Latest Entries

De ziua mea, de ziua noastră, de alegeri și de Crăciun, îmi doresc același lucru

Am revăzut ”It Happened One Night”, care e o capodoperă. O capodoperă din vremea în care oamenilor le era foame. Dacă nu știți ce poate să însemne foamea în acele timpuri, luați de citiți Grapes of Wrath (John Steinbeck). Revenind la film, Frank Capra este ceea ce aș numi un veritabil erou american. Să fii ca el în anii ’30 (ani din care vă pot da cel puțin cinci exemple de regizori de un rasism feroce) era lucru mare. Toate filmele lui sunt pline de compasiune și de empatie, adevărate manifeste pentru cauza celor săraci și oprimați. Aș vrea să văd și regizori români făcând asta. Sau jurnaliști. Dar mai mult decât orice aș vrea să văd politicieni făcând-o. Politicieni luptând pentru cauza celor care mor de foame. Ce frumos sună! Și ce utopic! Nu de alta, dar uitați-vă la Trump ca să vedeți modelul 2016 de erou american, geez!

Arc peste timp: foamea în America anilor ’30 și în România mileniului 3

femei

În stânga acestui colaj aveți o poză celebră. Florence Owens Thompson a devenit imaginea Marii Depresiuni grație fotografei Dorothea Lange, care a surprins-o în timp ce își privea soțul reparând radiatorul mașinii care trebuia să-i ducă pe ei și pe cei 7 copii, într-o călătorie a disperării, din Oklahoma până în California. Dar faptul că în California s-ar găsi locuri de muncă, așa cum umbla vorba în acei ani, era o minciună. De fapt, în California era chiar mai rău, tocmai din cauza zvonului că acolo s-ar găsi locuri de muncă, fapt ce a făcut sute de mii de familii să vândă sau să lase tot ce au și să plece la drum, cu toți membrii familiei și toată averea ei înghesuite pe o mașină ale cărei cauciucuri deveneau astfel bunul cel mai de preț. Disperate, autoritățile din California au ajuns să nici nu le mai permită să se apropie de statul în care se crease o nouă criză, chiar și mai gravă decât cea generală. De altel, mașina familiei Thomspon nu a mai fost reparată niciodată și nu s-a mai mișcat din acel câmp. Florence și soțul ei au vândut-o pe bucăți ca să cumpere mâncare copiilor. Și să nu credeți c-au plătit multe senvișuri cu ea.

Problema e că oamenilor nu le era foame doar în anii ’30. În dreapta este poza unei femei din București cu patru copii. Fotografia e din 2015, am găsit-o pe un site de știri care aduna bani pentru această cauză umanitară. Când a fost făcut materialul, cei cinci trăiau într-o cameră minusculă și plină de igrasie din capitala țării. Nu știu dacă s-au strâns bani, dacă au fost mutați de acolo sau dacă s-a produs orice altă schimbare în bine în destinul acelei femei și familiei ei. Îi folosesc doar imaginea cu mârșăvie ca să vă arăt că încă există figuri frumoase și demne, dar ai căror ochi cerșesc ajutor. Și sunt chiar lângă noi.

Conform unui raport World Vision Romania, 51% dintre copiii români trăiesc în sărăcie. 225.000 dintre aceștia merg la culcare flămânzi. De aici pleacă cercul vicios, dragi politicieni și jurnaliști. Ați încercat vreodată să învățați când vă roade stomacul de foame? Sau să mergeți câțiva kilometri până la școală? Ați încercat să vă bucurați de o carte atunci când nu știți dacă mâine veți avea ce pune în gură? Unii dintre acești copii merg cu rândul la școală când e vreme rea, pentru că au o singură pereche de încălțări. Nu spun că e imposibil să învingi foamea prin educație și ambiție. Spun doar că e cumplit de greu.

Dorințe de Ziua Națională, de Crăciun și de Alegeri

E 1 decembrie și lumea sărbătorește cu mici, fasole și patriotism ostentativ și deșănțat. Dar nu știu câți se gândesc la ce vor mânca mulți dintre aceia care stau la coadă să ia porția gratuită de fasole în restul celor 364 de zile. Peste 10 zile sunt alegeri și în nici unul dintre programele partidelor care ne cer votul nu văd o soluție clară care să ducă la salvarea copiilor (măcar a lor) care mor de foame. Din contră, văd că se fac eforturi să nu fie salvați. Și da, mă gândesc la oamenii care cer interzicerea cuplurilor de același sex să facă adopții. Oare s-au interesat oamenii ăștia în ce iad trăiesc copiii din orfelinate, înainte să le interzică să facă parte dintr-o familie care îi poate întreține și face fericiți? Sigur, nu le va mai fi foame și frig, nu vor mai fi bătuți și umiliți, dar hei, decât să vadă, Doamne ferește, doi bărbați sărutându-se, mai bine să continue să trăiască în teroare, nu? Am citit un material cu niște copii din Vaslui care își mâncau propriile fecale pentru că părinții nu le dădeau nimic să mănânce. Dă-i dracu, bine că nu erau gay!

Uneori mi se pare că politica e o preocupare prea elitistă pentru o țară atât de înapoiată cum este România. Nici nu-mi vine să cred că într-o țară atât de săracă nu avem nici măcar un partid de stânga care să se zbată pentru acești oameni. Și cel mai amuzant mi se pare că PSD-ul e privit de unii rătăciți ca fiind acel partid de stânga. Serios?! Haideți s-o lămurim: toate partidele fură DE LA VOI, iar PSD-ul fură cel mai mult. Asta nu doar că nu e stânga, e definiția anti-stângii. E dreapta cea mai malefică. E iadul. PSD-ul e cel mai de dreapta partid din România, urmat îndeaproape de toate celelalte.

Am încercat să public acest articol pe site-uri mai vizitate decât blogul meu aflat în paragină, dar toată lumea l-a refuzat. Mi s-a zis că sunt socialist, cică. Că nu astea-s problemele reale. M-am resemnat. Aparent, să fii marxist este să-ți pese că mor copiii de foame și să scrii chestii în speranța că asta va înceta, iar eu sunt un mare marxist. Asta este. Dar nu mă împiedică nimeni să sper că mai există în România și oameni pentru care compasiunea și empatia nu presupun înregimentare politică sau doctrinară, ci doar o reacție omenească naturală la suferința din jur. Să vă fut, sunt marxist, socialist, leninist, troțkist, comunist, sunt ce vreți voi, dacă asta înseamnă să iau apărarea celor care n-o pot face singuri. Și vreau un partid care să-mi spună că face același lucru și mai ales care să-i facă pe acei oameni să înțeleagă și să creadă că vrea să-i ajute. ȘI NU-L AM. Aștept de-un sfert de futut de secol, și nimic. Până la urmă cred că va trebui să arunc laptopul ăsta și să-l fac eu…

PS – pentru că nimeni nu vrea să vorbească despre lucrurile astea în România (că de plătit pentru ele nici nu se pune problema, nu le vor nici gratis), o să public în continuare aici, așa că vă aștept și pe viitor înapoi. Va fi blogul nostru, al marxiștilor cenzurați de internetul liber din România.

De ce mă plac mămicile

Preludiul

Anul trecut am avut întâlnirea de zece ani de la terminarea liceului. Pentru că în liceu eram genul care trecea neobservat nepermis de mult, am zis că de data asta îmi iau revanșa pentru toate colegele pe care nici măcar nu le-am pupat, deși noapte de noapte visam să procreez intens cu dânsele. Așa că mi-am găsit o nișă: cum majoritatea fetelor din fosta mea clasă născuseră între timp, pe grupul de Facebook care pregătea întâlnirea m-am transformat într-un tartor de copii. Adică le-am spus în mai multe rânduri că nu mă interesează copiii lor, că nu vreau să aud povești despre ei pentru că oricum sunt sătul și le știu pe toate de pe Facebook și că, pentru a fi sigur că una ca asta n-o să se întâmple, aș vrea să existe o segregare între oamenii cu copii și cei fără, în sensul că să fie așezați la mese diferite în cadrul petrecerii ce va fi urmat. Mămicile mă urau. Dar totul făcea parte din plan. Atrăsesem atenția, acum mai aveam nevoie doar de un twist de maestru.

Intriga și punctul culminant

Când a sosit ziua Z, mi-am asortat un sacou șmecher la tenișii și blugii cei buni și m-am dus către fosta mea școală, dintr-un oraș cenușiu al Olteniei. Mi-am făcut discursul pe care urma să-l țin în cap, pe drum, în cele zece minute în care am bătut acel traseu pe care l-am urât atâta vreme, când eram copil.

La întâlnire s-au prezentat cam jumătate dintre foștii colegi și doi dintre profesori: fostul diriginte și fosta profesoară de fizică. S-a strigat catalogul și fiecare dintre cei prezenți trebuia să spună câteva vorbe. Profa de fizică a pus accent nemaipomenit de grav pe ”câteva”, lăsând de înțeles că se grăbește nu neapărat pentru că ar avea vreo treabă acasă, ci pentru că pur și simplu n-o interesează ce s-a mai întâmplat cu noi. Cei de până la mine s-au conformat și au zis toți cam un singur lucru: unde lucrează. Nu c-ar fi lucrat vreunul la NASA, să ne înțelegem…

Când s-a ajuns la mine, am început exact așa: ”Domnilor profesori, dragi colegi, eu sunt Andrei și sunt un ratat. Cum n-am job și nu am făcut nimic interesant în anii ăștia, vreau să vă spun totuși o poveste, dar nu povestea mea. Doar că va dura un pic mai mult, pentru că povestea asta începe de la prima bacterie care a trăit pe Pământ”. Profa de fizică s-a îngălbenit și mi-a transmis din ochi că mă urăște. Dirigul și-a amintit de ce mi-a scăzut de două ori nota la purtare. Nu mi-a păsat. Am ținut o cuvântare destul de fluentă despre evoluție, vorbind despre cum dintr-o bacterie s-au făcut două bacterii și tot așa, oprindu-mă fără grabă și cu multă emfază pe etapele pe care le-am considerat mai importante, cum ar fi evoluția ochiului și modul cum aceasta a făcut diferența între viață și moarte sau unele mame model din lumea animală, ceva specii de broască respectiv caracatiță, care nasc o singură dată în viață, asta pentru că procreația se termină tragic, dar eficient, cu moartea mamei.

După circa 15 minute care pentru cei doi profesori au trecut ca 15 ani (citeam în ochii profei de fizică exact ce gândea, adică ”tu-ți protozoarele mă-tii, te-a găsit evoluția acuma iar în liceu abia scăpai de corigență la fizică și chimie, că te interesa doar fotbalul!”), am tras concluzia: ”Prin urmare, deși poate părea o abordare cinică și simplistă, consider că noi, ca entități vii, conglomerate formidabile de celule capabile să conducă mașini, să atașeze fișiere video pe WhatsApp și să deschidă sticle de bere cu dinții sau buricul, nu putem fi cu adevărat împliniți decât atunci când lăsăm ceva în urmă. De aceea, consider că oamenii care au copii din această sală sunt singurii cu adevărat realizați și singurii care ar trebui să vorbească în continuare.” Jur că am auzit un oftat de „fuck me now!” în timp ce mă așezam. Chiar niște aplauze răzlețe, dar nu cu palmele, dacă înțelegeți unde bat.

Deznodământul

De la școală ne-am dus direct la restaurant, unde mămicile roiau în jurul meu ca păsările colibri care tocmai au descoperit cea mai frumos colorată și gustoasă floare de pe pământ. Mulțumesc, copii!

Sunflower Fields Forever

strawberry-fields-3-webAm o frântură de amintire de la marginea unui oraș. Se făcea că e un câmp de floarea-soarelui pe jos și un câmp de stele sus. Iar între ele eram eu și o fată. Fata era în pantaloni albi, așa că a trebuit să o țin în poală când ne-am așezat pe pământul jilav. Ea mirosea a scorțișoară, pământul mirosea a iarbă proaspăt cosită, iar cerul nu mirosea a nimic, deși am încercat de mai multe ori să ne umplem nările și plămânii, în speranța că mirosul stelelor va ajunge până la noi. M-am uitat ca boul la ea și-am fredonat prost: ”Sunflower fields for-e-veeer!”. A râs. Ascultam amândoi Beatles și citeam Harry Potter, pe vremea aia. Ne-am sărutat pentru prima oară și a fost bine, deși un pic cam prea ca-n filme. Mai târziu aveam să-i mărturisesc că aș fi preferat ca primul sărut să fie mai convențional și mai stupid, astfel încât să râdem când ne amintim de el, nu să ne întristăm. ”Într-o scară, gen”, i-am zis. ”Sau lângă un tomberon, gen”, mi-a zis.

Am citit zece cărți, o sută de studii și o mie de articole despre timp, dar nu înțeleg nici acum cum de momentul ăla a rămas infinit. Fata s-a măritat, mie mi-au apărut fire de păr alb în barbă, câmpul de floarea-soarelui a murit și în locul lui au prins ființă niște case urâte, dar eu am tot 17 ani, ea tot 15, și suntem amândoi tot acolo, captivi de bunăvoie în labirintul de floarea-soarelui, fericiți să trăim acea clipă iar și iar timp de o eternitate și nici o secundă mai puțin. Sau mai mult.

Viața nu e scurtă deloc. Din contră. Este o sumă de infinități, ca atunci când eram copii și cineva spunea ”Un infinit, te-am bătut!”, iar tu îl lăsai cu gura căscată cu ”Un infinit plus doi, ha!”. Câte infinități, mai exact? Depinde doar de noi. Eu trăiesc simultan în cel puțin o sută de infinități și asta este doar una dintre ele. Vi le-aș putea povesti pe toate, dar n-aveți voi timp de infiniturile mele, sunt convins. Așa că hai, fiecare la scara lui, dați-i drumul de pe internet, că aici nu-s decât chestii finite și trecătoare! Ieșiți afară și fiți infiniți. Dacă vă prinde vreun paznic, îi spuneți c-așa am zis eu.

 

Povestea berzelor din Argeș care s-au cîcat pe Ponta

Se făcea că era vara lui 2014. Victor Ponta era premierul României, dar pe România profundă o durea în cur de chestia asta. Fiind doar Schitu Golești (Argeș), nicidecum Siliștea Gumești, oamenii nu aveau o Poiană a lui Iocan și nu mai citeau presă scrisă (că oricum le dăduse PSD-ul celulare cu cartele, deci stăteau numai pe Facebook), așa că prioritățile lor erau cu totul altele. Și când zic ”oamenii” mă refer mai ales la Corneliu Pârsan, nefericitul sătean care locuiește lângă un stâlp pe care un cuplu de berze își făcuseră cuib. Deranjat de zgomotele făcute de păsări, constatând că practic, nu mai putea să doarmă noaptea cu nevasta în pat, Corneliu Pârsan a făcut plângere la poliție. S-a creat un scandal care a ajuns, cum altfel, până la guvern. Foarte atent la problemele votanților de la sate, guvernul PSD a luat decizia: prin ordin de ministru, în toamna lui 2014, imediat după ce berzele își vor părăsi locuința, cuibul le va fi mutat.

La auzul veștii, Corneliu Pârsan exulta, declarând textual, pentru PRO TV: ”Asta-i pohta ce-am pohtit!”. Vecinii lui nu erau însă la fel de încântați. Unul dintre ei a zis, tot la televizor: ”E păcat mare! Să-i ardă casa celui din cauza căruia o să se strice cuibul berzelor! Păi, asta (barza – n.r.) a muncit 30 de ani ca să aibă și ea o casă aici!”. Nici viceprimarul Tudor Ion nu era foarte încântat: ”Chiar mi-e teamă. Eu ÎNCĂ (?!?!) sunt credincios, sunt ortodox, sunt supersitițios… Asta este, dar dacă era după mintea mea nu făceam treaba asta!”. Nimic nu l-a impresionat însă pe Corneliu Pârsan, care a dat din mână plictisit și a zis, pe un ton atotștiutor: ”Hai, dom’le, că m-am săturat de indivizi de ăștia de tipul lui Celentano din Las Fierbinți, educați ca în Evul Mediu… Trăim totuși în mileniul 3!”.

Zis și trăit. În octombrie 2014, cu ordinul de la guvern în buzunar, o echipă de doi muncitori (Ion și Dorel, serios, așa-i chema) de la o firmă de electricitate s-a cățărat mai întâi pe stâlpul de lângă casa lui Pârsan, să dărâme vechea casă a berzelor. Au fost întâmpinați cu huiduieli și înjurături de săteni. ”Băăă, nenorociților, ce faceți, bă, acolo?!”, s-a auzit de peste drum.

Dar Ion și Dorel aveau o misiune. Au dărâmat cuibul vechi, apoi au mers câțiva stâlpi mai la vale și au început construirea noului cuib. Dorel muncea cu migală la executarea cuibului, punând atent paie nu pe foc, ci pe stâlp, paie de cea mai bună calitate, pentru că sub cuib urma să scrie ”acest cuib a fost finanțat din Fondul de Mediu”. Doar că Dorel a obosit la un moment dat, și i-a zis lui Ion, care îl observa atent de sub stâlp (e tot pe bune, s-a filmat la Pro TV): ”Ioane, e suficient atâta! Restul mai construiește și barza… NU POT SĂ-I FAC CUM VREA EA!”. Așa că Dorel s-a dat jos și a lăsat în urma sa această mândrețe de cuib, făcut de guvernul Victor Ponta (probabil cu vreo 10.000 de lei):

cuib nou

 

Pentru că erau oameni buni la suflet și nu voiau ca berzele (aceleași două berze, pentru că vorbim despre o specie monogamă, nu ca noi) să sufere un șoc când se vor fi întors în primavără și nu-și vor fi găsit cuibul, Ion și Dorel au lăsat sub vechea casă a berzelor un anunț. Acest anunț:

barza

Doar că a venit martie 2015 și ce să vezi? Berzele s-au întors, au ignorat total cuibul fițos plătit din Fondul de Mediu, și și-au refăcut cuibul, tot lângă casa nefericitului Corneliu Pârsan. Acesta nu a mai putut fi contactat pentru declarații. În schimb, un vecin care ieșea din crâșmă suspect de roșu la față, pe la 11 dimineața, a declarat la botul calului (mă rog, la ciocul berzei) pentru Digi 24, făcând retoric și complice cu ochiul: ”Păi ce, dom’le, matale dacă pleci în străinătate și vrei să te întorci acasă, nu vii tot la casa ta?”.

Comportamentul inacceptabil al berzelor care l-au sfidat pe Victor Ponta și-au lăsat gol cuibul lui făcut cu bani de la Fondul de Mediu fusese anticipat, în iarna lui 2014-2015, și de ornitologul Adrian Mestecăneanu, care explicat pentru Adevărul: “După ce au migrat în Africa Sud-Sahariană păsările acestea se întorc, începând cu prima parte a lunii martie, exact în locul unde ştiu că au lăsat cuibul. Barza are un ataşament puternic faţă de cuib. În cazul de la Schitu Goleşti, distanţa de 600 de metri la care a fost mutat cuibul este foarte mare. Dacă relocarea s-ar fi făcut la câteva zeci de metri, probabil că ar fi acceptat deja cuibul, însă în situaţia dată, având în vedere distanţa de peste o jumătate de kilometru, este posibil ca barza să nu mai recunoască acest cuib ca fiind al ei. Cel mai probabil se va mai învârti un timp pe lângă vechiul stâlp şi, dacă nu se va instala acolo unde a fost făcută relocarea, îşi va construi un alt cuib, probabil tot în locul unde l-a avut anterior”.

Și omul de știință, dar și bețivul satului, au avut, ca de obicei, dreptate. Berzele s-au întors și în martie 2015, dar și zilele trecute, în 2016, tot lângă casa lui Corneliu Pârsan, care cel mai probabil s-a mutat deja în zone mai îndepărtate de acest Ev Mediu în care până și Las Fierbinți-ul pare regizat de Hitchcock. Iată și o poză cu berzele cărora li s-a fălfâit de ordinul și de banii cheltuiți de Ponta, în caz că vreți să le felicitați dacă le întâlniți pe stradă sau, mă rog, pe casă (a se observa cum își bagă ciocul în pene, pentru a nu fi recunoscute, ca niște berze mafioate ce sunt):

berze sg

Ce să faci când plouă și-ți găsești locul de parcare ocupat

Plouă astă-noapte. Plouă astă-noapte și un domn furios că și-a găsit locul de parcare de lângă bloc ocupat și a trebuit să se învârtească 15 minute ca să găsească altul se îndreaptă hotărât spre VW-ul Golf alb care îl ocupă. Pune mâna pe ștergătorul stâng, dă să-l ridice, dar se oprește. Un vecin insomniac complet irelevant în această relatare îl privește de la o fereastră neluminată și se întreabă: ce naiba face? Pare că s-a blocat, cu mâna pe ștergătorul ăla nevinovat. Oare tocmai suferă un atac cerebral? Infarct? Trec secunde în șir fără să miște nici un mușchi, ca în jocul ăla din copilărie în care nu aveai voie să schițezi nimic în timp ce regele se uita. Picăturile dese îi șiroiesc pe față, una chiar se prelinge de la baza degetului mic în gropița pe care o face palma înspre exterior, atunci când ții pumnul strâns, iar de acolo cade pe ștergător ca printr-o cătare, și curge lin și cu oarecare încăpățânare până la baza acestuia. Acel schimb de fluid, fie el și străin ambelor entități, creează o comuniune nesperată. După 28 de secunde de împietrire, domnul furios lasă ștergătorul înapoi la loc pe parbriz. Nu o face oricum, ci cu o considerabilă doză de gingășie. Ștergătorul se lipește de geam ca un pui nou-fătat de mamă, fără nici cel mai mic zgomot. Dacă nu ar fi atât de al dracului de înnorat, vecinul irelevant ar putea să jure că domnul furios tocmai a avut o epifanie, că a văzut cel puțin un înger cu grad neînsemnat undeva, zâmbind pe deasupra blocului. Nu mai e furios deloc, chiar pare ușor jenat, întrebându-se ce caută acolo.

Pe drumul înspre propriul apartament, domnul-fost-furios îi găsește posesorului Golfului alb toate motivele posibile pentru care i-a ocupat locul de parcare fără a lăsa măcar un număr de telefon. Se gândește la cel puțin șapte, iar al șaselea este acesta: poate că nevasta tocmai i-a născut la spital, o naștere grea, prematură, dar după toate aparențele reușită. Cu toate astea, nici mama nici copilul nu sunt în afara oricărui pericol, dar doctorii l-au rugat să aștepte acasă, să doarmă dacă se poate, și să revină a doua zi dimineața. Poate că la asta îi stătea mintea posesorului Golfului alb în timp ce ocupa locul altuia de parcare, își zice domnul-fost-furios, și brusc se simte scârbit de el însuși. În timp ce sare de trei ori pe tălpile bocancilor înainte să pună piciorul pe prima treaptă, ca să nu ducă apa în casă, domnul-fost-furios este furios din nou, de data asta pe el însuși. Și își spune cu voce suficient de tare încât să facă să latre câinele vecinului de la parter: ”Nici măcar nu e locul MEU, de fapt pur și simplu parchez acolo de mult timp…”

Plouă astă-noapte. Plouă astă-noapte și ploaia ne spală mai în profunzime decât ne-am fi așteptat.

Strămoșul comun al tuturor românilor

Doamnelor și domnilor, faceți, vă rog, cunoștință, cu cea mai mare vedetă din istorie. Nu doar din istoria lumii, ci din istoria Pământului. Introducing… Protungulatum donnae!

Earliest-mammal-ancestor-described

Acum 65 de milioane de ani (plus sau minus, deh) se producea a cincea mare extincție în masă din istorie. Un asteroid de mărimea unui oraș se trântea cu fundul de (oh well) Pământ și toți dinozaurii mureau, cu excepția câtorva dintre ăia care puteau (sau care urmau) să zboare. Una dintre puținele creaturi terestre care a rezistat era cea de mai sus. Un șobolan micuț și ambițios căruia puteți să-i spuneți ”buniculeee!”, pentru că din acest mic animăluț au evoluat toate mamiferele, așa cum le știm acum: balenele, vacile, câinii și, da, oamenii. Ce șoarec de toată isprava! Apropo de a cincea mare extincție din istorie… Nu o să vă port prin primele patru (deși sunt toate cel puțin la fel de impresionante ca aia mai celebră a dinozaurilor), o să vă spun doar că, conform tuturor datelor, ne aflăm înaintea celei de șasea mari extincții din istoria vieții pe Pământ. Istorie care ne-a învățat că specia cea mai afectată de extincții (cea care cu siguranță va dispărea complet) este cea din vârful lanțului trofic. Așa că pregătiți-vă de drumul cel lung, dar nu vă împachetați nimic, că n-aveți ce să luați! Haha! Sigur, extincția spre care ne grăbim acum, a șasea, este în mare măsură autoprovocată, spre deosebire de primele cinci, ceea ce l-ar face pe protungulatum donnae, dacă ar mai trăi acum, să-și aplice un face palm cu coada. Hai, gata! Am fost suficient de sumbru pentru o duminică dimineața. Să trecem la lucruri mai… Ei bine, mai grave.

Încă se fac descoperiri în legătură cu primii oameni care au mers pe Pământ (recent s-a descoperit un om mult mai vechi și mai interesant decât homo erectus), dar dacă îl căutați cumva pe strămoșul românilor de azi, vă spun eu că nu există nici un dubiu. Strămoșul românului de azi e minerul-conspiraționist-care-le-știe-pe-toate. Introducing… Articulatum minerae

miner

Pentru cine a ratat videoclipul rar în care strămoșul tuturor românilor de azi își expune filosofia de viață în 20 de secunde pentru posteritate, iată-l:

Ce avem aici, dragi copii? Păi, românul mediu de azi. Românul care pune botul la manipulări. Românul conspiraționist. Românul prost de-mpunge, dar extrem de arogant. Românul care ȘTIE EL MAI BINE CUM STĂ TREABA. Românul care preferă să creadă aproape orice fabulație, oricât de fantezistă, atâta timp cât e suficient de scandaloasă și îi confirmă lui niște temeri și păreri mai vechi. Românul despre care nu știi exact dacă propagă minciuna intenționat, urmărind scopuri mârșave, sau pur și simplu din prostie, el însuși fiind, de fapt, o victimă a minciunii. Știa minerul ăsta că minte sau era convins (de alții sau poate chiar de el însuși) că a găsit toate acele simboluri ale degradării în sediile PNL și PNȚ? Naiba știe! Cert e că o spunea. În cei 25 de ani care au urmat, minerul conspiraționist s-a replicat în sute de clone, care mai de care mai sinistre, cele mai recente exemple fiind siniștrii anti-vaccinare și siniștrii anti-refugiați. Atunci, minerul originar a învins. Atunci s-a scris istoria. Atunci, pornind de la atitudinea față de protestatarii de la Universitate și culminând cu Duminica Orbului, românii și-au ales soarta. Cei buni au fost bătuți, urâți, huiduiți, alungați, aduși la disperare. Iar învingătorii și-au scris propria istorie. Acum, la distanță de o generație, tinerii nu au schimbat nimic, pentru că tinerii de azi sunt doar urmașii orbilor învingători de ieri. Nu era singura cale. Alte țări comuniste scăpate în același timp de jug și aflate, pe atunci, în situații similare, au ales drumul corect. Rezultatul? Cehia, Ungaria sau Polonia sunt acum la ani-lumină de noi. Și noi? Păi, noi… Tot cu minerii. Acum mai mult ca niciodată, minerul originar s-a multiplicat copleșitor, pentru că toată lumea are acces la mașini de scris automate, care te ajută să-ți exprimi în timp real, practic instantaneu, zbaterile interne pe care strămoșul nostru a avut ocazia extrem de rar întâlnită să și le exprime la TV. Dacă sunteți mai atenți la filmuleț, pe lângă faptul că minerul ține o țigară între degete (și fumatul tinde să devină un brand de țară românesc), observați că minerului i se șoptește ce să spună de undeva din afara cadrului. Ei, abia asta e adevărata tragedie. Că ăla din afara cadrului este mai prezent azi chiar și decât însuși minerul.

 

Din dragoste pentru Brăila

Nu știu cine a fost responsabil cu numirea orașelor, în comunitățile incipiente de umanoizi, dar hotărât lucru, numitorii de orașe au un cod secret al lor. Nu de alta, dar aproape toate orașele care încep cu B și se termina cu A sunt absolut fabuloase.

Deși nu aș începe chiar cu Brăila pomenirea lor, titlul nu e tocmai o glumă. Cinci dintre cei mai amuzanți oameni pe care i-am cunoscut în viața mea (dintre cei mai amuzanți zece, să zicem, ceea ce e un procent, recunoașteți, uimitor) sunt din Brăila. Bărbați toți, ce-i drept, că brăilencele nu m-au impresionat până acum decât printr-o dulce frivolitate. Din Brăila vin și câteva dintre cele mai utile concepte din istoria nescrisă, dar atât de valoroasă, a harnelii de șmecher, cum ar fi ”muia cu creioane ascuțite” (îi ții două creioane ascuțite în dreptul urechilor, amenințând că o să i le înfigi în creier dacă mușcă) sau deja clasicul discurs al unui interlop care încerca să-și autocreeze o imagine de gentleman în Brăila anilor ’90, servindu-le invariabil fetelor argumentația: ”Uite ce e, la mine de o pizza și-o cola se găsește, dar o chestie îți zic: să nu cumva să se mănânce pizza și să se bea cola după care să se ajungă la discuții că nu se vrea, că cutare, că vreau să mă duci acasă, pentru că apoi se ajunge la bătaie, ceea ce nu-mi stă în caracter!” (de la colegul Bărbosu o știu pe asta, apropo de oameni amuzanți din Brăila).

Mergând la orașele B-…-A care chiar contează, Barcelona e deja cam comun, că din păcate o pângăresc toți țăranii, dar magnetismul ei este ceva mai presus de orice explicație rațională. Am fost de trei ori în Barcelona și m-aș duce de treizeci fără să crâcnesc, cu riscul de a-mi rămâne alte trei sute de locuri mișto nevăzute, din cauza asta. Pe oriunde mă duc, nu-mi place să văd muzee, clădiri sau alte obiective turistice (nici măcar invențiile lui Gaudi nu sunt chiar printre prioritățile mele, deși parc Guell meh, merge). Îmi place să miros străzile, să observ oamenii (în special copiii jucându-se sau pe lucrătorii la magazinele, frizeriile sau alte micile afaceri din inima orașului), să mă înghesui pe cele mai insignifiante sau mizerabile străduțe, să intru în desuurile și măruntaiele pe care orașul n-ar vrea să ți le arate. Iar desuurile și măruntaiele Barcelonei sunt emoționante până la lacrimi. De altfel, scriu acest text pentru că azi-noapte am visat iar Barcelona. Mi se întâmplă relativ des să mă visez în Barcelona, deși pe trezie mă gândesc la Barcelona foarte rar, mult mai rar decât o visez. Și nici măcar nu sunt vise din alea din care regreți că te-ai trezit și că nu sunt realitate. Nu, visele mele cu Barcelona sunt niște experiențe din care mă trezesc atât de bine dispus încât mă mulțumesc fie și cu irealul, pentru că ce mai contează dacă ceva e real sau nu, atâta timp cât te face fericit?

Și, dacă nu mă credeți că orașele cu B-…-A au ceva special, uite că și băiatul care a scris cântecul frumos de mai sus e de acord. Pentru că a scris și unul (mai celebru chiar) despre Budapesta. Budapesta fiind, desigur, un fel de Barcelona a estului, apropo de măruntaiele alea superbe ale orașului și de viața lui vibrantă. Cum erau versurile alea din Topârceanu? ”Viața ce aci palpită / E lipsită / De confort occidental”. Ei bine, viața ce palpită în Barcelona și Budapesta au un confort occidental aproape insesizabil, pentru că e combinat cu un farmec aproape oriental, adică metafizic, transcedental, inexplicabil, ca un flux de energie pe care fizica sau broșurile turistice nu-l vor putea descrie niciodată satisfăcător.

Și dacă credeți că mi-am făcut o părere despre orașele care încep cu B și se termină cu A (în română, desigur) doar de la aceste trei exemple, sunt gata oricând să vă dau peste nas cu superbele și subapreciatele, pe alocuri, Bologna și Bratislava. Voi mai știți? Bruge-a, citit șmecherește așa, nu se pune.

Ce cer eu de la moarte și cum îmi bat joc de ea

Mă uit pe geam când plouă. Nu pentru că atunci când e soare sunt un om activ, care face ciclism, alpinism, rafting și parkour, ci pentru că atunci când e soare doar stau în casă. Fără să mă uit pe geam, adică. Dar când plouă, mă uit. Mă uit și mă gândesc. Și nu mă gândesc la lucruri vesele, nu, nu mulțumesc! Mă gândesc la mine. Mda. La mine și la ce-am făcut eu până acum. Un rahat, aia am făcut. Scriu pe Facebook ca prostul, unde textele nici măcar nu se păstrează. Ați încercat să căutați chestii pe care le-ați postat pe Facebook cu câteva luni înainte? They are gone, I tell you!

O carte? N-am timp nici să mai citesc de la internet, darămite să scriu. Familie și copii? Mi-aș omorî bunicile. Serios. Să vă explic.

Dintre cei patru bunici (chiar cinci, cu ăla vitreg), mie mi-au mai rămas în viață doar cele două bunici. Bărbații sunt oameni serioși și nesentimentali. Ei trăiesc, după care mor. Dar femeile nuuu, ele nu-s așa, pentru că ele sunt ființe mai complexe, ce să-ți zic! Ele așteaptă nemurite până când viața le oferă anumite chestii. De pildă, ambele mele bunici (și sunt convins că și ale voastre) îmi servesc, aproape de fiecare dată când ne vedem, replica: ”Mă, mamaie, nu-ți găsești și tu o fată și faci niște copii până mor și eu?”. Iar eu nu-mi găsesc și pot să pariez că ele de asta continuă să trăiască, uite-așa, de-ale dracu’.

Dacă m-aș însura mâine și-aș face copil peste 9 luni (sau chiar peste una, că cine știe ce ne rezervă trecutul?), tare mi-e că mămăile mele vor decreta că gata, asta a fost tot, apoi vor pune mâna sub cap, să moară mai comod, și se vor întinde în pat pentru ultima oară. Uite că nu le las nici de-al dracu’! Stau burlac până când vor împlini ele 130 de ani, iar atunci, când eu o să am 80, o să le fac farsa finală: o să mor eu înaintea lor. Pac, mă ușchiesc pe șestache, mișelește, fără multă vorbărie și mai ales fără familie și copii. Hahaha! Asta ar trebui să le învețe minte.

DJ Costeluș la Untold

Ca orice oraș mic, Motru are câteva personaje fără vârstă. Genul ăla de simboluri ale orașului cu care copilărești, apoi crești, apoi îți petreci adolescența, apoi tu pleci din oraș, dar, când te mai întorci, indiferent că o faci după puțini ani, în timpul facultății, sau mult mai târziu, când ai floci albi la cur, îi regăsești pe oamenii aceia făcând aceleași lucruri ca atunci când tu erai copil și, chiar mai sinistru, fiind neschimbați. E ca și când cineva, un protector ceresc al orașului, i-ar pune acolo ca pe niște stâlpi pe care s-ar sprijini întreaga identitate a micuței localități, niște nemuritori șomeri de-a pururea care vor rămâne în conștiința publică (cel puțin în cea a orașului) mai mult decât orice alt locuitor al său.

Partea cu ”șomeri de-a pururea” nu i se aplică nicidecum lui Costeluș, pentru că el a încercat mai multe joburi până să ajungă la cel care l-a consacrat, transformându-l în celebritatea absolută a orașului. Mi-am amintit de Costeluș mulțumită festivalului de DJ-i Untold, pentru că am realizat că, fără să fie calificat de foarte multe clase sau de vreun talent special, Costeluș a eșuat în practic toate joburile disponibile în oraș ce necesitau slabă calificare sau nu necesitau deloc, până să ajungă la singurul pe care reușea să-l îndeplinească practic ireproșabil: cel de DJ. Primul job în care s-a ratat Costeluș, înainte de împlinirea în muzică, a fost acela de livrator de pizza. Scuterul nu l-a ascultat în chiar prima zi de lucru, în timp ce pleca de la terasă cu comanda și, în plină viteză, s-a înțepenit cu roata din față într-o gaură de scurgere, iar Costeluș a plonjat razant pe asfalt, direct în dinți, în aplauzele întregii terase. Acum poate pare mai puțin amuzant decât a fost, mai ales că atunci Costeluș și-a pierdut o mare parte din dinții din față, fapt ce i-a desăvârșit brandul, pentru că din cauza handicapului dentar a devenit sâsâit, tocmai el, cu un S și un Ș în propriul nume, nume pe care nu și l-a mai putut ulterior pronunța fără să sthârneasthcă hohote de râth.

DJ Costeluș a purtat aceeași freză bross între vârstele de 5 și 40 de ani (cât presupun că are acum) și și-a găsit vocația în pusul de muzică și în folosirea unui fel de lighean preistoric căruia îi spunea mixer. Dintre toți DJ-ii, îmi e cel mai drag. Cu greu aș putea fi convins că îți trebuie vreun talent ca să fii DJ, iar succesul lui Costeluș pe plan local o demonstrează fără putință de tăgadă. Am toate motivele să cred că, dacă îi dădea cineva bani de-un laptop, era la fel de tare ca Armin Van Buuren. Doar că faima internațională nu l-a atras niciodată. După știința mea, a călătorit la mai mult de câteva zeci de kilometri depărtare de Motru o singură dată, când s-a dus la mare și a fost impresionat, dar doar un pic. Când prietenul cu care era l-a întrebat cum i se pare marea față de mai familiara Dunăre, Costeluș a conchis: ”Mai mare, cam de vreo 4-5 ori mai mare”. După care s-a întors acasă și a continuat să fie veșnic, că așa este Costeluș. Și, deși nu cred că e pe listă la Untold (deși nici nu m-ar mira), nimeni nu i-a contestat vreodată calitățile de entertainer și cu atât mai puțin pe alea de DJ. Pentru că nimeni nu s-a gândit, în fond, că DJ-ii pot fi mai buni sau mai slabi.

Departe de mine să trollez, la vârsta asta, sau să spun că toți oamenii ăia care s-au strâns pe Cluj Arena la Untold sunt niște triști care ar fi venit în număr similar și dacă cântau Albano și Romina Power, doar pentru că Clujul e un oraș frumos dar grozav de provincial, unde nu vine să cânte (sau, că tot veni vorba, să facă orice altceva) nimeni. Spun doar că deh, nu mai sunt nici festivalurile ce-au fost. Au păstrat toate elementele mișto de festival, nu zic, au apărut și niște droguri mai noi, s-au mai relaxat și mentalitățile, parcă și lumea e ceva mai dezinhibată, doar că pe parcurs au uitat care era secretul ăla care ține laolaltă orice festival de muzică: MUZICA.

Boiz dont cruai, dacă n-au cunoscut-o pe ea

Vai, ce melodie, vai, câte amintiri! Stăteam cu o mână la țâță, pe plajă, și ea sugea dintr-o sticlă de vodcă caldă. Morții ei de cacofonie, că așa merită orice vodcă caldă – să se audă urât. Sau cel puțin așa credeam. Dar ea o bea așa, clocită, fără suc, fără nimic, nici măcar fără pahar. Și era, cred, prima oară când beam tărie și nu a multa oară când beam alcool în general (doar că eu combinam pe furiș cu santal de portocale), iar ea avea buze ca Angelina și sâni ca Pamela și picioare ca Cindy și minte ca Stephen și umor ca Bill. Și mă iubea cu toate, și cu buzele, și cu sânii, și cu picioarele, și cu mintea, și cu râsul, avea un râs doar pentru mine și atât, pentru că, spunea ”n-ar fi normal să râd la fel la orice, pentru că nimeni nu mă face să râd ca tine”, iar eu invariabil îi ziceam ”dar pentru orgasm n-ai nici un geamăt special pentru mine”, iar ea, desigur, ”care orgasm?”.

Și-mi purta tricoul pe dos, iar în dreptul sfârcului imprimeul de pe interiorul tricoului se blegise un pic (de emoții?) și atârna insesizabil pentru un ochi neatent, deci insesizabil pentru nimeni, pentru că, să fim serioși, cine nu era atent la sfârcurile ei de pe plaja aia? Și mai ia o gură de vodcă și își face ochii mici, că așa zâmbea ea, cu ochii, și-mi spune:

- Dacă mă iei de nevastă, îți fac cei mai frumoși copii!
- Eh, eu sunt scund, nici tu prea înaltă… Degeaba mi-i faci frumoși dacă mi-i faci scunzi.
Ea pupă iar sticla și-mi spune foarte serioasă, privindu-mă mirată că nu am înțeles din prima:
- Păi, nu, că ți-i fac cu un baschetbalist!



Copyright © 2004–2009. All rights reserved.

RSS Feed. This blog is proudly powered by Wordpress and uses Modern Clix, a theme by Rodrigo Galindez.