Mă văd nevoit să întrerup din nou programul obișnuit de texte mișto pe care nu le citește nimeni din cauză că am identificat un focar de prostie extrem de periculos pentru populație în redacția unui cotidian național.

Uite cum stă treaba: eu pe de o parte sînt un cetățean incult comparativ cu cum cred eu că ar trebui să fie un om decent de vîrsta mea. Am o brumă de lecturi executate înainte să devin om serios, cu serviciu și rate la bancă, și cam la asta se rezumă mobilarea mea intelectuală. În total, în viața mea, am fost la patru piese de teatru, și la alea mai mult sau mai puțin obligat. Pe de altă parte, nu am mai citit presă serioasă pe hîrtie (ei se numesc quality, hahaha, bună asta!) de ani buni. N-am simțit nevoia. Știrile din ziarele serioase le pot lua la fel de bine de la televizor sau de pe internet. Mă mai uit doar peste tabloide ca să mă mai amuz, cîteodată. Și, boul de mine, trăiam cu impresia că pe la cotidienele serioase sînt ziariști ceva mai inteligenți decît retardații ăia care scriu în Libertatea, Click și Cancan.

Acestea fiind spuse, vă puteți explica de ce am avut o strîngere de inimă ieri, cînd defecam și am deschis Jurnalul Național (ăla era pe lîngă budă, probabil nu întîmplător) fix la pagina de cultură, unde trona falnică o cronică de teatru. Primul instinct a fost să caut altă pagină, convins că nu am pregătirea necesară să citesc o părere avizată despre artă și cu atît mai puțin una despre o artă la care nu mă pricep. Plus că mă și căcam, ceea ce mi se părea o sfidare la adresa întregii culturi române și a presei aferente acesteia. Dar impostorul din mine a învins și am început să citesc. Nu aveam să regret decizia. A fost o experiență mistică. Toate citatele pe care urmează să vi le dau sînt reale.

Cronica începe așa: ”Urmărind atent spectacolul lui Silviu Purcărete […] descoperi ingredientele de bază ale comediei care conduc la buna dispoziţie.” Oau! Deci asta e exprimare de doamnă de la Jurnalul care scrie cronici de teatru?! Oaaau! Să citim mai departe, mai vrem, mai vrem!

Cunoștințele autoarei despre comedia care stîrnește buna dispoziție sînt mult mai profunde decît v-ați putea închipui, după cum ni se relevă în paragraful următor: ”[…] publicul e martor la situaţii amuzante. Auzi vorbe de duh ce provoacă râsul spontan, vesel, râsul comic.” Deci cronicara de teatru Maria Sârbu a descoperit nu doar rîsul vesel, ci chiar rîsul comic! Destul cu rîsetele tragice, triste. E timpul să mai rîdem și la ceva comic și vesel, în pizda noastră! O comedie care să ne conducă la bună dispoziție prin rîs vesel și comic, cam asta am dori, dacă se poate. Mai aveți bilete la așa ceva? Ce bine!

Continuăm cu un clișeu frumos care sună cam la fel de stupid și la fotbal (vezi ”bagheta antrenorului”, sic!). Cică: ”Am amintit doar “secvenţe” din “Femeia care şi-a pierdut jartierele”, spectacol în care cei trei interpreţi sunt în vervă datorită baghetei regizorale a lui Silviu Purcărete şi datorită aptitudinilor lor artistice.” Maică născătoare, ce exprimare de elev de clasa a patra rămas corigent la toate materiile scrise pe caiete de dictando! Deci sînt în vervă datorită aptitudinilor lor artistice, zici, Mario? Aham! Zi să-i fuți în cur pe mă-sa!

Încheiem, inevitabil, cu ghilimelele. În textele idioților, ghilimelele ocupă un loc aparte (ca și puncte-punctele și majusculele, dar parcă mai aparte decît astea). Idioții care scriu folosesc ghilimelele atunci cînd simt nevoia să sublinieze faptul că au folosit un anumit cuvînt fie cu un alt sens decît acela care-ți vine primul în minte, fie într-o construcție care are pretenții de procedeu aristic. Sigur că nu e nevoie de ele. Doar că idioții simt o pornire lăuntrică să strige: SÎNT INTELIGENT! TE-AI PRINS CE-AM VRUT SĂ ZIC? CA SĂ FIU SIGUR CĂ ÎNȚELEGI CĂ E CEVA INTELIGENT LA MIJLOC, ÎȚI PUN NIȘTE GHILIMELE! IA VEZI, ACUMA TE-AI PRINS? VEZI CÎT DE INTELIGENT SÎNT?! Dar să căutăm ghilimelele în textul idioatei în discuție, pe nume (poate mă repet, n-o cunosc, sper să nu fie vreo rudă îndepărtată) Maria Sârbu. Deci avem încă din titlu: Mălăele şi Mihăiţă, în “deliciul” teatral semnat de Purcărete. Mergem mai departe: Am amintit doar “secvenţe” din “Femeia care şi-a pierdut jartierele” (aici chiar n-am înțeles de ce a pus secvențe între ghilimele, mă rog). Iar din asta care urmează n-am înțeles nimic, decît că erau două ghilimele importante: Mişcările, grimasele, interpretarea cupletelor, replicele “delicioase” sunt asociate cu “mobilitatea” mobilelor, decorul având o funcţie scenică bine determinată în spectacol şi care funcţionează de minune.

În mod normal, ca să-mi justific titlul violent, ar fi trebuit să citesc mai mult din ziar. Dar, oricît de corect aș fi încercat să fiu față de restul redacției, n-am mai putut nici măcar să încep vreun alt articol. Mă gîndeam mereu cu teamă că tipa care scrie cronica de teatru este, probabil, intelectuala redacției. Că doar n-or trimite femeia de serviciu să facă cronici de teatru. Logic, no? E Maria, dragă, tipa de la cultură! Să ne ferească domnu de ăia de la sport!

Îmi și imaginez o discuție între vecinii din provincie (soto e din provincie!) ai Mariei, la vederea (că nu cred că ar și citi-o) acestei magnifice cronici. ”Ia uite, asta nu-i Maria a lu Sârbu de la patru?” / ”Ba da, aia e, s-a apucat să scrie cronici de teatru” / ”Tiii, și ce proastă era! Bravo ei!”.

Aveți tot articolul aici. Distracție!