Latest Entries

Scumpa mea, o să te îngrop în diamante. Doar că pe Saturn

După ce în anii ’60 (preferații mei) și chiar ’70 marile puteri s-au întrecut în bugete enorme alocate pentru misiuni stelare și de cercetare spațială, de câteva decenii încoace suntem tot mai aproape de tristețea telurică din Interstellar: excursiile pe alte planete (nemaivorbind de eventuale misiuni în alte sisteme solare) sunt considerate un lux pe care o omenire tot mai îngrijorată de probleme personale și imediate (foamea, sănătatea etc.) nu și-l mai poate permite. Dar ascultați aici, o, voi, Ioane Petrescu mondiale responsabile cu alocarea de bugete, hiene mercantile care n-ați mișca un deget întru stimularea instinctelor de exploratori ale copiilor voștri în absența unui profit clar: conform celor mai recente date NASA interpretate de dr. Kevin Baines, pe Saturn (cel puțin) plouă cu diamante.

În tumultuoasa stratosferă a Saturnului, fulgerele transformă metanul în funingine. Aceasta se îndreaptă vertiginos spre suprafața planetei, doar că la nici 2000 de kilometri mai jos presiunea asupra funinginei crește considerabil, transformând-o în bucăți tari de grafit. În fine, după o cădere de încă 6000 de kilometri, grafitul se întărește și mai mult, formând diamante. E drept, diamantele mai au o călătorie de 30.000 de kilometri până jos și e puțin probabil să rămână în forma lor solidă și pe suprafața foarte fierbinte a Saturnului, unde mult mai probabil găsim (dar doar dacă o să căutăm) o mare de carbon lichid. Dar niște navete drăguțe cu plase speciale le-ar putea recolta din ”aer”, desigur. În plus, e foarte posibil ca fenomene asemănătoare să se producă și pe Neptun și Uranus, planete mult mai reci și mai calme decât Jupiter sau Saturn, unde diamantele e foarte posibil să rămână pe ”sol” în forma lor ușor de valorificat / purtat la gât.

Furtunile de pe Saturn sunt infinit mai violente, dar și mai poetice decât pe Pământ. Cam așa arată, văzuți de sus, niște nori din care plouă cu diamante.

Furtunile de pe Saturn sunt infinit mai violente, dar și mai poetice decât pe Pământ. Cam așa arată, văzuți de sus, niște nori din care plouă cu diamante.

În orice caz, oamenii de știință estimează că, anual (an pământesc), pe Saturn plouă cu 1000 de tone de diamant. Așa că domnu’ Victor Viorel, dacă tot v-ați împotmolit la bugetul ăla, ia calculează matale cât te-ar costa (în diamante, că probabil așa ai făcut și plata în Dubai, la ce-am văzut pe nota aia) să trimiți niște navete-tir pe Saturn care apoi să vină cu marfa. Dacă-ți iese, ne triplezi dracului PIB-ul, de-o să te alegem președinte și șapte mandate pe urmă.

Cum să nu simți un cutremur

Când lumea a observat cutremurul pe Facebook, eu eram cu Maria. Ne-am zgâlțâit un pic și nu mi s-a părut nimic anormal. Se mișca masa și eu credeam că e de la tremurul necontrolat al piciorului meu. Se mișca clădirea și nu mă mira nimic, în fond eram foarte emoționat de ceva vreme. Se mișca Pământul întreg și Maria nu zicea nimic; și ăsta a fost un argument în sprijinul ideii că nu se întâmpla nimic ieșit din comun – faptul că nici ea n-a reacționat nicicum. Iar Maria nu cred, totuși, că e obișnuită cu cutremurele de 6 pe scara Richter, ca ăla care-a fost sâmbătă în România; dar sigur e obișnuită cu tâmpiți care-i varsă sucul în poală, de emoție.

Pe urmă am văzut amândoi pe Facebook că toată lumea a simțit cutremurul. Iar Maria a comentat sub statusul cu ”L-AȚI SIMȚIT?!” al unui prieten de-ai ei, râzând de mine, desigur: ”la mine a fost cutremur toată seara”. Iar eu am dat reply, total nelalocul meu: ”dacă ați simțit cutremurul ar trebui să stați mai aproape de Maria, ea face bulinele roșii să se transforme în accesorii șic și inofensive pe care și le agață arogant în piept; într-un fel e cu adevărat periculoasă, din Japonia, Chile sau Haiti ar excomunica-o imediat, de teamă că oamenilor lor nici nu le-ar trece prin cap să se adăpostească, cu ea în preajmă”. Și când am zis asta Maria mi-a spus că sunt libidinos, iar eu am recunoscut că da, cam fusesem. În fond, doar libidinoșii nu simt cutremurele, pentru că sunt prea preocupați cu cutremurele lor interioare. Săracii!

Îmi mențin părerea că nu e în regulă să simți un cutremur care nu-ți răstoarnă nici măcar o farfurie (dacă nu un perete) în cap. Și e cu atât mai puțin în regulă să vorbești despre el. Înseamnă că viața ta e prea lipsită de pasiune, zău! Pentru că refuz să cred că doar Maria poate să aibă fundația aia atât de flexibilă și de inovatoare încât să se clatine laolaltă cu tot ce e în jurul ei, perfect identic, iar tu să nu simți nimic, de parc-ai fi în vise cu scoarță stabilă. Am stat toată seara de sâmbătă cu gura căscată la Maria și-mi ziceam doar: tot ce-ar trebui să posteze oamenii de pe Facebook la ora asta e: ”Ați simțit?! A fost Maria!”. Și să facă asta în fiecare zi, până la cutremurul ăla care va dărâma Casa Poporului și care într-adevăr o va face uitată pe nenorocita de Maria. Noroc că n-am spus toate astea cu voce tare, pentru că ar fi fost o libidinoșenie pe care ea nu mi-ar mai fi iertat-o. S-ar fi ridicat de la masă și-ar fi plecat furioasă spre ultimul metrou, doborând toate mesele pe lângă care ar fi trecut, răsturnând toate rafturile cu haine la ofertă și băgând în sperieți toate femeile slabe de înger, iar în urma ei bărbații pitulați sub tocuri de ușă și după piese masive de mobilier ar fi postat pe Facebook, chirciți de emoții și sincer îngrijorați: ”Asta a fost de 10 pe scara rihtăr, coae!”.

Mirel

mirelPe Mirel Palada îl cheamă Mirel. Asta este prima lui problemă. Prespunând că într-o clasă de I-IV există, să zicem, patru proștii clasei, se va ajunge la criterii de departajare nedrepte pentru a se stabili care este adevăratul prost al clasei, unicul, cel de care să se facă mișto până într-a doișpea și până la adânci bătrâneți: prostul clasei va fi ales după nume. Iar când pe trei dintre proștii clasei îi cheamă Marius, Mihai și Bogdan, prostul clasei va fi ales Mirel. Iar Mirel Palada n-a fost sigur-sigur printre deștepții clasei în I-IV. Imaginați-vă și veți începe să-l înțelegeți: doișpe ani de caterinci pe seama unui om pe nume Mirel, plus câțiva de facultate. Nu e ușor!

Mirel Palada are chelie. Asta e a doua lui problemă. Știu, n-ar trebui să râdem de defecte fizice. Și eu o să am, probabil, chelie, cândva. Problema lui Mirel este că el are chelie acum – în termeni medicali, o calviție stringentă. Dar eu nici măcar nu râd de treaba asta. Din contră, îmi pare rău. Când vine în completarea numelui Mirel, chelia are darul de a transforma posesorul într-o persoană foarte amară și urâcioasă. În plus, favorizează tot felul de rime de rahat cum ar fi: ”sunt Mirel și-am capul chel” sau ”Care din voi e Mirel? Bănuiesc că ăsta chel…”  ș.a.m.d.

Ca și când astea două motive n-ar fi suficiente pentru ca Mirel să fie un individ plin de complexe și frustrări, a venit un al treilea, dureros: Mirel Palada este subalternul lui Victor Ponta. Mirel nu este un tip inteligent, e drept, dar chiar și pentru el probabil este extrem de umilitor să fie subalternul unui bou renumit ca Victor Viorel. Imaginați-vă – nici nu poate să mintă. Dacă nu era o persoană relativ publică, putea să le spună părinților și prietenilor că de fapt nu e angajatul lui Victor Viorel, ci asigură monta artificială a vacilor băgându-le adânc mâna în vagin sau să-i jure maică-sii că de fapt are un part-time job în care felează șoferi de tir curați pe centura Ploieștiului. N-a avut noroc. Toată lumea în târg îl știe drept ”ăla mai prost chiar și decât Ponta”.

De aceea, Mirel trebuie înțeles. Atât declarațiile sale de pe Facebook (despre care vă povesteam deunăzi), în care înjura oamenii care ies în număr mare la vot, cât și cele mai noi, emise miercuri seara la RTV, sunt scuzabile prin prisma gravității cazului său, unul disperat. La RTV, dacă nu urmăriți cumva, Palada a spus că ”oamenii din diaspora își iubesc atât de mult țara încât au fugit din ea” și că ”asta cu cozile din diaspora sunt o manipulare făcută de activiștii din presă ai lui Iohannis, filmulețele cu așa-zisele cozi sunt regizate de Adrian Sârbu”. Până și Petre Roman a izbucnit în râs, părându-i-se că Mirel e penibil. Iar să pari penibil unui moș trecut care-și vopsește părul crezând că minte pe cineva este un lucru extrem de trist.

Mirel, eu nu vreau să fiu ca tot internetul și să-ți cer demisia pentru că ești un chițăitor penibil. Mirel, eu vreau să știi că te înțeleg! Sunt aici, Mirel! Nu e vina ta nici că ești prost, nici că ai complexe, nici că ai picat în tabăra hoților, de simt nevoia să-și bată pula de tine toți oamenii decenți. Așa a fost să fie. Rămâi în funcție, Mirel! Și tu și Viorel! Continuați să pierdeți toate bătăliile, iar noi vom continua să avem de cine râde. fii veșnic, Mirele!

PS – Apropo, pufosule… Mai zi-o pe aia cu alcoolul și sinapsele, că mi-a plăcut.

Bis zum immer währenden Sieg*… Dar ce-am, băi, frate?!

Am fost la Universitate duminică seara. Am înțeles că Radu Banciu a zis la televizor că sunt ”confuz” și că nu știu exact ce caut pe-acolo sau ce s-a întâmplat. Țin să-l contrazic pe colegul de la Sport Total. Și eu, și ceilalți 10-12.000 de oameni, știm exact ce am căutat la Guvern, la Universitate sau pe Kiseleff (așa cum sunt convins că știau și toți cei ieșiți în țară): să ne bucurăm că Ponta nu e președinte și să ne întristăm că Ponta încă e premier. În legătură cu a doua chestiune, să facem tot posibilul să nu mai fie prim-ministru un om care și-a bătut joc de diaspora, decretând cinic și ordinar, în seara votului de la primul tur, chiar la Antena 3, că ”e normal că sunt cozi la urne în diaspora, dacă nu s-a mai fraudat!”. E drept, între timp m-am mai gândit și mi se pare că Victor Ponta e atât de prost încât merită să mai fie lăsat premier un pic. Vreo câteva luni, până îngroapă PSD-ul cu totul. Dacă n-a mirosit-o pe asta cu voturile furioase provocate de umilirea și sacrificiul oamenilor din occident, atunci e suficient de prost încât să convingă generația internet (apropo, imbecilul de Badea a produs inepția: ”e clar, internetul e băsist!”) să pună serios umărul la eradicarea totală a ceea ce piața a numit ”ciuma roșie” (apropo, un alt imbecil, Adrian Ursu, le-a propus pesediștilor schimbarea culorii, pentru că roșul enervează oamenii ”spălați pe creier”).

A cui e victoria?

Nu e baronilor ACL-ului, slavă Domnului! Nu e nici măcar a lui Iohannis, decât în măsura în care Klaus a reprezentat acea figură decentă și suficient de onestă pe care i-o poți atribui unui principiu mai înalt, pentru care simți nevoia să lupți. A fost victoria tinerilor normali. Duminică seara aproape că n-am văzut picior de hipster în stradă. N-am auzit că toți sunt aceeași mizerie, n-am auzit că votul e un căcat, și nici un cuvințel despre Roșia Montană. Duminică seara s-a întâmplat ceva mult mai interesant și mai înfricoșător pentru PSD: au existat tineri care, în aceeași zi, au și votat pentru prima oară, au și protestat pentru prima oară. În numele lor, vă promitem că nu ne vom opri aici. Acești tineri vor ști, peste doi ani, că parlamentarele sunt adevărata miză. Că atunci e momentul ca PSD-ul să dispară, dracului, odată, după ce ne va fi ținut 27 de ani în loc. Era și cazul. În timp ce votanții PSD mor (și pe unii asta chiar îi oprește din votat), votanții anti-PSD nu prididesc să devină majori. Sau, mai important, să se apropie de 30 și să înceapă să înțeleagă. ”Am început să înțelegem, nemernicilor!”, am auzit de la un puștan cu un câine în lesă, în față la ASE. Abia când am cântat ”Deșteaptă-te, române!” pe Magheru, în drum dinspre Romană spre Universitate, duminică, am înțeles despre ce sunt versurile.

Dar bătrânii, ce-au votat bătrânii?

Scriam pe blog, încă din octombrie, că Victor Ponta nu are cum să ajungă președintele României. Aveam și-o listă de motive. Printre ele, eram convins că Ponta nu va putea să convingă bătrânii așa cum o făcea mult mai naturalul (totuși) Iliescu.

Bunicile mele, de pildă, sunt niște eroine. Ambele (77 ani, respectiv 78) au votat cu Iohannis. Ambele în Mehedinți (apropo de comuna Gogoșu, din același județ, unde la ora 13, duminică, era o prezență la vot de 268%). Una a avut de mers 7 kilometri până la urnă, alta ”doar” vreo 4. Asta cu 4 kilometri chiar a fost dusă la votare de un consilier PSD, cu mașina lui. La întoarcere, a întrebat-o respectivul cu cine a votat, și, șmecheră, a zis: ”Cu Ponta, normal!”. Apoi m-a sunat pe mine să se laude cu isprava ei și mi-a zis râzând: ”Îi batem pe benzina lor, mamaie!”. Bunicii mei au murit amândoi, din păcate. Și, nefiind din Teleorman, asta i-a împiedicat să voteze. Dar, dacă votau, vă asigur că și ei votau cu cine trebuie.

Dar surpriza și mai mare avea să fie tanti Nina, doamna care îmi face curat uneori, pentru că eu sunt prea burlac și prea lepră. m-a luat pe nepregătite luni dimineață, buf-buf-buf, la ușă. Prins în focurile weekend-ului, și uitasem c-am chemat-o. Îi dau drumul și mă uit lung și bovin la ea, în bucătărie, nedezmeticit. Într-un târziu, cu capul încă afundat în palme, încerc să fac conversație:
- Și cu cine ați votat, tanti Nina?
- Cu Iohannis!
Durerea de cap mă lasă pentru o secundă. Ridic banița din pumni și mă uit prin găurile alea în care am ochii (mult măriți) la tanti Nina.
- Ei, na! De ce?!
- Pentru că e prost.
Tanti Nina nu glumește. Are viață grea. Numai eu știu cât rânește pentru 50-100 de lei. Așa că nu o pot bănui de caterincă, nici măcar de ironie nevinovată. Cu ochii rămași mari, vreau totuși să mă asigur:
- L-ați votat pentru că e PROST?!
Tanti Nina se oprește din adunat pahare de prin toate colțurile apartamentului și-mi zice, foarte convinsă:
- Da! E prost, nu e ca Ponta. Ponta e deștept, dă-l naibii… La cât de deștept e, îți dai seama cât ar fi furat?!

Am sfidat migrena și mi-am lăsat capul pe spate, teatral, râzând trei minute, cu gura până la urechi. Apoi am zâmbit tâmp, în timp ce tanti Nina se străduia să șteargă vinul întărit de pe fundul unui pahar. Gândul mi-a zburat la Victor Ponta. Ce blestem și pe omul ăsta! În aceeași bucătărie mică din Militari stăteau doi votanți ai adversarului. Unul nu-l votase pe el pentru că-i prea prost, altul nu-l votase pentru că e prea deștept.

Epilog

La cum se prezintă cei doi pacienți, nu m-ar mira să fim martorii unei surprize epocale: PSD-ul va muri înaintea lui Ion Iliescu. Măcar atâta satisfacție s-avem și noi: să-l vedem pe criminal suferind la moartea singurului și sinistrului copil.

* hasta la victoria siempre, sloganul preferat al lui Victoraș, pe noua limbă preferată a românilor

Nu votați răul cel mai mic, duminică aveți șansa să votați binele. Singurul bine care ni se oferă

De 25 de ani ne plângem că votăm răul cel mai mic. Că ”toți sunt la fel”, că e ”aceeași mizerie” și alte sloganuri din astea obosite de-ale protestatarilor de profesie. Să ne concentrăm pe ”răul” celor doi candidați, așadar. Să le trecem în revistă defectele:

Iohannis e gângav, complet lipsit de spontaneitate, molâu, artificial, provine dintr-un partid care conține câțiva bandiți odioși și e mult prea înalt ca să ne simțim bine cu noi înșine în caz că ne întâlnim, doi cetățeni obișnuiți, pe stradă. Oricât aș încerca, însă (aș fi putut să continuu lista), nu-i pot găsi neamțului defecte care să facă din el un ”rău”, nici măcar unul mic.

Ponta e hoț dovedit, mincinos dovedit, viclean, răzbunător, mândru continuator al lui Iliescu și Năstase (deși el, în falsificarea grosolană cu care și-a obișnuit să-și cosmetizeze propriul trecut, se dă votant de Rațiu), are prieteni apropiați și chiar rude printre foarte mulții bandiți din PSD și a fost toată viața lui ceea ce putem numi un incompetent absolut care a parvenit. Și la el aș putea înșira mult mai multe. Să zici despre Ponta că e doar ”rău”, în condițiile astea, înseamnă să-i faci o mare nedreptate. Ponta e un cancer pe lângă care până și Iliescu, am mai spus-o, pare un fel de Vaclav Havel.

Prin urmare, deși Iohannis nu trezește în mine nici o pasiune mistuitoare și nici vreun sentiment de profundă empatie, o să mă duc extrem de hotărât la vot duminică. Și extrem de încrezător. Încrezător în mine și în viitorul unei țări în care poate mi se vor naște copiii, în următorii cinci ani. Duminică nu votez răul cel mai mic, duminică votez decența cea mai mare. E drept, tot duminică încerc să mă feresc de răul foarte mare (care continuă să existe, chiar și în absența unui rău mic, sau mai ales atunci). Că tot vă spuneam de copii mai devreme. Nu aș face copii într-o țară condusă de Ponta și nici vouă nu vă recomand. Am convingerea că, dacă o să facem una ca asta, copiii noștri ne vor urî mai târziu.

Decât președinte-n București mai bine primar în Sibiu

Știți cum e Bucureștiul? Urât. Un oraș pe care-l poți vedea frumos doar prin prisma amintirilor și-a nostalgiei, a bețiilor, a romanțelor trecute, desfășurate în clădiri care te temeai că se vor prăbuși la fiecare orgasm. Poți iubi Bucureștiul, poți să fii fericit în el, poți chiar să-l preferi oricărei alte capitale, dar niciodată, oricât de subiectiv sau de îndrăgostit ai fi, nu vei putea să spui despre el că e un oraș frumos. Ca să ți se pară frumoasă mizeria asta, trebuie să fii Arghezi sau Baudelaire sau nebun. Sau toate trei (cum ar fi?!). Dar știți când e cel mai urât Bucureștiul? Toamna. Toamna nu mai e natură și pomii dezgoliți lasă să se vadă toate grozăviile, toată lipsa de culoare, toate mucegaiurile, toate cablurile care atârnă ca niște penisuri de viorelliși, toate curvele știrbe de la ferestre, toți copiii negricioși care își mănâncă mucii de foame, fumul gros de țigară năvălind sictirit de la fiecare fereastră, toate blocurile alea înalte și înguste, vestigii utile, dar dureroase, ale unei perioade în care satele se așezau pe verticală (le știți? Ți-e și milă să le privești, pentru că, la fiecare ocheadă pe care le-o arunci, ele, blocurile, par să se chircească un pic, rușinate, parcă dornice ele însele să moară, să cadă dracului și să ne lase să uităm). Dar știți când e chiar și mai urât Bucureștiul? În toamnele de campanie electorală. Adăugați la toate cele de mai sus câteva afișe ca ”Iohannis îți taie pensia” sau ”Doar Ponta nu mărește taxele” sau ”Doar Ponta îți redă erecția” (ultimul nu cred că există, dar nu m-ar fi mirat să apară) și aveți imaginea completă a unui oraș suferind.

Știți cum e Sibiul? Frumos. L-aș descrie și pe el, dar nu am stat chiar atât de mult în Sibiu încât să fiu la fel de îndreptățit să o fac, așa că-i las pe alții să fie detaliați, iar eu mă voi rezuma la ”frumos”. Dacă Iohannis câștigă tura asta de alegeri, va trebui să se mute de la Sibiu la București. Va trebui să dea șpagă parcagiilor când iese cu nevasta la cafea în centru fără SPP, dacă nu vrea să-și găsească mașina zgâriată la întoarcere. Dacă merge cu SPP-ul, mai rău, că dau două șpăgi, și el, și SPP-ul. Va trebui să suporte sinistrul campus Leu de peste drum de palat, fostă uzină de produs comuniști, actual creuzet de proaste care dau la jurnalism. Va sta în trafic și cu coloana oficială, că și să vrea giurgiuvenii, oltenii, teleormănenii, moldovenii, brăilenii, focșănenii, prahovenii și toți ceilalți veniți puhoi (nici ei nu știu de ce) în București să se ferească din calea sirenelor, n-o să aibă cum, că fiecare centimetru pătrat de pământ, de Terra bucureșteană, e ocupat cu o bucățică dintr-o mașină, fie că pe acea bucată de sol este asfalt sau linie de tramvai sau bordură sau trotuar sau pietoni, dă-i în mă-sa! Dar, mai presus de toate, va trebui să suporte o regiune de mitici. De șmecheri. De ”bagabonți”. De oameni care se descurcă, frate! De mișei. Și de hoți. Sudul, săracul sud, unde doar dacă furi și ești pesedist ai bani, iar dacă n-ai bani și nu ești pesedist, atunci doar votezi cu PSD-ul, de-a pururea și-n vecii vecilor, că mai merită și ei o șansă să ne ofere un trai mai bun, maică, că doar nu sunt la putere decât de șaptej’ de ani. Câte puteau să realizeze și ei în doar 70 de ani?! Că doar nu e Dumnezeu!

Dac-aș fi Iohannis, n-aș veni în zona roșie nici în vizită, nici ca turist, nici ca președinte, nici ca nimic. M-aș uita în jos, spre Mehedinți, spre Olt, spre Teleorman, spre Giurgiu, spre Vrancea, spre Brăila, spre toate județele alea umile și uscate, prostite și fără speranță, dar în același timp atât de arogante și pline de autosuficiență, și-aș zice: ”Ghinion!”. ”DOAR PONTA” ne va reda mândria de a fi măcar proști, dacă hoți nu suntem în stare.

aproximativ aceeași părere exprimată mai puțin poetic, în Kamikaze

Nea Claudiu învață despre predestinare

Era foarte singur în apartamentul ăla de două camere pe care gunoaiele adunate peste ani îl transformaseră în garsonieră. Fusese singur o viață întreagă, dar acum era un bătrân singur; ce clișeu oribil și nemeritat! Avea 60 și ceva de ani și nu-și mai amintea mare lucru. Uneori își uita chiar și vârsta, dar mereu își găsea un alibi, spunând că asta se întâmplă și celor mai tineri. Uitase până și dacă are Alzheimer sau nu. După două pahare de vin roșu, însă, se amuza la gândul că nu uitase cele mai importante trei detalii despre el însuși: că îl cheamă Claudiu, nume total neprietenos cu particula „nea” pe care i se părea că mai mult în batjocură i-o asociau puștii de la bloc, că își pierduse un testicul în urma unui accident conjugal petrecut la Roșiori și că nu fusese niciodată nici măcar pe-aproape să-și facă dracului o familie. Ce, cumva credeau oamenii că n-avusese cu cine?!

Ei, aș! Fuseseră atâtea și atâtea fete, mai târziu femei sau chiar dame respectabile, dar el… De fapt, nici măcar nu era vina lui. Era vina lu’ taică-su, care îi zisese când încă era în facultate și comuniștii îi mai lăsaseră să se deschidă la cap că
- Există un singur criteriu după care îți alegi femeia perfectă, Clau, tată!
(era al patrulea lucru pe care și-l amintea perfect, chiar în detaliu)
Niciodată nu-i plăcuseră predicile pe care taică-su le ținea după niște gâturi sănătoase de tărie, dar de obicei se lăsau cu sporirea banilor de buzunar pentru facultate, așa că le suporta cu stoicism. Întrebase, desigur, care era acel criteriu minune. Taică-su îi zâmbise ca și când și-ar fi dat seama că-l cam deranjează cu vorbăraia și că-i face un hatâr ascultându-l, dar continuase totuși
- Poziția în care doarme.
- Ă?
Își amintea, cum spuneam, foarte amănunțit, cum taică-su îi explicase că, atunci când dorm, bărbatul și femeia trebuie să fie ca două piese de puzzle; probabil taică-su nu folosise chiar metafora cu puzzle-ul, că nu exista așa ceva pe atunci, dar între timp el înlocuise oricare-ar fi fost figura de stil a răposatului său tată cu aceea cu puzzle-ul, cu siguranță mult mai nimerită, deși nu și-o mai amintea de cel puțin 20 de ani pe cea originală, absența acestui unic detaliu din povestea reală enervându-l, de altfel, teribil. Trebuie, îi zisese tătâne-su, ca dacă ea adoarme numai încovoiată pe-o parte, cu fundul ieșit în afara restului corpului într-un anumit unghi, ție să-ți placă să dormi practic identic, pentru ca fundul ei să intre în scobitura care ție îți apare între coaste și genunchi. Sau, dacă tu dormi cu o mână acoperindu-ți fața, pe spate, ea să doarmă tot pe spate cu capul un pic aplecat într-o parte, astfel încât simpla alăturare a pieselor să producă o îmbrățișare nescontată.

Își amintea perfect că taică-su continuase cu cel puțin cinci alte exemple de poziții preferate de somn în care, dacă bărbatul și femeia se potrivesc la centimetru și la gradian, atunci e clar că-s sortiți să fie împreună. La fel de bine își amintea cât de surprins a fost că de data asta prostiile zise la beție de babac chiar îl interesau, așa că se uita în gura lui cu ochi mari și gura un pic întredeschisă, așteptând parcă ceva mai mult, deși bietul său tată îi dăduse deja șapte exemple. Într-un târziu tânărul (pe atunci) Claudiu avea să se dezmeticească și să remarce nemulțumit:
- Tată, dar eu dorm numai pe burtă! Cum pot alcătui un întreg cu o femeie din poziția asta?
Și atunci taică-su mai dăduse peste cap un țoi și îi zisese cu un aer foarte grav și care părea atât de sincer:
- Atunci ia-ți una cu țâțe mari!
- De ce?! întrebase Claudiu, gândindu-se că poate, totuși, nu va fi singur toată viața.
- Nu știu, fiule… Pentru că, dacă tot nu există jumătatea ta nicăieri, măcar merită ca aia nepotrivită să aibă țâțe mari, atâta consolare să ai și tu!

Explicația era desigur o glumă, dar de atunci făcuse tot posibilul să se întâlnească doar cu fete cu bust proeminent. Întâlnise câteva, dar taică-su avusese dreptate: în afară de sutienele în ale căror cupe își servea prietenii cu alune și covrigei la meciuri, când erau nebănuitoarele-i gagici plecate de acasă, nu găsise nici o urmă de compatibilitate.

Acum avea… Hai, că deja devenea enervant! 64 sau 66? Mă rog, își zise, trebuie să fie ceva par, în orice caz! Era mult prea mândru ca să verifice în buletin și să facă scăderea, mai ales că trebuia să verifice și-n calendar, așa că se mulțumi să-și toarne al treilea pahar de vin și să-și spună că pentru el femeia perfectă, cea cu care corpul lui face unghiul ideal, este salteaua. Doar că, taman când să se gândească a 74-a oară la sinucidere în acea săptămână, auzi ceva sunând atât de ciudat și de nepământean încât i-a luat peste un minut să descopere că este interfonul la care nu mai sunase nimeni de mai bine de jumătate de an. Peste măsură de precipitat, reuși din a patra apăsare să deschidă ușa scării. În fix 28 de secunde, deschise ușa și-n față îi stătea o fată scundă, tânără, poate avea 24 sau 25, cu părul un pic ars de la cosmetizările excesive și sânii normal de mici. În mână avea niște pliante și se zgâia cu impertinență la nea Claudiu. O chema Andra, era deja la a doua facultate inutilă, se născuse la Roșiori, iubea Metallica deși n-ar fi zis că rock-ul e muzica ei preferată, nu-și cunoscuse niciodată tatăl și avea o pasiune ciudată și pe care nu o mărturisise decât o dată în viață: dormea cel mai liniștit pe burtă, dar nu direct pe saltea, ci pe spinarea unui om cu lățime și lungime cu cel puțin 10 centimetri peste ale ei.

Maga și Gama vă mulțumesc, cică-s fericite

N-au trecut nici două postări pe blog de când vă rugam să mă ajutați să facem ca poveștile a două cățelușe să fie cu happy end. După doar câteva zile, ambele și-au găsit stăpânii pe care îi meritau și pe care îi adoră nu doar ele, ci și oamenii de la adăpost, care la cât muncesc cu fiecare câine în poartă sunt destul de reticenți în a-i adopta chiar oricui.

Gama, așadar, a ajuns la Petruța. Petruța are vârsta mea și două pisici, dar își dorea mult și un cățel, atât de mult încât după ce a luat-o a fost atât de fericită încât dansa de bucurie prin casă. De Gama ce să vă mai zic, deja face ravagii în plimbările de pe la Maxi Pet, unde cică agață tot ce prinde, poate și datorită firii ei lipicioase fără discriminare. Când nu linge fețe de oameni, Gama roade pantofi, dar prețul câtorva perechi de adidași este, vă poate asigura Petruța, unul mic.

gama 11

gama 22

Cât despre Maga, am dus-o personal la noii ei proprietari, Adriana și Vali. Nu-i cunoșteam dinainte, dar Vali are cea mai blândă voce pe care am auzit-o la vreun telefon, indiferent de marcă, iar după ce l-am cunoscut n-am motive să cred că în rest e altfel decât îi e vocea. El și Adriana au avut alți doi maidanezi în curte, dar ambii le-au murit de bătrânețe, în decurs de un an. Nu-mi pot imagina o familie mai potrivită pentru un cățel atât de sensibil și timid ca Maga. Iar la poza asta de mai jos m-am uitat cred, în total, cam două ore întregi, însumat, în mai multe reprize. Nu-i așa că-i foarte frumoasă?

stapan maga

În final, mulțumiri și lui Gabriel Constantin Dascălu, care nu a putut să adopte nici un cățel absolut motivat, dar a reușit să trimită, din îndepărtatul Orient, 100 de euro care se vor materializa în mâncare și medicamente pentru căței.

De ce votez cu Monica Macovei

De cele mai multe ori, când o văd la televizor, Monica Macovei îmi pare complet inadecvată. Nu știe să relaționeze cu oamenii, nu știe să zâmbească, nu-i prea place să vorbească și chiar și când o face nu e tocmai elocventă. Pare să sufere de o mizantropie destul de avansată, să antipatizeze oamenii în mod moderat și din această cauză cred că o baie de mulțime i-ar putea pune viața în pericol, infarctul sau atacul cerebral devenind pericole reale și stringente. Dă impresia de nesiguranță în aproape orice împrejurare socială, chiar de o timiditate neconstructivă, izvorâtă probabil dintr-o gamă deloc neglijabilă de complexe. Când o văd pe Monica Macovei, parcă mă văd pe mine. Dar nu e singurul motiv pentru care o să votez cu Macovei.

Dincolo de slăbiciunile care mi-o fac simpatică mie personal, cred că toți oamenii au suficiente motive s-o voteze pe Macovei, măcar în primul tur. De ce?

- pentru că a înființat DNA-ul;
- pentru că Antena 3 o urăște aproape la fel de mult ca pe Băsescu;
- pentru că Dan Voiculescu a înjurat-o în direct, cerându-i, pe un ton scârbit și arogant, să-i arate dovezile că justiția a progresat;
- pentru că Elena Udrea o urăște la fel de tare cum o urăsc Antena 3 și Dan Voiculescu;
- pentru că o urăște și Rareș Bogdan, metrohomosexualul ăla plătit direct de madam Udrea să fie prost la TV;
- pentru că atunci când l-a întrebat pe Băsescu de ce o susține pe Udrea, nu pe ea, președintele i-a răspuns cu stilul său din topor: ”Pentru că tu nu ești nici frumoasă, nici deșteaptă, ca Elena”;
- (apropo) pentru că nu a făcut sex oral nimănui ca să ajungă europarlamentar sau candidat la președinție;
- pentru că atunci când era în PDL și PDL-ul a greșit, a avut curajul să fie împotriva părerii impuse de partid (Macovei s-a declarat întotdeauna anti-exploatarea de la Roșia Montană, de pildă, aviz hipsterilor);
- pentru că hoții și corupții ar prefera pe oricine altcineva la Cotroceni;
- pentru că nu a făcut afaceri cu statul;
- pentru că nu a luat șpăgi;
- pentru că n-a făcut trafic de influență;
- pentru că face o campanie austeră, nebeneficiind de sprijinul logistic sau financiar al vreunui partid;
- pentru că e femeie;
- pentru că e o femeie de succes;
- pentru că prietenii ei confirmă că în viața privată e o prezență agreabilă, în special în nenumăratele nopți pe care le-a petrecut în Vama Veche în ultimii 30 de ani;
- pentru că bea bere la Stuf;
- pentru că să intre în turul 2 ar scandaliza pe absolut toată lumea înregimentată în politica actuală;

Procuror comunist? Haios. Monica Macovei a fost procuror în comunism, da. Procuror în Gara de Nord. Ce-ați fi vrut, să se decidă să nu muncească doar pentru că eram în comunism pe vremea aia? De altfel, din activitatea ei de procuror ”important” de gară își amintește că cel mai greu caz l-a avut atunci când un cuplu s-a certat pe peron, iar ea l-a mușcat pe el atât de tare de nas, încât a rămas cu nasul în gură. Procurorul Macovei a avut de căutat nasul. Că a făcut fie și un singur joc al puterii comuniste, că un singur om nevinovat a avut de suferit din cauza ei pe criterii politice, exclud. S-a scris mult despre asta dintr-o anumită parte a presei, dar am investigat pe barba mea și-mi pare ”curată”.

Acum, Macovei ne propune o dreaptă curajoasă, una europeană, dar dificilă. Ne propune să depindem de noi, să ne asumăm atât meritele, cât și eșecurile. Să ne bucurăm dacă muncim și suntem buni, să suferim dacă ne e lene și suntem proști. Nu minte, nu promite deșănțat, doar ne spune că vrea să fie și să fim fair. E greu să întorci dinspre drumul spre groapă societatea românească și cu siguranță nimeni nu va reuși asta fără sacrificii importante. De aceea, întrebarea e: tu ai curaj să votezi cu Monica Macovei?

Povestea Magăi și cea a Gamei se scriu acum. Ajutați-mă să le compunem happy end-ul.

Aveam 11 câini la adăpostul Speranța și în ziua aia m-am dus să iau cinci dintre ei, cărora le găsisem stăpâni. Din păcate, toți voiau băieți, ceea ce urma să mă lase cu cinci cățelușe și un singur cățel în adăpost. N-am înțeles niciodată de ce insistă oamenii pentru căței. Cățelele sunt mult mai dulci, mai afectuoase, mai inteligente și mai atașate de casă, în general. Ca și la oameni, cred eu, câinii de sex feminin sunt superiori ălorlalți.

Când am ajuns la adăpost ploua, mașina duduia spart când dădea în gropile de pe drumul de țară care duc către padocuri, eu eram sigur că nu pot pune o cușcă pentru cinci câini într-un Polo, în boxe mi se nimerise tocmai sonata a paișpea a vărului Ludwig van, și îmi doream sincer să vină sfârșitul lumii. Dar cineva avea să fie chiar și mai trist decât mine în ziua aceea. Din cauza mea.

1. Maga

Oamenii de la adăpost înțeleseseră că o să iau șase câini. Au scos, așadar, cinci căței și o cățelușă din țarcul celor nouă frați (plus mama) și i-au dus într-o cușcă din cabinetul veterinar, înăuntru. Toți cățeii au fost foarte bucuroși când am intrat. Aș vrea să zic că au fost așa pentru că știau că pleacă sau măcar pentru că sunt foarte atașați de mine, dar de fapt se bucură la fel când văd orice om. I-am zis doamnei doctor veterinar că nu, am zis că iau cinci, nu șase. Pentru un moment mi-a trecut prin cap să-i iau pe toți, dar habar n-aveam unde să duc cățelușa (oricum, urma să-i transport 400 de kilometri până la destinație), plus că șase nici nu ar fi încăput în cușcă. Prin urmare, am scos unul câte unul cei cinci căței, i-am îmbarcat în Polo, iar cățelușa a rămas câteva minute în cușca din cabinet, de unde a fost transportată la loc în țarcul ăla friguros, alături de frații ei. Din nou n-aș vrea să spun că visase să plece și eu îi năruisem speranțele, dar așa arăta înainte să fie luată și repusă în țarc:

catelusa 3

Când m-am întors la adăpost, după câteva zile, să aduc cușca goală, am mers la padocul cățeilor rămași din grupul de frați. S-au bucurat cu toții când am venit, dar cel mai mult s-a bucurat cățelușa căreia între timp decisesem să-i zic Maga. Iat-o, e cea care se uită cu ochi triști și rugători înspre cameră.

maga 1

 

La scurt timp după ce am făcut această poză am înțeles de ce Maga e tristă. Nu din cauza vremii, nu din cauza vieții și nici măcar din cauza lui Ludwig van. E tristă pentru că nu se înțelege cu frații ei. E cea mai mică și cea mai oropsită, și imediat după această fază a fost mușcată de doi dintre ei, așa că a schelălăit și s-a refugiat la loc în cușcă. A continuat să privească de acolo, la fel de trist, cum eu mă joc cu frații. Și frații sunt de toată isprava, să știți, dar cine are frați cu care s-a mai certat cred că poate înțelege ce simte Maga pentru frații ei.

catelusa

Mi-am propus s-o scot pe Maga din adăpost în cel mult o lună. Dacă nu reușesc să-i găsesc o familie care să mă asigure și că nu va muri de frig peste iarnă, și că nu va mai fi niciodată tristă, nu știu ce o să fac. Cred că mă mut eu acolo, cu ea. Maga va fi un cățel de talie mare, un specimen foarte frumos de altfel, cu 50% gene de ciobănesc german și vreo 10% de labrador. E greu de ținut într-un apartament, așa că am fi amândoi foarte fericiți dacă am găsi pe cineva cu curte care să înțeleagă câtă dragoste are de oferit Maga cea tristă, cu ochii ca două ferestre rotunde prin care se vede cerul nopții.

Cine o poate face fericită pe Maga, mă face fericit pe mine și-o să aibă oricând la dispoziție un menestrel de nădejde, care-i va scrie poezii la cerere sau editoriale mai pupincuriste decât înseși buzele lui Mihai Gâdea.

2. Gama

Cu Gama e altă poveste. E cel mai lipicios și mai haios cățel din adăpost. A împărțit deja vreo trei cuști cu vreo trei câini adulți, pasămite că veselia ei o face și un bun psiholog, pentru că e în stare să calmeze și cel mai agitat câine din padoc. Cât despre oameni ce să vă mai zic? O unghie să bagi printre gratii, iar Gama o va îmbrățișa și o va linge și o va iubi ca și când ar fi unghia ei.

gama 1

gama 3

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Gama este foarte mică și probabil nu va crește, la maturitate, mai mult decât un pechinez. Din păcate, dimensiunile ei liliputanice mă determină să-mi fac griji că va supraviețui iernii. Dacă îi salvați viața și o luați într-un apartament cu calorifere, așadar, veți avea un fel de combinație perfectă între un câine și o pisică.

Maga și Gama nu vă taie pensia, cum zice Ponta despre Johannis. E drept că nici n-or să v-o mărească. Dar pe ele le puteți adopta din primul tur, fără majoritate.

Dacă vă interesează una dintre cățelușe sau mai multe detalii despre ele și poveștile lor, căutați-mă direct pe mine:

0724.464.116
sau
andrei.mantog@kamikazeonline.ro
sau
un mesaj care sigur va fi urmat de o replică imediată, aici 



Copyright © 2004–2009. All rights reserved.

RSS Feed. This blog is proudly powered by Wordpress and uses Modern Clix, a theme by Rodrigo Galindez.