Stăteam fix pe roata din spate a autobuzului. Spate-stînga. Și doar știam c-o să mă zdruncine tot drumul. Asta îmi mai lipsea. Zdruncinătura. De parcă n-ar fi fost de-ajuns că urma să-mi petrec următoarele cîteva ore printre idioți. Colegii mei de echipă erau idioți. Dar îmi plăcea de ei. Mai ales de Stamate, pe care l-am întrebat odată, cînd mergeam spre Orșova, pe defileul Dunării: ”Ia zi, bă, Stamate, ce țară e aia care se vede dincolo de rîul ăsta mare?”. Și Stamate și-a pus mîna streașină la ochi, ca și cînd ar fi analizat atent malul opus, și-ntr-un tîrziu a zis cu un glas serios, aproape solemn: ”Japonia”. Și noi ne-am căcat pe noi de rîs și i-am dat fiecare pateul din pachețelul pe care-l primeam pentru meciurile din deplasare. În pachețel mai aveam un triunghi de brînză topită, un colț de pîine, o roșie și-un senviș cu salam. Rar o bucată de friptură. Stamate strîngea pateurile de la toată echipa, pentru că n-aveau cheiță și nouă ne era lene să le deschidem. Stamate era sărac și mînca orice. Și era portar. Cel mai slab portar pe care l-am văzut în viața mea. N-a luat Dinamo goluri tot sezonul ăsta cîte a luat Stamate de dincolo de linia de mijloc a terenului, cît am jucat eu la juniori.

Dar să revin pe roata autobuzului. Îmi turteam nasul de geam și încercam să-mi apăs cît puteam de tare căștile walkmanului pe urechi. Degeaba. Era un căcat de walkman luat din piață. Nu putea să acopere muzica populară dată în blană de șoferul autobuzului. Chiar așa, de ce dracu era populară și nu manele? Aha, știu. Nu mergeam cu autocarul nostru obișnuit. În ăla avea nea Rică, șoferul, niște manele preferate ale coechipierilor mei. Unele motivante, îi montau pe drum ca să muște din adversari cînd intrau pe teren. Dar ăsta era un autobuz de ăla ordinar, de cărat mineri și țărani. Șoferul avea bască, flanel și muzică populară. Atît.

Văd că se iscă un scandal și-mi dau căștile jos. Băieții protestau la adresa muzicii. Nu am înțeles niciodată de ce oamenii care adoră manelele nu suportă muzica populară. Se pare că sînt niște genuri total diferite. Maneliștii cu popularii sînt ca pancării cu depeșarii, cam așa. Cert e că tot autocarul (două echipe de juniori, vreo 50 de persoane) striga, pe voci diferite:

– Schimbă, băăă, căcatul ăsta de casetă, băăă!

Șoferul le explica prin semne că n-are altceva. Dar ei n-aveau de gînd să mai îndure. Se zgîrîiau pe față și urlau ca pizda din exorcistul cînd i-a arătat popa ăla crucea și i-a dat cu apă sfințită pe botic. Muzica populară le făcea rău. Se uitau în jur cu ochi disperați. Hăituiți. Nebuni. Unul dintre ei m-a ochit.

– Uitați, băăă, are Manțog muzică! Uraaaa!

Tipul era de la echipa de juniori mari. Eu eram la ăia mici. La fotbal există niște ierarhii. Nu mă puteam împotrivi foarte aprig. Zic:

– Băi, nu v-o dau, că n-o să vă placă, zău!

Și declanșez urletele exorcizaților:

– Ce vorbești, băăă?!??! Orice e mai bun decît populara asta de căcat!!! Dă caseta mai repede în față, la dom’ șofer!

Mai încerc cîteva proteste plăpînde, dar pînă la urmă trimit caseta. Era prima mea casetă cu Beatles. Luată de la Voxmarisul din Motru. Înregistrată prost de niște băieți, probabil puseseră perna pe combină ca să n-audă ce mizerie de muzică trag. Pe coperta trasă la xerox era un grifon, cred. Habar n-am ce căuta grifonul pe o copertă Beatles, dar era acolo. Știu și acum track-urile de pe ea în ordine, pe de rost. Și am dat-o în față. Muzica populară s-a oprit. Cele cinci secunde în care șoferul a schimbat casetele au trecut ca orele. S-au auzit maxim trei acorduri din ”Hey Jude”. Apoi un vuiet general:

– AOLEEOOOOO! Pune-o la loc pe aia dinainte, băăăă, că muriiiim!

Exorcistul once again. Și pac, mi-au aruncat caseta pe geam. Nu mai aveam alta la mine. Nici măcar nu puteam să dau semne de suferință. Am ridicat din umeri ca și cînd nu mi-ar fi păsat și i-am înjurat de mamă. Apoi am suportat muzica populară cu stoicism, alături de ei. Am ajuns la Severin (jucam cu Severnav) și am bătut cu 2-1, iar eu am dat un gol cu stîngul, deși mă băteau ca dracu ghetele. Singurul meu gol cu stîngul. Era clar, îmi prinsese muzica populară mai bine decît lor.