). Mă privește mirată prin lunetă. Sigur se întreabă de ce-mi parchez mașina la ora aia. Îi zîmbesc și-i fac semn s-o taie de-acolo, că vreau s-o bag eu. Nu-mi zîmbește înapoi. Dimineața oamenii sînt răi.

Îmi desfac o bere și-o beau în cinstea celor care se trezesc după 10.