Ploua torențial. Nu mai știu cum eram îmbrăcat. Aveam capul mare. Pe cap, o claie mare de păr. În spate, un ghiozdan urît, de imitație de piele maronie, cu catarame de alea de geamantan vechi. Toți stropii păreau să cadă în capul meu, ca atrași de o forță nevăzută. Dacă n-aș fi fost cel mai scund din curtea școlii, oamenii s-ar fi adăpostit sub fruntea mea ca sub o streașină. În mînă, trei garoafe. Să dăruiești garoafe în 1992 era, pasămite, un gest de mare noblețe. Cred că erau și foarte scumpe. Atunci totul era foarte scump, pentru noi, dacă se găsea.

Eram puțin nebun, ceva mai mult decît acum. 90% din viață mi-o trăiam în minte, angajat în diverse fantezii. În România nu cred că se inventase încă autismul, așa că tuturor le păream ok. Și în ziua aceea eram total absent și-mi amintesc că repetam mereu în cap: ”Prima zi de scoală… De scoală-te, bă!…” Apoi rîdeam încetișor, tot în minte, de propria găselniță. Se vede treaba că am fost sortit să ajung la Cațavencu, dacă mă pricepeam de mic la jocuri de cuvinte idioate.

După discursuri prerevoluționare în ploaie, am intrat în școală. Nu mă uitam decît în jos. Am și acum în minte formele de pe cimentul coridoarelor. Pătrate vișinii, apoi pătrate cenușii, separate între ele de dungi albe, subțiri. Călcam doar pe pătrate ca să am noroc. Cît mai în mijloc. Niciodată pe îmbinări. Și acum calc la fel, cînd nu sînt foarte grăbit. Etajul 1, prima clasă pe stînga. 104, poate 106. Sau 101?

Ne-am îmbulzit ca vitele în sală, așteptîndu-ne cu toții ca trecerea pragului să activeze un mecanism-capcană extraordinar de ingenios care să ne anuleze emoțiile pe loc. Eu n-am spus nimic pînă la intrarea în clasă. Cînd am intrat toți, învățătoarea ne-a spus ”bună dimineața”. Iar eu iarăși n-am spus nimic. De fapt, este posibil să nu fi spus nimic toată ziua aceea. M-am așezat în prima bancă pe care am găsit-o liberă. A doua de la geam, ca în melodie. Clasa mirosea puternic a vopsea. Poate de aia îmi și place acum mirosul de vopsea mai mult decît oricărui locuitor al Gării de Nord.

Învățătoarea ne-a pus să desenăm ceva, orice. Urma să ne restituie desenul la sfîrșitul clasei a patra. Auzind că-i de desenat, m-am uitat în stînga și-n dreapta vinovat. Dar nu, ei nu aveau de unde să știe. Nu puteau să fi aflat că știam să desenez un singur lucru. O mașină de lapte. Scriam binișor cu litere de tipar, citeam de vreo cîțiva ani, dar desen… Ah! Aveam zeci, sute de mașini de lapte pe coli, acasă. Așa că am desenat o mașină de lapte. Adică am făcut o mașină normală (camion) pe care am scris citeț ”LAPTE”. Trebuia să-mi pun în valoare cunoștințele din prima zi doar, cine știe cîți mai știau să scrie? Am rezistat cu greu tentației de-a scrie pe mașină o propoziție întreagă, doar ca să mă dau mare. Ar fi fost stupid, doar era o simplă mașină de lapte. Marca mea.

Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că am ajuns acasă și, în timp ce-mi dădeam jos uniforma, s-a auzit o explozie care a făcut toate geamurile din apartament să zăngăne. M-am îmbrăcat la loc și am coborît. Explodase o butelie la blocul din spate. Explozia făcuse o gaură mare în dreptul sufrageriei de la etajul doi. Cînd am ajuns eu flăcările se liniștiseră deja și ardeau acum molcom, suficient însă cît să-i gonească din casă și pe vecinii de deasupra. Și atunci au venit pompierii. Simțeam că trebuie să fiu trist, dar m-am bucurat. Nu mai văzusem niciodată pompieri.

Și seara, acasă, am desenat o mașină de pompieri.

PS – scriu texte din astea nostalgice cîteodată pentru că-mi place să folosesc imperfectul. E cel mai frumos timp, părerea mea. Hîc.