Mă bucur prea puțin de soare. Pentru că am burtă și mi-e rușine să fac plajă, dar nu doar de asta. Mă bucur prea puțin de soare pentru că sunt prost. Așa că m-am urcat în mașină, am ieșit pe autostrada lui, a soarelui, am făcut dreapta spre Fundulea și, pe un drum pustiu spre nicăieri, m-am dat jos și m-am întins pe asfalt, pentru că pula mea, voiam să fiu boem și să impresionez pe cineva cu selfie-uri de mare angajament. Am stat la prăjit cu toate razele căzând perpendicular pe mine, credeam eu. Credeam cum credeau idioții înainte de Eratostene, ba chiar înainte de Galilei, pentru că inclusiv după Eratostene, săracu geniu, dobitocii au/am rămas convinși că e plat. De fapt, soarele nu bătea chiar perpendicular, pentru că eu nu stăteam chiar drept, ci spatele meu lipit de pământ urma curbura imperceptibilă a acestuia, și doar pe buric razele îmi cădeau de-a dreptul, apăsător, în locul unde țesutul urla cel mai abitir. Probabil chiar la asta, la unghiuri și lumină, s-a gândit și tiristul ăla ofticat care m-a claxonat cu toate goarnele să mă dau la o parte și care mi-a aruncat pe geam, în trecere, un ”cristoșii mamii voastre de hipioți!”.

Câteodată îmi mai permit scurte momente de joacă afectuoasă cu Soarele, pentru că eu și Soarele avem ceva în comun: amândoi suntem pe moarte. Din această postură de ființe efemere, una mai efemeră decât cealaltă, din păcate, putem să ne înțelegem mai bine. Râdem unul de celălalt că nu vom mai fi, iar el poate îmi dă un cancer de piele în glumă aproape, ca-ntr-o leapșă gigantică, pentru că săracul chiar nu crede că îmi pasă că nu voi mai fi acum sau mai încolo.

Eu voi muri (să sperăm) peste vreo 40 de ani, soarele o va face peste vreo 4 miliarde. Ne vom consuma amândoi. Vom arde, cum ar veni, cum vor spune Bukowski sau poate chiar Kerouac pe wall-uri de adolescente care vor crede că i-au înțeles. Eu îmi voi consuma spermatozoizii, celulele în general, banii și cheful de viață, iar el își va consuma hidrogenul, adică nu vom mai avea ce arde, iar forța de fuziune care ținea frumosul soare la un loc nu se va mai putea opune gravitației lui uriașe, așa că soarele se va prăbuși în el însuși, atras de propriul miez, mai greu decât Teo Trandafir. Paradoxal, prăbușirea va spori de mii de ori lumina și chiar volumul dragului nostru Soare, care va suspina în ultimele sale mii de ani, când îngogoșirea straturilor exterioare îl va face să se umfle și, mai mult ca sigur, să suspine în timp ce va înghiți, în detenta mingii de foc pe care oamenii de știință o poreclesc ”gigantă roșie”, Mercurul, Venusul și da, Pământul. Ce destin împuțit al unui tată atât de protector, să fie nevoit să-și devoreze, incapabil să se stăpânească precum un vasluian care a băut Patriot, propriii fii!

Peste 4 miliarde de ani, o ființă la fel de diferită de noi precum suntem noi de bacterii va admira această priveliște cu niște ochelari speciali pe ochi, dintr-un punct perfect caculat cu grijă înainte, de pe Pământ. Soarele va fi cât tot cerul, dar omul de peste 4 miliarde de ani va zâmbi. Dacă va zâmbi pentru că are o scăpare atent pregătită cu milioane de ani înainte sau pentru că nu vede rostul uneia, rămâne de văzut. Cert e că va zâmbi și poate, în acele ultime clipe ale unei stele care a încălzit, a hrănit și a creat o lume, se va gândi retrospectiv, la toate bacteriile care au mișunat pe ea în decursul eoanelor, inclusiv la noi, primele bacterii care și-au scrijelit trecerea meteorică pe suporturi durabile.

Șansele ca acel om (omul care ne va face pe noi, oamenii de acum, să părem bacterii) să existe sunt infime, pentru că e mult mai probabil că lumea se va autodistruge între timp, găsindu-și sfârșitul în propria aroganță și autosuficiență. Dar dacă totuși acel om va exista, dacă totuși vom reuși, dacă totuși aceste milioane de ani de evoluție nu au fost în zadar, dacă vom izbuti să ne angajăm în suprema migrație, nu de pe un continent pe altul, nu de pe o planetă pe alta, ci dintr-un sistem solar într-altul, vreau să fiți siguri de un singur lucru: că acea minune nu se va datora niciodată unor oameni ca Lucian Mândruță. Lucian Mândruță este și va fi recunoscut de posteritate drept o eroare genetică a magnificei evoluții, această evoluție mult mai inteligentă decât acel microb, Mândruță, acea evoluție care a știut mai bine atunci când ne-a dat, nouă și imbecilului de Mândruță, și ornitorincii, și câinii, și țiganii, și femeile, și amantele, și porumbii în care să te prindă paparazzii cu ele.