Latest Entries

Cum s-a născut mantzy

Acum, c-am schimbat tema la blog (probabil o să mai schimb un pic și din pule, oi vedea, că pula mea, nu se cade să zici „pula” prea des pe internet, că mi-a explicat mie un expert în succese virale și-n insuccese vaginale că dacă zici pulă pe internet te decade gugălu din drepturi, sau ceva), cred că a sosit momentul să vă povestesc cum a luat naștere blogul ăsta rahitic.

Eram în anul 2 de facultate și simțeam că sunt foarte cult, iar lumea are nevoie mare și urgentă să-i împărtășesc din cunoștințele mele. De fapt, eram un dobitoc care n-avea nimic de zis, dar care s-a remarcat vag înjurând lumea ca Badea sau Banciu avant la lettre (bă, Olempic Marrrsei!) și după vreo trei ani a început și să scrie relativ mișto. Deh, te-nveți cu orice, până și cu scrisul, dacă exersezi suficient. Dar stați. Am mers prea departe. Să mă întorc mai mult în timp.

Era începutul anului universitar. Octombrie, dar încă foarte cald. La căminul P10 se lucra încă de zor, lumea văruia, gletuia, spăla, bătea cuie și dădea muie (cred, noi nu dădeam, că eram papagali). În prima cameră de la parter pe dreapta, patul de sus, de lângă geam, stătea un student cuminte care citea ca un bou la materiile pe care le făcuse în prima lui zi de facultate. Dobitocul a citit toată ziua. A venit seara peste el, așa cum au venit și colegii de cameră cu încă vreo 10 prieteni, să joace poker. Timorat, tocilarul nu s-a mișcat din pat. Pokeriștii au uitat repede de prezența lui. După 8-9 ore de poker intens, tocilarul din patul de sus încă nu se mișcase, deși nu dormea. Continua să citească, cu ochii înfixați, vorba aia, pe aceleași două cursuri interminabile, perpetue, absolute.

Dar a venit ora 7 dimineața. Lucrările la cămin au reînceput cu noaptea-n cap; la toate camerele munceau contracronometru studenți, muncitori tocmiți de părinți mai cu dare de mână și madam Cati Andronescu, care muncea luând șpăgi de la fiecare prin niște intermediari acum mari scule prin tineretul PSD. Mă rog. Tocilarul era tot la citit, în patul de sus, de lângă geam. Cocalarii erau tot dedesubt, jos, la poker și băut. La un moment dat, prin geamul deschis larg (ca să iasă fumul de țigară) de la parter s-a văzut căzând un obiect masiv. La o miime de secundă după ce a trecut prin dreptul ferestrei, un pocnet surd a deranjat tăcerea gunoaielor din spatele căminului. Un sac de ciment căzuse de la un etaj superior, probabil de la 4 sau 5, și se spărsese la fereastra noastră. La încă o sutime de secunde după, în cameră a dat buzna, prin geam, un praf gros și înecăcios de ciment. Pokeriștii au fugit care încotro, refugiindu-se pe hol, departe de locul incidentului. Pentru tocilar a fost, însă, prea târziu. Peste măsură de amuzați, jucătorii de cărți l-au văzut pe ambițiosul student coborând din patul de sus (pentru prima oară în ultimele 10 ore) cu o figură uimită și imortalizată pentru vecie de stratul gros de ciment care-i acoperea pielea și pijamalele. Omul se transformase într-un monument al deznădejdii. ”Vecia” s-a terminat repede, pentru că tocilarul s-a dus la baie și-a stat mult acolo. A doua zi, administratorul căminului anunța pe toți ceilalți colegi că tocilarul s-a hotărât că nu vrea să stea, de fapt, în P10, și că aceea a fost prima și ultima lui zi de viață de cămin.

Ei bine, tocilarul nu eram eu. Eu eram unul dintre ăia care jucau poker. Dar aș fi putut fi!

Și pe urmă, de fapt la vreo câteva luni după, mi-am făcut blogul ăsta; de fapt, pe ăla vechi. Ăsta nou o să fie mult mai mișto. Sfârșit.

Cât de mult le iubim pe bucovinence

Vă amintiți, poate, că spuneam că Suceava este unul dintre cele trei orașe din zona crepusculară a României (alături de Craiova și Brăila). Mai mult decât Brăila sau Craiova, însă, Bucovina dă bucovinence. Bucovinencele sunt ceva foarte special, cu atât mai mult cu cât nu sunt moldovence, lucru pe care țin musai să ți-l precizeze cam de trei ori pe zi, uneori din senin, preventiv. Bucovinencele sunt speciale și pentru că au scăpat din Bucovina, acel lăcaș al șmecherilor mai complecși decât șmecherii din Braila, Craiova sau Roșiori (care, dacă au chef de cunoscut bine o fată, îi pun cuțitul la gât și o scot pur și simplu la o întâlnire foarte romantică în timpul căreia amintirea cuțitului va fi estompată de comportamentul ireproșabil al gentlemanului ce, inevitabil, o va duce în pat bazându-se doar pe farmecul său personal). Șmecherii din Bucovina fiind mult mai complecși, așadar, și poliția din Bucovina fiind chiar și mai inertă, orice fată frumoasă care scapă într-o singură bucată și neviolată [mult] din acele locuri este o supraviețuitoare remarcabilă pe care nu v-aș sfătui s-o provocați la nici o activitate-concurs căreia nu v-ați aștepta ca o asemenea făptură gingașă să-i facă față, de la table la fotbal și de la scandenberg la râgâieli. Bucovinencele sunt speciale pentru că sunt puține, pentru că nu sunt nici oltence, nici muntence, nici ardelence și nu, nici măcar moldovence, pentru că după experiențele cu ”Adio, mamă!” te pot băga de trei ori sub masă în timpul unei nopți de consumat tărie, pentru că au un accent cu totul special și diferit de împuțiciunea aia de accent din Galați sau Bacău, pentru că în pat fac ce-ar face cea mai emancipată și mai urâtă femeie din Paris, dacă se pune, Doamne ferește, problema să fie îndrăgostite de tine.

Nu mă credeți încă? Ei bine, bucovinencele sunt atât de mișto încât un domn din Bucovina pe nume Vasile Lavric a fost poreclit de presă ”mâncătorul de femei” bănuit fiind că a ucis și (ia zi, mă, Haninbale!) poate chiar mâncat cinci femei în ultimii 20 de ani. Omul este, desigur, un psihopat, dar judecătorii cu siguranță vor ține cont, atunci când îl vor întreba ”de ce ai mâncat, acuzat, cinci bucovinence?”, de răspunsul bietului om, care va pune capul în pământ și va mărturisi oftând:

- Pentru că bucovinencele sunt cele mai bune.

Costinești, comunism al tinereții mele

Câteodată, când mă trezesc că- i ora 6 dimineața și n-am dormit deloc, fac un duș la repezeală, îmi iau cheile și cobor în parcarea din spatele blocului îmbrăcat în treLing, cu geaca peste tricoul de dormit, ca și când aș avea o treabă extrem de importantă de rezolvat. Salut cu voce gravă dar cât de cât afectuoasă femeia de serviciu care mătură pe scară (mereu îmi răspunde surprinsă la salut, dregându-și vocea semn că e prima oară când vorbește în dimineața aia, cu aerul de ”uite, domnișorul acesta care se duce cam prea devreme să muncească în corporație este foarte relaxat și politicos, în ciuda deadline-urilor domniei sale pe care trebuie să le rezolve ASAP”), apoi mă urc în mașină și mă plimb prin București, cam o oră, înainte să mă întorc acasă și să mă culc dracu. Mă ajută la meditație și mai ales să-mi amintesc chestii. Îmi place să-mi amintesc chestii, am descoperit că mă face fericit să fiu cretin și nostalgic. De exemplu, în dimineața asta am fost până la gară și înapoi și, când mă uitam la soarele roșiatic mijind printre niște nori cu forme deloc romantice, mi-am amintit de o plăcere supervinovată a mea, melodia asta:

Funky DJ’s – Dimineata

A fost hitul verii 2006, pare-mi-se, o puneau niște tâmpiți din oră în oră, zilnic, pe plajă la Costinești, o stațiune de imbecili în care am fost o singură dată după care mi-am blestemat zilele pentru că am putut să merg în stațiunea aia de cocalari proști, de maneliști obosiți și de studenți la poli, datorită căreia am, acum, atâtea amintiri frumoase și poza asta (în care să ziceți mersi că nu mă văd, că eram negru ca un țigan și slab ca un țigan slab, plus urât, dar o pun doar ca să mă laud cu ce mișto era gagică-mea):

2 hats

Da, bă. Și uite-așa, dimineața, când sunt singur în mașină cu mine, înainte ca oamenii muncii să se trezească și să urâțească orașul, recunosc că vara aia penibilă a fost una dintre cele mai frumoase veri ale mele, piesa aia de super căcat – printre cele mai mișto cântece pe care le-am auzit, și parcă nici șaormele nu erau așa rele. Apoi mă gândesc speriat că habar n-am ce dracului nu funcționează corect în mintea noastră de ne amintim cu atâta emoție și plăcere de cele mai stupide sau neîmplinite perioade. O fi doar pentru că eram tineri, o fi doar pentru că acum e mai rău sau o fi doar datorită fetei cu pălărie din vremurile alea, cert e că suntem o specie tare ciudată, vă zic.

Și-atunci cum să ne mire că 70% dintre români se declară an de an, în sondaje, nostalgici după comunism? Eu din comunism nu-mi mai amintesc mare lucru, dar Costineștiul e comunismul meu. Aveam 21 de ani, 60 de kile și un tricou oribil cu verde fosforescent de la Kenvelo. Nu știam să înot, să scriu, să fut, să joc tenis de câmp, să tac, să vorbesc fără să mă bâlbâi și nici acum nu prea sunt grozav la toate astea, să vă spun drept. Dar n-aș da cocalarul ăla cu capete de mort și zaruri pe tricoul ăla de retardat pe nimic. Dacă duminica viitoare ar fi alegerile prezidențiale, așadar, aș vota cu cocalarul de lângă fata aia cu vârf de nas în formă de biluță și cu Costinești. Pulamea, ziceți mersi, puteam să fi zis ”cu Iliescu”.

 

Ambasada SUA a decis: Voiculescu la pușcărie!

Nu e (încă) un text despre Antena 3, așa că voi încerca să fiu cât mai scurt. Știți deja că principalul dușman al Antenelor este Laura Codruța Kovesi, fost procuror general al României, actual procuror șef al DNA, considerată de Gâdea, Badea și compania drept mâna dreaptă cu care Băsescu face arestări politice. Pe măsură ce atacurile la adresa DNA-ului s-au întețit, în iminența arestării securistului bășinos, zilele astea s-au dat niște premii interesante.

Pe de o parte, Antena 3 și-a cumpărat (din nou) niște premii în America cu care se vor lăuda tot anul și cu care-și va pune papagalul de Badea poze pe Facebook. Despre cum puteți cumpăra și voi premii pentru excelență în televiziune din America, detalii aici.

Aproape în aceeași zi, Laura Codruța Kovesi primea și ea un premiu. Parcă ceva mai prestigios, pentru că venea, practic, direct de la Casa Albă: Ambasada SUA la București i-a acordat Laurei Codruța Kovesi premiul anual pentru ”femei curajoase” (doar cinci românce au mai primit distincția), motivarea fiind: ”Laura Codruța Kovesi a demonstrat curaj extraordinar, luptând împotriva infracționalității și corupției. Doamna Kovesi este o forță care luptă pentru reforma justiției și a statului de drept.”

Ce vreți mai mult, băi? Vreți să vă traduc? America a dat semnalul: VOICULESCU LA PUȘCĂRIE! Și voi cum ați răspuns? Ați cumpărat niște premii de la ei. Bă, dar proști mai sunteți! Și arestați, și cu banii luați.

Criza de 30 de ani e o minciună

Nu încape îndoială că până la 30 de ani trebuie să faci ceva. Trebuie să te hotărăști cine ești. Trebuie să te așezi la casa ta și să te împaci cu societatea și familia, care negreșit te vor bate pe umăr și îți vor zâmbi complice, felicitându-te pentru că ai revenit în rândul lumii de pe calea nenaturală, bezmetică și, evident, inacceptabilă pe care te găseai. Trebuie să scrii o carte. Trebuie să începi să-ți cumperi singur chiloți, șosete și cravate; neapărat cravate, plus mai multe cămăși. Trebuie să te fi hotărât în privința zâmbetului studiat și a semnăturii și să încetezi să le mai exersezi. Trebuie să te fi săturat, deja, de sex anal, din moment ce te vei fi prins că, în fond, singura diferență este că e mai murdar și mai inconfortabil pentru ea; asta dacă-l faci cu ea. Pentru că în mod clar până la 30 de ani trebuie să te fi hotărât deja dacă-ți plac sau nu femeile. Și, dacă da, până la 30 trebuie să știi cum îți plac: frumoase și proaste ca în animații japoneze (ar fi inutil, totuși, pentru că toate astea sunt inevitabil luate de băieți fără păreri pe nume Ștefan sau Adi), urâțele și spirituale ca în filmele lui Woody Allen sau uimitoare și greu de strunit ca niște mașini de formula 1. Desigur, dacă nu vei fi făcut deja ce trebuie făcut până la 30 de ani, te gândești degeaba la femei uimitoare. Pentru că femeile uimitoare nu te vor băga în seamă dacă văd că n-ai lăsat nimic în urmă.

Lasă-ți amprenta, deci. Dacă au trecut 30 de ani și n-ai vandalizat nici un trunchi de copac, marcându-l pentru eternitate cu suprema înțelepciune ANDREI + ANA = FUT, trebuie să te gândești la alte metode. Trebuie să te gândești că să scrii o poezie poate nu e o idee chiar atât de penibilă pe cât părea în tinerețe. Trebuie să iei în calcul că să faci un copil poate n-ar fi, la urma urmei, greșeala vieții tale. Trebuie să te gândești că poate chiar ar trebui să nu mai râzi de bunicii care-ți spun ”dragă, vreau să te văd la casa ta înainte să mor”, mai ales când aceștia chiar mor. Pentru că da, trebuie să te gândești la moarte. Pentru că da, odată ajuns la 30 de ani, ești deja un nenorocit norocos care ar fi cazul să fi făcut ceva în timpul care i-a fost acordat. Cu ce te lauzi, bulangiule? Ce-ai vrea să-ți stea scris în necrolog dacă mâine ți-ar cădea în cap un șurub nestrâns bine de la o cursă low cost înspre Paralia Katerini sau dacă ai face un infarct jenant de la prea multe redbuluri? ”A fost un om bun”? Mare ratat trebuie să mai fii dacă asta e tot ce pot spune cei dragi despre tine, când mierlești. Red Bull-ul va fi făcut omenirii un mare bine, în acel caz.

Nu fi doar un om bun. Fii un om bun care contează. Fii un om rău care rămâne în istorie. Fii un om mediu care să fi făcut, cândva, niște oameni la fel de medii fericiți.

30 de ani e o vârstă inexorabilă ca moartea însăși, fiule. Știi care-i adevăratul blestem, în cursa nebună spre a fi prea târziu? Să ai 29.

Însemnările unui morocănos încă în viață

Sunt un omuleț rău și egoist. Uneori, noaptea, când n-am somn, mă consolez spunându-mi că suntem toți la fel. Dar nu cred. Eu sunt pe alocuri inutil și inexplicabil de urâcios, fără vreun motiv clar, nici măcar pentru mine. Mi-am petrecut viața de până acum propovăduind sinceritatea și criticând ipocrizia. Ipocrizia urărilor în dorul lelii, de pildă. În ultimii 8-9 ani, am răspuns unei mari părți a urărilor de ”La Mulți Ani” înjurându-i pe cei care mi le făceau. Drept urmare, azi de ziua mea mi-a zis La Mulți Ani, deocamdată, doar mama (muie cui îmi spune după ce citește textul ăsta, apropo). Mi-a mai zis o fostă prietenă și niște prieteni în dorul lelii, dar ieri, deci nu cred că se pune. Cu o altă fostă prietenă m-am băgat arțăgos în seamă pe chat, pe la 1 noaptea, pornind discuția cu ”E ziua mea. Sunt antipatic? Sugi pula.”. Mi-a răspuns cu ”Da, ești”, aș paria că la a doua replică, mai ales că era și singura întrebare. O dulceață. Bănuiesc că mi-o merit. Pe lângă faptul că-s mizantrop, sau poate tocmai de aia, am fost mereu un dezastru la a relaționa emoțional cu oamenii. Sigur, nu mă plâng, am muncit mult să ajung aici. Nu mă plâng, ci vă avertizez. Și pur și simplu observ că, chiar și așa, ursuz și scârbos, e bine să fii în viață.

Mi-am dat seama (și) de asta pentru că, recent, o fostă colegă de facultate a murit. Sunt într-atât de conștient de urâcioșenia mea încât prima oară m-am gândit că n-ar trebui să fiu ipocrit și să scriu mesaje înlăcrimate pe wall-ul ei de Facebook, pentru că nici nu-mi plăcea de ea chiar așa mult. Chiar și așa, aș pune pariu că, dintre noi doi, ea era omul mai bun. Din reflex, am deschis căsuța de chat cu ea de pe Facebook. Ultima conversație era din septembrie 2011, când tocmai aflase că are cancer și, după un tratament agresiv și costisitor prin străinătate, era gata pentru operație. Cineva dăduse niște numere de cont și eu am făcut o donație, din inima mea haină. Foarte mică donația, chiar îmi amintesc că mă gândeam că sunt un căcat cu ochi, pentru că dacă strângeam din fese un pic puteam să dau mult mai mult. Imaginați-vă cât de prost m-am simțit când m-a abordat (o făcusem prin transfer bancar direct din cont și se vedea cine și cum):

conversatie

 

Vedeți emoticonșii ăia stângaci în care zâmbeam? Eram pur și simplu disperat. Habar n-aveam ce să zic, acel ”mult curaj și baftă și vorbim după operație” urmată de un făcut cu ochiul trebuie să fie cea mai penibilă replică de încurajare pentru cineva cu cancer din istorie . Mai ales că nu am mai vorbit niciodată.

Ea n-a scăpat de cancer, eu n-am scăpat de ursuzenie. Din păcate, de la prima se moare. Tot din păcate, cu a doua poți să trăiești și 105 ani.

Acum, când am deja cu un an mai mult decât va avea ea vreodată, mă gândesc la ea, Andreea o chema. Și pentru prima oară vreau să iau în calcul existența vieții de după moarte. E singura compensație pe care o pot oferi Dumnezeu sau Universul la faptul că ursuzii mor rareori primii: ”hei, uite, oamenii ăștia de treabă și simpatici au primit un loc la lojă, voi morocănoșii n-aveți decât să stați mult timp pe-acolo, pe Pământ, și să vă faceți viața un iad (sic!) unul altuia”. Replică la care eu ridic degetul mijlociu spre cer și zic încruntându-mă cât pot de tare: ”E ziua mea, Universule. Sugi pula!”. Măcar sunt consecvent.

Omului care se uită după autobuz

Hei, tu! Da, tu, cetățeanule care ieși din stația de autobuz pe carosabil și scrutezi zarea, să vezi dacă vine autobuzul. Da, tu, cel care te ridici pe vârfuri și-ți mijești ochii, încercând să distingi dacă pe ăla scrie 336 sau 601. Ce cauți, omule? De ce ești aici? Te-ai întrebat vreodată? Ce este viața ta, de ce exiști, de ce ești condamnat să nu mai fii? Ești demnul urmaș al unor iluștri exploratori, ești rodul căutării și al curiozității, strămoșii tăi au călcat în spațiu și au subjugat natura. Așa că spune-mi, căutătorule; spune-mi, inventatorule; spune-mi, rătăcitorule prin timp și spațiu, de ce pizda mă-tii contează dacă vine autobuzul chiar în momentul ăla sau nu?

Niciodată nu pleci din stație înainte să te urci în el, visătorule. Niciodată nu-ți faci planuri variabile în funcție de întârzierea de un minut sau de nouă minute a autobuzului, idealistule. Indiferent dacă autobuzul vine chiar atunci sau ceva mai târziu, tu vei sta în acea stație, așteptându-l. Pentru că știi că oricum va veni. Pentru că știi că oricum vei fi în el. Pentru că știi, la urma urmei, că o să vină când o să vină.

Și atunci, de ce o faci? De ce-ți riști viața ocupând o bandă întreagă a străzii, într-un oraș în care mașinile apar pe benzi aparent libere ca prin miracol, instantaneu, de parcă în Militari s-ar fi descoperit materializarea?

O faci pentru că vrei să știi? O faci pentru acel frison de vanitate dat de faptul că știi ceva ce oamenii care stau liniștiți la 3 metri în spate, fără să se holbeze după autobuz? O faci pentru descărcarea nervoasă produsă atunci când înjuri printre dinți RATB-ul, în caz că nu se vede? Te uiți după autobuz așa cum citești horoscopul? Vrei să trișezi? Vrei să-ți cunoști destinul?

Am o idee. Ce-ar fi ca data viitoare când mergi cu autobuzul să iei cu tine o carte? Și, în timp ce autobuzul vine sau nu vine, tu să stai și să afli lucruri mai importante de-atât. Să afli, de pildă, că peste oamenii care ies în drum brusc dau mașinile.

Prostovanul sau gâlceava actorului cu lumea

Mircea Diaconu e, într-un fel, un erou. Datorită lui țara se va ridica și va demonta niște mituri. Să-i fim recunoscători. Nu se întâmplă des ca actorii să fie eroi și-n viața reală.

Actorii sunt legende. Oameni fabuloși pe care noi îi înzestrăm, conștient sau mai degrabă nu, cu toate calitățile personajelor pe care le-au interpretat. Chiar și când personajul e negativ, noi nu-l vedem niciodată pe actorul din spate ca pe tipul rău. Continuăm să împrumutăm lucrurile bune de la acel băiat rău (tenacitate, inteligență, un mod absolut cuceritor de a trage cu pistolul sau de a scuipa semințe ș.a.m.d.). Mai devreme sau mai târziu, în viață, vine, însă, știrea mai proastă chiar și decât aflarea veștii cu inexistența lui Moș Crăciun: actorii sunt proști. Nu toți, dar o bună parte din ei sunt niște cretini și e dificil pentru noi, oamenii care ascultau The Kinks – Celluloid Heroes pe repeat, să accepte că realitatea este cu totul altfel decât fantezia noastră ridicolă în care actorii sunt niște oameni extraordinari.

Parcă supărați pe viața asta rea care nu le dă scenariul dinainte, să poată ei să-și învețe replicile și destinul pe de rost, cei mai mulți actori români sunt supărați pe lume. Cu o atitudine jignită și păguboasă de ”bă, tu știi cine sunt io?!” , mulți dintre ei săraci și (relativ) celebri, actorii de la noi se refugiază într-o stângă bolnavă în care pretind de la stat ajutor materializat în bani, rinichi și case ca pe Beverly Hills. Poate că știu ei ce știu, pentru că unii chiar le primesc (vezi directorii de teatre).

În bătălia lor perpetuă cu statul rău care nu-i tratează ca pe niște staruri  (păi, înainte de Ceaușescuuuu, eheeee, valorile EREA respectate!) și-i lasă să moară de foame, actorii de azi (repet, ăia cretini, care-s mulți) se aciuază la Antena 3, care le dă spațiu de emisie și arată unei țări șocate de asemenea nedreptate chiloții lor rupți în partea din spate. Antena 3 e poporul. Poporul orb, poporul vechi, poporul găunos și impostor, poporul care nu vede nimic în neregulă că un securist dovedit îl spală pe creier, dar este ultragiat de drama unor oameni care n-ar trebui să trăiască rău, deoarece apăreau la televizor când era poporul mic. Între timp, oamenii de la Antena 3, realizatori și directorași plini de ambiție, câștigă zeci de mii de euro lunar, dar asta nu-i împiedică să ofteze, sincer impresionați de sărăcia unor oameni care au apărut la televizor, dar nu și-au mai găsit curul de pupat după ce curul lui Ceaușescu a fost ciuruit și-a căzut toată carnea de pe el.

Mircea Diaconu nu e nici el prea inteligent, dar e un bou orientat. E, așa cum ți-o spune și privirea lui de vulpoi bătut, dintre actorii șmecheri. El a fost dintre ăia de care statul a avut grijă încă înainte de Antena 3. Dar a simțit că se poate mai mult. A simțit că se poate-n politică. Și s-a trezit vedetă la Antena 3. Când o instanță a decis că Diaconu nu poate fi și parlamentar, și director de teatru, Diaconu s-a dus la mama Antena 3 să plângă. Nu voi insista pe motivele evidente pentru care Antena 3, căreia îi frige buza pentru că în vreo două luni le va fi arestat patronul, se zbate să ne arate că justiția dă decizii greșite și anti-popor și să mute făcutul de dreptate din sălile de tribunale pe străzi, unde vocea majoritară a poporului (no?) ar trebui să spună cine iaște și cine nu iaște vinovat.

Mă voi întoarce la Mircea Diaconu, această victimă a celui mai bun sistem pe care l-a găsit civilizația umană până acum, care s-a apucat să ignore o decizie definitivă a instanței și să strângă semnături, alături de eroii Badea, Gâdea sau iubita mea Oana Stancu, ca să candideze, totuși, la europarlamentare. Cum spuneam, tenacitatea e o calitate de apreciat chiar și atunci când vine din partea unui băiat rău. Dar nu pentru asta e Mircea Diaconu erou. Diaconu e erou pentru că, apărând zilnic la televizor, face tot mai clar chiar și orbilor că nu e profesorașul sărac și labagiu din Filantropica, că Dorel Vișan e și în viață exact cum e în toate rolurile lui de polițai comunist și că, la urma urmei, cei mai mulți dintre actori nu sunt, dom’le, ca în filme. Asta doar dacă nu cumva filmele sunt despre niște nesimțiți.

Zâmbește, azi (Shirazul) este mai rău

Anul era 2007-2008. Cațavencu era încă o revistă veselă. Vântu n-o făcuse (sau angajații cel puțin nu aflaseră) încă să funcționeze cuminte la ordine, ca Audi-ul personal. Cei mai mulți dintre băutorii de vin din redacția Cațavencu de la acea vreme beau un shiraz cu această etichetă:

shiraz 2007

 

S-au băut mulți ”cocoși” și s-a vorbit mult despre acest vin, în anul acela. Dar, cum toate lucrurile bune au un sfârșit, cu Shiraz-ul de la Recaș s-a terminat mai repede chiar și decât cu Cațavencu. Odată cu schimbarea anului, Shiraz-ul cu cocoș și-a pierdut tot farmecul. Lipsit de voluptatea aia subtilă, vinul din noua recoltă era chiar acuzat că oferă migrene puternice a doua zi. Atunci s-a consemnat și replica epocală a colegului Beni Goace (el însuși băutor de shiraz cu cocoș, dar mult mai cumpătat decât alții). Auzind cum shirazul de la Recaș este discreditat, Beni i-a sărit în apărare:

- De ce ziceți, mă, că vă doare capul, că eu am băut chiar aseară și-acum n-am nimic.
- Păi, bine, Beni, dar cât ai băut?
- Păi, juma de sticlă, eu și nevastă-mea.

Shiraz-ul de Recaș ne-a pierdut în acel 2008. Îmi amintesc și acum cât costa: 23 de lei la hypermarketuri, 25 dacă îl găseai la supermarketuri mai de cartier.

De la o vreme (însă), Recașul a relansat cocoșul. În timpul rundei săptămânale de cumpărături nocturne din Real (nimic nu se compară cu a hălădui fără țintă printr-un hypermarket pustiu la 4 dimineața), am dat peste acest produs rebranduit:

cramele-recas-cocosul-dintre-vii-syrah

 

A costat 30 de lei, dar amintirile pe care mi le-a trezit ar fi meritat mult mai mult. L-am dus acasă ca pe fiul rătăcitor cel regăsit și l-am pus să stea mândru lângă fereastră, la temperatură optimă. Știam că o să-l beau cu cineva care n-o să-l merite, dar nu mai conta. Shiraz-ul a revenit. Nu mai e nici la fel de misterios, nici la fel de profund, nici la fel de integru ca altădată. Sigur că Merlot-ul de la Budurească este (de verificat) mai bun și mai ieftin. Dar când genele lui îmbătrânite îți dau năvală în nas și-n papile, știi că e el. Un vin mai prost decât cel din tinerețe, dar suficient de apropiat de acela încât să te facă să-ți dai seama ce era mai important: că dacă lucrurile ar fi mai bune decât cele din tinerețe, atunci nostalgia n-ar mai exista în gama de sentimente umane. Tocmai de aceea, shiraz-ul cu cocoș din 2007 va fi de-a pururi vinul tinereții mele.

Astăzi la ora 16, la Victoriei, nu protestăm pentru câini, protestăm pentru oameni

Nu știu câți maidanezi erau pe străzile Genevei secolului XVIII, dar cam pe atunci domnul filosof Jean-Jaques Rousseau (de la care se vede treaba că nu am învățat nimic, poate și pentru că nu l-am citit) a zis așa:

”Omule, încetează să-l cauți pe cel care a săvârșit răul, pentru că tu ești acela. Nu există alt rău decât acela pe care tu însuți îl faci ori pe care tu însuți îl înduri; și unul, și celălalt, de la tine se trag.”
 

Nu m-am dus la nici un protest până acum. Nici măcar la alea împotriva eutanasierii. Astăzi o să mă duc, chiar dacă plouă, chiar dacă sunt mahmur, chiar dacă pierde Craiova. Protestul ăsta mi se pare cel mai important din câte s-au făcut în ultima vreme în România, pentru că este un protest împotriva celui mai mare defect al românului: iresponsabilitatea și lipsa de jenă cu care greșește, dar vrea ca alții să strângă pentru el. Pentru asta mă duc la protest.

- pentru că oamenii trebuie să înțeleagă că oamenii ar trebui pedepsiți pentru abandonul animalelor pe străzi, nu tot animalele;

- pentru că nu se poate discuta despre civilizație în absența umanismului; fără curajul de a-i apăra pe cei slabi și buni, nimic nu se poate clădi într-o țară în care nu ne place mai nimic (nu, nici câinii pe străzi nu ne plac);

- pentru că, atunci când o să am copii, vreau să-i cresc într-o țară ai cărei locuitori stăpânesc noțiuni fundamentale despre respectul pentru viață, cu atât mai mult pentru o viață pe care tot acei locuitori au distrus-o;

- pentru că am încredere într-un om pe care-l văd plimbându-și maidanezul, cu atât mai mult cu cât maidanezul se pișă pe o roată cât aia de tractor a unui SUV parcat pe trotuarul din apropiere;

- pentru că animalele nu au o gură cu care să vorbească, dar eu am, și mai ales am un laptop la care pot să scriu. Și-o să le folosesc pentru ele, până la sfârșit;

-  în fine, pentru că nu eutanasierea (am eutanasiat deja 1.000.000 de câini în România, zice-se, fără nici un rezultat), ci educația și bunul-simț (precedate de adopții și răbdare) ne vor face să scăpăm (de) câinii de pe străzi.

Avem nevoie să omorâm animale pentru supraviețuire? Nu putem fără proteina animală căreia îi datorăm însăși evoluția creierului? OK, nu mă simt pregătit să demontez aceste argumente, cu atât mai mult cu cât încercările mele de veganism au eșuat lamentabil. Rușinați de acest compromis, însă, să nu omorâm, totuși, mai mult decât avem nevoie. Altfel vom ajunge la vorbele de reflectate ale unui antispecist convins, Paul Taylor:

”Dispariția completă a speciei umane nu ar constitui o catastrofă morală, ci mai degrabă un eveniment pe care restul comunității vietăților l-ar primi cu ropote de aplauze.”


Copyright © 2004–2009. All rights reserved.

RSS Feed. This blog is proudly powered by Wordpress and uses Modern Clix, a theme by Rodrigo Galindez.