Vreau un singur lucru de la 2014, dar, ciudat, această singură dorință nu se referă nicidecum la 2014. Speranța mea pentru 2014 e legată de 1990, când s-a întâmplat ceva absolut crucial în viața mea de copil de 5 ani. Și de 2001, când am trecut printr-o mare cumpănă. Și de 2009, când am văzut ceva foarte frumos de la un balcon. De altfel, ce îmi propun eu pentru 2014 are în vedere toți anii pe care i-am trăit până acum.

Pentru că nu mai știu care a fost momentul crucial prin care sigur am trecut în 1990, nu aș putea să vă dau nici un detaliu despre cumpăna din 2001, deși trebuie să fi fost una, și habar n-am ce am văzut de la balcon în 2009 sau măcar dacă exista într-adevăr un balcon.

Uit mult. Nu știu dacă mai mult decât voi, dar mult mai mult decât mi-aș dori, ceea ce mă îngrijorează și mă întristează deopotrivă. Dacă aș putea acum să dau timpul înapoi, de fapt dacă aș putea să-l reinventez și să mă regăsesc, la o vârstă cât mai fragedă, o persoană cu totul diferită de cea care sunt acum, adică una organizată și temeinică, aș ține un jurnal zilnic. Jurnalul ar conține și date concrete notate sârguincios, dar mai puține. În principal, ar consta în multe emoții (deși n-ar fi exclus ca, dac-aș fi într-adevăr o persoană organizată și temeinică, să nu-mi pot descrie emoțiile tocmai satisfăcător), în emoțiile fiecărei zile din cea mai scurtă viață pe care mi-aș putea-o vreodată imagina: viața mea. În general, viața e prea scurtă ca să-ți permiți s-o uiți. Și aș nota emoții, nu informații utile, pentru că emoțiile sunt cele care te definesc, doar cu o hartă precisă a tuturor emoțiilor tale din trecut ai putea într-adevăr să te cunoști pe tine însuți. Gândiți-vă ce comoară ați descoperi dacă, în chiar acest minut, ați scotoci pe sub pat, ați scoate un caiet gros cu coperte gălbui și ați răsfoi febril, pentru a ajunge la 12 aprilie 1999. Acolo veți găsi negreșit un scris nesigur de elev de gimnaziu care v-ar spune: azi am mâncat vată pe băț și am fost fericit, pentru că vata era dulce și banca pe care am stat mirosea a lemn ud, iar departe, pe deal, soarele obliga un copac să arunce sub el o umbră de care copacului îi era rușine; imaginați-vă că bietul copac privea propria lui umbră având forma unei oi cu un băț mare înfipt în fund! Or, el era un copac falnic și superb, nicidecum o oaie superbă cu un falnic băț înfipt în fund. Priveliștea îl îngrozea și copacul nu recunoștea față de prietenii săi copaci că aceea era umbra lui, din simplul și greu de contrazisul motiv că acela din umbră nu era el. Pe 12 aprilie 1999 am fost fericit și amuzat mulțumită unei vate pe băț, unei bănci, unui copac și unui soare.

Uneori, brusc și fără nici o legătură cu ce fac la momentul respectiv, îmi amintesc o fată cu care m-am văzut o dată sau de două ori, mereu alta, una de care uitasem complet. Acea revelație brutală mă încântă și mă uimește. Aproape că nu-mi vine să cred că eu am fost cel care s-a văzut cu fata aia, chiar încep să mă întreb dacă nu cumva e o amintire care nu-mi aparține, dintr-un roman sau un film, apoi îmi forțez inutil creierul încercând să-mi amintesc numele ei, iar, când îmi dau seama că nu am nici o șansă să regăsesc un nume pe care nici nu-s sigur că l-am știut vreodată, încep s-o idolatrizez pe fata din amintirea fugară și complet neașteptată. Fac din ea cea mai interesantă fată pe care am avut norocul s-o întâlnesc și îmi blestem prostia și lipsa de fler de atunci când nu m-am hotărât s-o cer de nevastă, pentru că, iată, se întâmplă atât de rar să-ți amintești pur și simplu de un lucru pe care mintea ta păruse să-l șteargă din toate cotloanele ei cu multă vreme în urmă. Și cel mai trist e că, dacă nu cumva îmi notez acea amintire (ceea ce nu fac, pentru că, vai!,  nu sunt o persoană organizată și temeinică), mă iau cu altele și o pierd din nou pe cea mai interesantă fată din viața mea, foarte probabil pentru totdeauna.

Și atunci îmi dau seama și de ce sunt trist deseori fără nici un motiv: pentru că iubesc toate fetele pe care le-am uitat. Sufăr din iubire, de fapt din mai multe iubiri, niște iubiri care nici măcar nu mai sunt ale mele.

Uit și mă urăsc pentru asta. Scrieți mult, ca să nu uitați! Și citiți mult, ca să puteți înțelege ce scrieți!