(text mai vechi dintr-un almanah fără umor. Sau invers)

Sfîrşitul lumii în sensul lui temporal, de apocalipsă, mi se pare un subiect deprimant. Nu ştiu alţii cum se simt, dar mie îmi vine greu să vorbesc despre propria moarte cu detaşare şi umor, chit că aş avea încă 6 miliarde de colegi de suferinţă. Nici măcar discutabila perspectivă a vieţii de apoi nu-mi sună mai încurajator. Imaginaţi-vă ce aglomeraţie pe la Porţile Raiului, ce trafic, ce turn Babel cu sute de mii de etaje! Plus că numele meu de familie începe cu litera M şi, cu experienţa unui om care a trecut prin zeci de cataloage, liste şi listuţe organizate în ordine alfabetică, ştiu că cei al căror nume începe cu litera M sînt, statistic vorbind, pe la jumătate. În concluzie, aş avea 3 miliarde de oameni în faţă la coadă, plus cele 10 milioane de români care-s mai jos de litera M şi se vor băga în faţă. Vă daţi seama, nici măcar nu poţi să te enervezi şi să ţipi “hai, dom’le, să se dea biletele alea mai repede, s-ajungă şi în spate, că n-avem o eternitate la dispoziţie!”. În fine, haideţi că m-am pierdut în introducere. Revenind, spuneam că mă deprimă sfîrşitul lumii în sens temporal. Situaţia se schimbă, însă, cînd vine vorba de sensul spaţial al expresiei. Sens figurat, desigur, din moment ce s-a demonstrat, acum ceva timp, că Pămîntul nu e plat.

Maşina somnului

Cînd eram mic, de exemplu, percepeam sfîrşitul lumii în funcţie de locul în care înnoptam. Adică dacă dormeam într-un pat sau în alte chestii improvizate, ca de exemplu în maşină. Pentru că, dacă dormeam în maşină, mi se părea că locul în care mă aflam atinsese un asemenea grad de necivilizaţie încît cu siguranţă se afla undeva la periferia lumii sau, cel puţin, a lumii cunoscute de mine. De fapt, dacă stau să mă gîndesc cu mintea odinhită de acum, habar n-am de ce dormeam noi în maşini pe vremea aia, la începutul anilor ’90. Poate pentru că nu existau hoteluri, poate pentru că nu exista hotel pe care să ni-l permitem sau poate pentru că pur şi simplu era un mod mişto de a ne petrece noaptea în grup. Ah, staţi că nu vă spusei… Pe vremea aia, plecam în excursii în coloane de cel puţin 7-8 maşini. Coloane unite, aproape indestructibile, pe care nici măcar o vezică mai slabă a unuia dintre pasageri nu le putea dezbina. Se mergea pe principiul “opreşte unul să se pişe, opresc toţi”. Şi uite-aşa, aşteptîndu-ne unii pe alţii, făceam kilometri în cinci ore cît alţii în două. O zi pe drum pînă la mare, o jumate pînă-n Bucegi, cîteva ore pînă-n Semenic. Cu plecarea din Gorj. Nopţile ne prindeau, de obicei, în jurul unui foc, cu glume fără perdea, fripturi şi ţuică fiartă. Înainte de stingere, se făcea împărţirea pe maşini. În principiu, o maşină are o capacitate de dormit de trei locuri: bancheta din spate, în care nu prea încapi, faţă stînga, unde te încurcă volanul şi mult rîvnita faţă dreapta, locul în care orice cunoscător îşi doreşte să-ţi petreacă noaptea atunci cînd nu are la dispoziţie decît o Dacia 1310, fie ea şi fără tetiere.

Punct şi de la capătul lumii

Şi atunci, cînd te zgribuleşti sub două pături groase pe locul mortului, încercînd să-ţi cauţi o poziţie confortabilă pentru somn, la marginea unui lac din Retezat sau a unui cîmp de pepeni de lîngă Carei, atunci te uiţi prin geamul aburit şi ai senzaţia că ai ajuns atît de departe că, vorba lui Marquez, lucrurile sunt atît de noi încît nu au încă nume şi, pentru a le deosebi, trebuie să le arăţi cu degetul. Nu era nimic nou, de fapt, nici în spălatul dimineaţa în lighean, nici în trasul pantalonilor tipului care are ambele mîini ocupate, nici măcar în peisajele care-ţi mimau virginitatea mai ceva ca o gagică de 16 ani cu sclipiri în ochi şi prezervative în geantă. Nu era nici un capăt de lume, deci, dar rămînea senzaţia aia mişto că dacă, din greşeală, în timpul somnului, scoţi maşina din viteze şi se mişcă un metru sau doi, o să te prăvăleşti undeva în neant şi o să le arăţi tuturor că s-au înşelat, fraierii, şi că Pămîntul e plat şi are, iată, un sfîrşit.