Clicky

Un joc frumos al copilăriei: Căcat, pișat, puroi

Un joc frumos al copilăriei: Căcat, pișat, puroi

Mi-am petrecut încă un weekend pe plaiurile natale, la Motru, de aia n-am mai scris. Am fost să-l recuperez pe Ciarli de la bunici. Am fost de 8,4 ori mai sociabil cu vecinii decît eram pe vremea cînd locuiam în blocul ăla. Nu de alta, dar am venit cu mașina spălată și ochelarii de soare de firmă pe ochi, și nu voiam să mă ia drept fițos venit din București în țărănia de acasă. Am ciupit de obrăjori fiecare copil din puzderia care mișuna pe lîngă bănci, am dat mîna cu domnii, m-am pupat cu niște obraji arși și puțind a băutură, și-am întrebat doamnele ce fac, după tradiționalul ”sărumîna”. Apoi, înainte de berea la ”peștișori” cu puștanii de liceu care mă fac să mă simt tînăr cînd mai merg pe-acasă și după fotbalul la sală cu puștanii care mă fac să-mi amintesc c-am fost fotbalist, am coborît cu cățeii în fața blocului.

În dreptul scării, două fetițe și un băiețel de 6-7 ani se jucau un joc foarte ciudat. Îmi consumasem drăgălășenia la venire, așa că nu i-am mai băgat în seamă, dar nu am putut să nu trag cu coada ochiului și a urechii la ce se petrecea. Cei trei stăteau în triunghi, în mijlocul unui elastic care li se întindea pe exteriorul gleznelor. Unul dintre ei zicea, la un moment dat: ”Aș mîncaaa… căcaaaaat… pișaaaaat… vomităturăăăă… căcaaaat…”. Un fel de Nicușor de la Brăilă, doar că mai mic și fără accentul ăla de căcat. În timp ce zicea asta, la un semn pe care nu l-am identificat (sau poate că nu era nici un semn și mișcarea era inițiată de cel care vorbea), copiii săreau brusc cu picioarele în afara elasticului. Cel care rămînea în interior, din cîte am înțeles, mînca (fictiv, desigur) toate chestiile alea urîte, spre imensul amuzament al celorlalți doi. Și gata, ăsta era tot jocul. După cele cîteva zeci de secunde în care se consuma, începea o altă rundă, cu alt vorbitor. ”Aș mînca purooooi, nămooool, balegăăăă, diarieeee, căcaaaat…” Mda, din păcate, inventivitatea copiilor în materie de chestii scîrboase pe care le-ar putea mînca cineva era destul de redusă. ”Căcatul” era, după cum probabil ați observat, recurent. Jocul se desfășura nestingherit, la nesfîrșit, în fața a trei bătrîne zîmbitoare (probabil responsabile de cei mici) pe care nu părea să le deranjeze nici limbajul licențios, nici uimitoarea stupiditate a jocului.

Nu vreau să fiu bătrîn de ăla nostalgic și să rememorez ce jocuri jucam eu cînd eram copil. Mai frumoase, în orice caz. Unele chiar aveau sorginte literară, că le văzusem eu (cărturarul cartierului) prin niște cărți gen Emil și detectivii sau Războiul bumbilor (le recomand pe amîndouă oamenilor cu copii mici acasă). Așa, dar am zis că nu vreau.

Vreau (fără nici o legătură) să salut încă o dată existența terasei ”Peștișori”, de lîngă Casa Sindicatelor (fosta ”de Cultură”, pe vremea cînd se cunoștea semnificația termenului) din Motru. Nimic nu e mai bun decît Bergenbier-ul la halbă îndoit cu multă apă și hamsiile vechi îndoite cu mult ou și usturoi. M-am căcat moale tot weekend-ul, dar zău c-a meritat. Nu, nu fac mișto, chiar îmi fac planuri să mă întorc acolo cît de curînd.

PS – ah, și-am fost și la teatru. Nu chiar la Motru, la Tîrgu Jiu, dar actorii au fost din Motru. Citiți povestea (cu cronica mea de impostor cu tot) în Kamikazele de mîine.

13 thoughts on “Un joc frumos al copilăriei: Căcat, pișat, puroi

  1. E un fel de microrealitate. Cei 3 moguli s’au transformat in babute ca sa nu’ti mai fie dor de Bucuresti.

  2. ehei mantzy, nu vreau sa te dezamagesc dar jocul asta exista la “Bucale” pe cand eram eu copchil. Probabil ca abia acum a ajuns la Motru 😀

    1. culmea poponarismului asta e curent literar?ca io nu stiam.iauzi manty?!eu credeam ca matale scrii de factura realismului magic..ti-ai schimbat stilu de scriere.

  3. Tomnai stau la masa, ca sa mananc. Nu, nu ma deranjeaza joaca acelor minunati copii. Deh, tineret mandria si viitorul patriei. Intra gata educati in viata. Dar stau asa si ma gandesc, scobindu-ma-n cur, daca este coincidenta sau pura intamplare alegerea ca reper moral si de comparatie acel domn, Nicusor de la Braila. Hmmm…

  4. He-he, aveam şi noi de-astea naturaliste, da’ mai delicate, aşea: “La popa la poartă / Stă o mîţă moartă / Cine-o mai vorbi / S-o mănînce coaptă / Cu mărar, cu pătrunjel / Cu untură de căţel!” Gen.

  5. ba da chiar! intrebarea asta m-a macinat toata ziua. daca bunicii la caine sunt ma-ta si tactu(si suna al dracu de poponaresc)reiese ca tu la randul tau esti caine.sau bunicii la caine la propriu, adica mama si tata la mama sau tata lui carli(in acest caz e maximul de poponarie.logica elementara bah martzy.hă hă hă.

  6. mai era un joc, statea unu cu mingea in mana si ceilalti in fata lui, si el arunca mingea zicand : mananci, mananci, mananci… iar apoi cand arunca mingea pentru celalalt sa o prinda zicea: cozonac, friptura, sloboz, cacat de mort, hoit etc. daca prindeai mingea cand zicea ceva nasol o sugeai (metaforic vorbind), iar daca o prindeai cand era ceva comestibil treceai tu in fata ca sa arunci mingea 😐

    1. Cam asta era si ideea la jocul cu elasticul. Cacatul, pisatul, puroiul, etc. alternau cu lucruri (mai) comestibile, iar rezultatul era acelasi ca si la jocul cu mingea.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Intrebare de siguranta *