Mi-am petrecut încă un weekend pe plaiurile natale, la Motru, de aia n-am mai scris. Am fost să-l recuperez pe Ciarli de la bunici. Am fost de 8,4 ori mai sociabil cu vecinii decît eram pe vremea cînd locuiam în blocul ăla. Nu de alta, dar am venit cu mașina spălată și ochelarii de soare de firmă pe ochi, și nu voiam să mă ia drept fițos venit din București în țărănia de acasă. Am ciupit de obrăjori fiecare copil din puzderia care mișuna pe lîngă bănci, am dat mîna cu domnii, m-am pupat cu niște obraji arși și puțind a băutură, și-am întrebat doamnele ce fac, după tradiționalul ”sărumîna”. Apoi, înainte de berea la ”peștișori” cu puștanii de liceu care mă fac să mă simt tînăr cînd mai merg pe-acasă și după fotbalul la sală cu puștanii care mă fac să-mi amintesc c-am fost fotbalist, am coborît cu cățeii în fața blocului.

În dreptul scării, două fetițe și un băiețel de 6-7 ani se jucau un joc foarte ciudat. Îmi consumasem drăgălășenia la venire, așa că nu i-am mai băgat în seamă, dar nu am putut să nu trag cu coada ochiului și a urechii la ce se petrecea. Cei trei stăteau în triunghi, în mijlocul unui elastic care li se întindea pe exteriorul gleznelor. Unul dintre ei zicea, la un moment dat: ”Aș mîncaaa… căcaaaaat… pișaaaaat… vomităturăăăă… căcaaaat…”. Un fel de Nicușor de la Brăilă, doar că mai mic și fără accentul ăla de căcat. În timp ce zicea asta, la un semn pe care nu l-am identificat (sau poate că nu era nici un semn și mișcarea era inițiată de cel care vorbea), copiii săreau brusc cu picioarele în afara elasticului. Cel care rămînea în interior, din cîte am înțeles, mînca (fictiv, desigur) toate chestiile alea urîte, spre imensul amuzament al celorlalți doi. Și gata, ăsta era tot jocul. După cele cîteva zeci de secunde în care se consuma, începea o altă rundă, cu alt vorbitor. ”Aș mînca purooooi, nămooool, balegăăăă, diarieeee, căcaaaat…” Mda, din păcate, inventivitatea copiilor în materie de chestii scîrboase pe care le-ar putea mînca cineva era destul de redusă. ”Căcatul” era, după cum probabil ați observat, recurent. Jocul se desfășura nestingherit, la nesfîrșit, în fața a trei bătrîne zîmbitoare (probabil responsabile de cei mici) pe care nu părea să le deranjeze nici limbajul licențios, nici uimitoarea stupiditate a jocului.

Nu vreau să fiu bătrîn de ăla nostalgic și să rememorez ce jocuri jucam eu cînd eram copil. Mai frumoase, în orice caz. Unele chiar aveau sorginte literară, că le văzusem eu (cărturarul cartierului) prin niște cărți gen Emil și detectivii sau Războiul bumbilor (le recomand pe amîndouă oamenilor cu copii mici acasă). Așa, dar am zis că nu vreau.

Vreau (fără nici o legătură) să salut încă o dată existența terasei ”Peștișori”, de lîngă Casa Sindicatelor (fosta ”de Cultură”, pe vremea cînd se cunoștea semnificația termenului) din Motru. Nimic nu e mai bun decît Bergenbier-ul la halbă îndoit cu multă apă și hamsiile vechi îndoite cu mult ou și usturoi. M-am căcat moale tot weekend-ul, dar zău c-a meritat. Nu, nu fac mișto, chiar îmi fac planuri să mă întorc acolo cît de curînd.

PS – ah, și-am fost și la teatru. Nu chiar la Motru, la Tîrgu Jiu, dar actorii au fost din Motru. Citiți povestea (cu cronica mea de impostor cu tot) în Kamikazele de mîine.