Mantzy

Blogărul se plimba mult. Era ceea ce oamenii lipsiți de imaginație ar numi un călător. Făcea turism, s-ar zice, dar nu neapărat un turism cu o țintă precisă. Îi plăcea pur și simplu să meargă pe drumuri noi și să vadă lucururi noi, chiar și de erau de la el din oraș. Era vesel și idealist, dar avea profunzimea unei bălți pe autostradă. Și, tot umblînd blogărul, taman în ziua aceea ajunse fără să bage de seamă la o ușă pe care n-o mai văzuse vreodată. Se dezmetici și se uită înapoi pe strada de unde venise. ”Ce ciudat, își spuse, pe strada asta n-am mai fost niciodată.” Se temu să se uite în sus, de teamă că n-o să mai recunoască nici cerul. Așa că intră.

Nu deschise bine ușa că dinăuntru se prăvăliră cu zgomot sute de sticle. Chiar și așa, după cele trei minute în care sticlele continuară să se rostogolească precum un covor care se desfășoară înspre stradă, intrarea încă era blocată pe trei sferturi de un morman uriaș de recipiente goale. Blogărul se cățără pe ele și reuși să intre în cameră mergînd tîrîș pe patul de sticle, cu spinarea frecîndu-se ici-colo de tavan. I se păru că merse kilometri întregi pînă cînd, în capătul camerei, într-un vad a cărui existență blogărul nu și-o putu explica cu bruma de fizică pe care o știa, ședea un bărbos cu privirea tulbure. Blogărul coborî ușor de pe peretele de sticle, încă uimit că acestea nu se prăvălesc pe bețiv, și se așeză lîngă el.

- Ce faci aici? întrebă blogărul, răsuflînd din greu.
- Beau, răspunse bețivul fără să-l privească.
- De cînd? fu curios blogărul, mirîndu-se de barba omului, care abia atunci își dădu seama că aceasta se desfășura ca o plasă de jur împrejurul lui, ținînd sticlele să nu-l îngroape de viu.
Bețivul nu-i răspunse. Mai termină o sticlă, o aruncă pe morman și îl privi pe blogăr cu o liniște care acestuia îi era străină. Apoi îl întrebă:
- Dar tu ce faci aici?
- Eu nu fac nimic, mă plimb doar, zise blogărul.
- Ești ceea ce oamenii lipsiți de imaginație ar numi un călător? (după ce zise asta, bețivul mai aruncă o sticlă pe morman)
- Da, zise blogărul mîndru de el, cred că m-ai putea numi și așa. Dacă ești un om lipsit de imaginație… chicoti el.
- E bine, atunci. Ne-am putea împrieteni. Eu însumi călătoresc de mult. (altă sticlă plonjă spre vîrful grămezii)
- Serios? După cum arată camera asta pare că stai de ceva vreme în ea.
- A, nu m-am mișcat de ani de zile din locul ăsta, dacă la asta te referi. (și mai azvîrli un soldățel de Ursus de 0,33 înspre înaltul lustrei).
- Și-atunci cum călătorești?
- Vezi tu, puștiule, tu ești călător prin spațiu. Probabil ai văzut niște țări străine și doi munți mai frumoși și asta ți se pare o mare șmecherie. Îți place să orbecăi pe străduțe necunoscute și cînd te oprești și tragi aer în piept ți se pare că respiri însăși viața. Dar ăsta nu e singurul tip de călătorie pe care-l poți face. Tu ești călător în spațiu. Eu sînt călător în timp (această explicație fusese atît de lungă încît bețivul completă grămada cu două sticle, la sfîrșitul ei).
Blogărul se încruntă și-l privi neîncrezător pe sub sprîncene:
- Ai descoperit vreo gaură de vierme într-o sticlă de Premiat?
- Nu. (altă sticlă sus, fără să ia în seamă ironia grosolană)
- Și-atunci cum călătorești prin timp?
- Simplu, stau aici, nu fac nimic și călătoresc. (și-aruncă o Fata-n Iarbă)
- Aiurea. Unde-ai fost ultima oară, hî?
- Mă duc mereu în același loc. Spre viitor, fără grabă. Îmi așez un pas în fața celuilalt. Mă rog, vorba vine… Că nu mă mișc, de fapt, după cum vezi (și-aruncă un pet de bere).
- Te referi la faptul că tu stai aici și, între timp, timpul trece?
- O poți spune și așa, dar eu prefer s-o spun mai poetic – că-s călător în timp. Dacă erai tipă ți-o și trăgeam datorită metaforei ăsteia. (și-aruncă un fost Alexandrion)
- Halal metaforă! Așa și eu călătoresc în timp!
- Nu, tu nu călătorești în timp, pentru că tu nu conștientizezi. (și-aruncă și-o vodcă)
- Ce anume?
- Trecerea lui. Ești prea ocupat cu călătoria în spațiu ca să-ți mai dai seama că ai putea face una mult mai importantă și mai plină de satisfacții, în timp. (o sticlă de lichior de ciocolată sfîrși pe delușorul de sticle)
Blogărul se îmbufnă:
- Și nu crezi că-ți irosești viața stînd ca prostul, bînd, și călătorind în timp cu o secundă pe secundă?
- Dimpotrivă. Îmi trăiesc fiecare clipă ca și cînd ar fi ultima. Niciodată cineva n-a trăit mai intens de-atît.
Și zîmbi, aruncă sticla regulamentară, apoi închise ochii ca și cînd ar fi ascultat o melodie doar de el auzită.
- Bețivule… zise blogărul pe jumătate scîrbit, pe jumătate sarcastic.
Nu primi nici un răspuns.
- Auzi, insistă blogărul…
Dar bețivul nu-l mai auzea. Blogărul îl pipăi unde credea el că se ia pulsul și-și dădu seama că murise. Speriat, se întoarse să plece, dar, cînd ridică ochii înspre tavan, văzu că gaura de deasupra mormanului de sticle se astupase complet. Era blocat între un perete de cărămidă și unul de sticle goale. Și nu avea internetul plătit pe telefon și nici vreo rețea wireless în zonă. Blogărul oftă și-și luă o bere din lada de sub scaun.

Căutați vreo morală în povestea asta? Dacă da, sînteți dobitoci. Voiam doar să vă învăț cum să împiedicați un blogăr oarecare să mai posteze și să polueze astfel internetul cu imebcilitățile lui. Cu plăcere.