Ești un om normal. Alegi viața, ca-n Trainspotting. Îți alegi o școală, apoi o specializare, îți iei o slujbă. Promovezi. Te trezești tot mai de dimineață. Îți cumperi un televizor mare. Îți crește salariul. Te întorci acasă tot mai târziu. Îți faci un credit mare. Îți iei o mașină. Îți faci o prietenă. O neglijezi, pentru că ai multă treabă. Îți faci mai multe prietene. Te însori cu una dintre ele sau cu alta la nimereală. O nimerești bine. Îți cumperi o casă. Te muți în ea cu familia. Îți mai iei o mașină. Îți tragi mobilă scumpă, parchet din ăla fin pe jos. Faci vacanțe pe alte continente. Dormi liniștit. Totul în viața ta e bine. Ești un om de succes, cu greu ți se pare că ai fi putut face mai mult. Dar… Dar ai 60 de ani, la dracu! Nici nu ți-ai dat seama când ți-au crescut copiii, darămite când ți-au mai făcut și nepoți. Ești bătrân. Apreciezi lucrurile mărunte din viață, gen ouăle fierte exact cât trebuie și un miros fugar care-ți amintește de copilărie, dar în restul timpului ești acru și cinic. Ești mândru de tine, totuși. Kind of. Doar că ți se pare că totul ți-a luat prea mult timp, nu? Să fii cinstit e greu și destul de frustrant, chiar și pe termen lung.

Nu mai bine furi?

Să mai încercăm o dată. Alegi viața. Altă viață. Furi. Îți cumperi zece televizoare mari. Escrochezi. Îți iei trei mașini scumpe. Cumperi multe femei, te însori cu una dintre ele. Faci afaceri cu statul. Iei un teren de la un minister, dai un milion pe el. Îl vinzi cu 50 de milioane. Îți iei câte o amantă la fiecare astfel de contract baban semnat. Îți cumperi o casă pe an. Ai vreo 35-40 de ani. Ești un om de succes și ai toată viața înainte. Poți să faci sex cu cele mai mișto gagici din showbiz, ai acces la cele mai simandicoase petreceri, apari la televizor și îți permiți să ții prelegeri despre viață și morală. Ai fani. Oamenii vor să fie ca tine. Te urmărește justiția, la un moment dat. Poate. Cu puțin noroc, scapi. Mai ales dacă ești în România. Neintratul la pușcărie survenit în urma anchetării îți dă aripi, brusc ai confirmarea juridică a faptului că ești un om corect. Prelegerile despre morală și cheful tău de a le susține explodează mai ceva decât prețul terenurilor. Ai riscat și ai câștigat. Lasă sutele de milioane, alea vin pe planul secund. Ai câștigat ceva mult mai important. Ai câștigat timp.

Hoții fură timp. De asta e lumea invidioasă pe ei, mai ales. Și de asta vor să-i vadă arestați. Nu pentru că ei au bani, nu pentru că oamenii sunt răi. Ci pentru că și-au furat foarte mult timp. Hoții neprinși parcă nu îmbătrânesc niciodată. Iar în acest început de nemurire, de care sunt foarte conștienți, rezidă tupeul lor uriaș. Când ai atâția bani făcuți atât de repede îți permiți orice. Nu doar bunuri și lux, ci și să ai răbdare.

PS – de aceea, hoții condamnați cu pedepse mici pentru jafuri uriașe nu mă prea încălzesc. Nu văd echitatea în a-i ține trei ani la închisoare și a le lua înapoi câteva sute de mii când ei au furat timp în valoare de zeci de ani și zeci de milioane. Ce, nea Gigi, nu-i bine așa? Trei ani de stat în pat, fie el și suprapus, pentru 100 de milioane? Alții muncesc pe rupte 3 ani ca să facă niște amărâte de mii. Ajung la vorba colegului Bărbosu, cinicul de serviciu din redacție, care a spus că ar propune un referendum național cu tema ”Ai face 3 ani de pușcărie în schimbul a 100 de milioane de euro?”. El crede că răspunsul ar fi ”da” în proporție de 99%. Când am ridicat problema pe pagina de Facebook a Kamikaze, s-a întâmplat ceva și mai grav: oamenii au început să liciteze. Unii au zis că ar face 3 ani și pentru mai puțini bani, apoi alții au zis că ar face și 10 ani pentru mult mai puțini. M-am speriat și am închis discuția. La cât de tare se stricase piața, nu mai lipsea mult până apărea unul care să se ofere să facă pușcărie pe viață pentru un apartament de două camere la Piața Sudului. Pentru copilași, nu pentru el.

Ieri, între orele 16 și 18, am băut trei beri. Recunosc, domnule polițist, m-am îmbătat. Știți cum e cu beția aia neașteptată din trei beri. Cald afară, eu obosit, cu emoții pentru că tocmai filmam ceva și am încercat să mă relaxez după metoda patentată de Ricky Gervais. Apoi m-a dus colegul Bărbosu până acasă cu mașina și tocmai mă pregăteam să pic mort, la somn, când am vorbit cu gagică-mea, că e ‘ostesă la un club de târleți, că trebuie să se îmbrace ca o panaramă, că cutare, și că trebuie s-o duc. Am simțit prin telefon cum bate repede și inocent din gene. Noroc că trebuia să ajungă abia la 12 în căcatul ăla de club, deci am avut timp să mănânc ceva cu prietenii în Regie pe la 23. Sigur, până în Regie am fost cu mașina. Din Regie în Ștefan cel Mare, la clubul de târleți, tot așa. De la clubul de târleți înapoi în Regie, la fel. Am mai băut două guri de bere de la prietenul Răzvan și-am plecat spre casă.

Când să fac dreapta spre Crângași, filtru mare de poliție. Bă, mare, multe Loganuri și multe motorete, nici nu știam că sunt atâția polițiști care știu să meargă pe motocicletă în București. Opreau tot, că doar n-aveau multă minte, pentru a fi selectiv îți trebuie niște neuroni. M-au oprit și pe mine. Omul se prezintă politicos, eu îi arăt radios actele (uitasem de berile băute la 16, pulamea), după care are loc dialogul:

fiola- Ați consumat băuturi alcoolice?
- Nu.
- Suf…
Înainte să mă pună să suflu spre el, mi-am amintit brusc de ele. 3 beri terminate cu aproximativ șase ore înainte.
- Ia stați un pic, scuze că v-am întrerupt… Când să consum?
- Astăzi.
- Ăăăăh… Vreo trei beri, dar acum câteva ore, chiar sunt curios dacă ies, mai ales că n-am suflat în fiolă în viața mea pân-acum. Mă lăsați?
Eram vesel, suficient de vesel (cred) cât să par rupt de beat. Mă poftește la mașină și-mi dă un muștiuc din ăla. Suflu emoționat. Mă opresc prea devreme, pe afișaj nu apare nimic. La suflat în fiolă e ca la futut, trebuie să termine și ea, dacă vrei să fie o partidă de succes.
- V-am spus eu să vă opriți?
- Ezaaact ca prietena mea ați vorbit! (m-am gândit la analogie pe loc, deh)
N-a râs deloc, n-am văzut în viața mea polițist mai fără umor. Mai încerc:
- Nu mai bine mă lăsați să plec? Oricum iese 0.
- Nu cred, zice.
Și chiar nu credea, vedeam în ochii lui sticloși, de pește mort (dar un pește care nici când era viu nu era foarte inteligent), cum așteaptă să mă pedepsească aspru pentru luarea în derâdere a organului cu alcool în nas fiind. Mă pune să repet procesul până se aude un piuit. Mi-a venit iar pe limbă replica cu prietena și cu piuitul, dar de data asta m-am abținut și-am suflat cuminte, vreo 10 secunde. Piu-piu. 0,00.
- Vă mulțumim, o seară bună.
- V-am zis eu? Uite chiar acum mă duc să ling cinci beri de bucurie c-am scăpat. Mă găsiți pe colț, la Colț de rai.

Ori am eu superorganism, ori m-or fi păcălit ăia de la Peroni și iar nu mi-au pus alcool în bere.

A trecut o săptămâna de când nu am mai scris aici și a fost o săptămână frumoasă. Acum mă străduiesc să scriu acest text pentru că mi se pare că o datorez cuiva. Cuiva nedefinit. De obicei, îmi vin o grămadă de idei de scris și e atât e simplu. Nu și acum. E frustrant, ca atunci când ai parbrizul plin de cadavre de gâze aflate într-un rigor mortis care-ți sfidează ștergătoarele și țâșnitoarea și cauți disperat un țigănuș care să te facă să vezi lumea clar cu ajutorul sticluței ăleia de jumătate cu apă și un pic de șampon și-al ștergătorului său zdrențăros. Țigănușul nu vine și tu te gândești trist cât de nedrept este ca o grămadă de țigănuși spălători de parbrize să fie tratați urât de șoferi care nu știu ce noroc a dat peste ei.

[Șoferii fac semne nervoase din degetul arătător sau acționează psihotic ștergătorul atunci când țigănușul împroașcă niște apă pe lunetă. Uneori fac adevărate acrobații periculoase, bagă-n viteză și mașina țopăie nevricos, cât pe-aci s-o lovească pe aia din față, doar ca să fie bine înțeleși. Alții dau pur și simplu țeapă, ăștia-s cei mai răi. Îl lasă pe țigănuș să termine de frecat și când acesta vine la geam să-și încaseze plata meritată, ei i-l închid ostentativ în nas. Mă întreb de ce fac oamenii așa, oare sunt rasiști, oare li se pare mult un leu, oare li se pare cerșetorie sau poate pentru că sunt doar niște nesimțiți? Mă întreb dacă-și realizează condiția mizeră, atâta timp cât un biet țigănuș spălător de parbrize le poate provoca o asemenea trăire intensă, o repulsie viscerală. Când sunt mai departe la semafor, dornic de țigănuș spălător, iar țigănușul e la patru-cinci mașini în față, atunci e cel mai nasol. Mi se pare totuși de prost-gust și ușor jenant să claxonez ca să-l chem sau să scot mâna pe geam și să-i fac un semn. Număr în gând secundele până la verde și știu că pentru mine nu mai e timp, așa cum nu mai e nici pentru țigănuș. Dar țigănușul e un norocos, el va mai avea curând o nouă șansă. Eu ce mă fac dacă prind doar verde până acasă?

Ce frumos trebuie să fie, să fii spălător de parbrize. E ca și când ai trăi mii de vieți. Pentru țigănuș, fiecare roșu e o nouă șansă, fiecare oprire a mașinilor în coloană este un început, e răsărit, e început de vară, e speranță și ocazia unică de a-și testa destinul până la capăt. Țigănușul spălător de parbrize trăiește de multe ori și trăiește scurt și intens, ca o musculiță de oțet. Pare atât de plin de rutină tot ce face, dar de fapt e atât de jamesdeanic. Cine altul poate înțelege mai bine ce înseamnă să trăiești clipa?

Când văd că țigănușul e departe, mă resemnez și-i privesc ultimele încercări de-a mai face un leu în viața aceea. Acum stropește luneta BMW-ului, BMW-ul refuză categoric. Trece imediat la parbrizul Kiei, îl udă și pe acela. O face cu mișcări iuți și robotice, știe că din acest nou roșu mai e puțin. Ștergătoarele-i zic că nu, parcă mașina însăși ar face semn din deget. Și roșul se stinge, iar țigănușul acela moare odată cu el. Cât ține verdele, universul e gestant cu un alt țigănuș, identic ca înfățișare cu cel anterior, care se va naște cu scrâșneli și dureri pe galben și-și va trăi pe roșu viața care se va termina glorios, cu un leu, sau, cine știe?, care-l va consfinți drept încă un ratat care a trăit degeaba și n-a primit nimic.]

Ce spuneam? Da, că asta mă simt când nu știu ce să scriu. Un șofer care brusc înțelege sensul vieții și mersul lucrurilor atunci când, deprimat că în marele oraș nu există un țigănuș care-i este predestinat, oprește în peco și își freacă singur parbrizul. Iar dintre frunzele noi și verzi pândesc niște ochi fioroși. Ochii păsărilor care se vor căca pe el imediat ce e curat. Și atunci va fi nevoie de un alt roșu la semafor și de o altă viață împlinită de țigănuș.

Încă n-am scris nimic.

Sper sincer să nu fie un proces ireversibil, dar nu mai pot să fac caterincă. Nu c-aș ști să fac altceva și nici vorbă că n-aș mai ști să o fac, dar mereu, când vreau să mă apuc, îmi vine scârbă și, în loc de un cretinism despre tipurile de oameni de pe Facebook, despre proști în general sau despre Dan Puric în particular, îmi iese ori ceva prea siropos, ori ceva pesimist și grețos de moralizator, ori un efort literar wannabe. Apropo, cel mai bine sintetizează problema mea și, pe cale de consecință, cea a relației dintre mine și tot mai puținii fani, următorul comentariu, cu atât mai amuzant cu cât umorul e involuntar și cu atât  mai îngrijorător cu cât e părerea mai multora:

alex says:

Scoate o carte si nu ne mai plictisi pe aici cu tampeniile astea..

Deci alex e plictisit de ”tâmpeniile astea” care, consideră el, ar merita nu să stea pe un blog atât de haios și de calitativ (frate!), ci într-un căcat de carte. Și aici ajungem la una dintre problemele care mă macină și mă fac să nu mai fiu caterincos, ci un bătrân tot mai pricinos, mai acru și mai dezaprobator la adresa decadenței tinerilor. Un fel de CTP, cum tot printr-un comentariu îmi prorocea cineva. Și da, ceea ce urmează va fi un text pesimist și grețos de moralizator. Ah, și, ca să nu mă mai întrebați, sigur că n-aș putea fi atât de impostor încât să scriu o carte la vârsta, inteligența și pregătirea pe care le dețin. (more…)

Întâi să vă explic distincția. Oltenii nu sunt oricum cei mai inteligenți români, dar lucrurile devin chiar și mai grave atunci când mergi înspre sud. E ca-n Italia. Cu cât mai la sud, cu-atât mai țărănoi. Mie, ca oltean necomplexat dar și deloc mândru de asta, născut și crescut 19 ani exclusiv în Oltenia, mi-e foarte greu să-i urmăresc vorbind pe oltenii din Dolj, de pildă. Vorbesc repezit, cu un accent puternic de țărani (nu-i pot spune altfel, că n-au accent propriu zis, e mai degrabă modulația aia complet neinspirată care te face să transformi un cuvânt simplu într-un fel de scheunat), folosesc excesiv și deseori inoportun perfectul simplu (în general în formele lui țărănești – ”dedei”, ”fusăi” ș,a.m.d.) și au niște fixații verbale care inițial mi-au părut glume. Dar nu sunt glume!

Nea Mărin chiar nu era o exagerare, vă zic. Trei craioveni din cinci (femeile inclusiv) vorbesc cu ”vere” cu toată lumea și restul de doi îi zic direct ”vericule”. Iar celălat rest din 5 (nu sunt bun la matematică) oralizează penibil și inutil interpelările folosind sintagma de mecanici auto ”băi, nene”. Cât despre veri, la dracu, am auzit FRAȚI vorbindu-și între ei cu ”vere”. Apropo, pot să înțeleg oarecum că la București și-n alte părți se vorbește cu ”frate”. Substantivul ”frate” definește mai mult decât o relație de rudenie între două persoane. Sugerează o apropiere, impune o relație de egalitate și chiar de complicitate între participanții la dialog, îndeamnă la empatie. Dar ”vere” nu înseamnă chiar nimic. Să fii vărul cuiva e ca și când ai fi tizul cuiva: e complet irelevant în relația dintre voi. Verii pot să se iubească, să se urască, să-și fie unii altora indiferenți sau să nu se cunoască deloc. Ce, am un văr? Bine, înseamnă că mătușa aia de-a paișpea a lu mama nu a mai făcut avortul ăla când zicea că… mmmmmda! Am un văr. Așa, și? Deci ”vere” e mai inexpresiv și mai stupid chiar și decât ”frate”, ”nene”, ”coae” sau ”boss”.

Și să nu uit, tot în legătură cu diferențele dintre sudul Olteniei (Mehedinți, Dolj, Olt) și nord (Gorj, Vâlcea): n-am întâlnit aproape nici una dintre mărcile recunoscute unanim ca fiind ”oltenești” în copilăria sau adolescența mea. La noi în familie, de pildă, nu se mânca praz și nu se bea zaibăr. Ba chiar aș îndrăzni să spun că nici nu prea se găseau chestiile astea în Motru, iar Motru, sunteți sper de acord, nu e chiar un oraș cosmopolit și refractar la valori precum conservatorismul.

În schimb, mândria prostească le e comună tuturor oltenilor. Chiar și eu dețin mândrie prostească din belșug; dacă nu mă credeți, uitați-vă cu ce ton arogant și atotștiutor am scris acest text.

La Motru e morgă. Morga are gard. Peste gard de morți e un bar. Îi zicea la Mortul Vesel, odată. Acum e un fel de pub. Doar că mortul nu mai e vesel, e un mort mort. Peste gard de pub, sunt morții. Peste gard de morți, sunt proștii. Proștii care merg în pub. Pubul moare mai repede decât mortul. Se închide la ora 3 în Vinerea Mare. Iisus ar fi fost dat afară de badigarzi; de fapt, s-a și întâmplat. Nu contează mortul sărbătorit. Contează chelnerițele proaste. E un pub mortuar de căcat. Penibil, patron e unu care are număr la mașină STF. Că pe el îl cheamă Ștefan, m-ați înțeles? Hahahaha. De-acolo vine. STF sunt consoanele din nume, în afară de N. V-ați prins? Dacă-l chema Segopol, ar fi avut număr la mașină SGPL, în afară de L. De la SGPL, chelnerițele te dau afară, deși e vineri și oricum ți-e rușine că ești acolo. Stai la băut cu morții, dar morții se culcă devreme. Nici măcar nu sunt zombii. Ai avea cu cine să discuți în legătură cu o ultimă comandă. Chelnerițele s-au născut moarte. Iar patronul e OK, atât de OK cât poate fi unul cu număr la mașină STF.

catedrala-motru_af90f43f8ec610După ce timp de decenii a reușit s-o ducă bine-mersi, cu o singură biserică și aia amplasată undeva în afara orașului, între stația peco no name și restaurantul șoferilor, Motrul s-a primenit, de câțiva ani, cu un lăcaș de cult nou. Oamenii din oraș îl alintă ”catedrală”. Nu știu dacă e într-adevăr catedrală sau doar o simplă biserică și nici ce face diferența între ele. Habar n-am dacă Dumnezeu e mai prezent sau dacă se simte mai bine în catedrala din centrul orașului, dar cu siguranță reciproca e valabilă: oamenii simpli sunt mai prezenți în viața lui Dumnezeu, pentru că catedrala (cacofonie acceptată, sau ceva) a fost trântită, într-un suprem avânt habotnic, fix între niște blocuri care până atunci se bucurau de lumina soarelui la apus, așa cum se bucura și terenul de fotbal dintre ele, acum desființat.

N-o să mă apuc acum să spun că mi se pare o blasfemie să blochezi lumina solară ca să favorizezi lumina divină, din moment ce soarele, așa neadulat cum e el, a făcut mult mai multe chestii concrete și esențiale pentru omenire decât a reușit Dumnezeu, în scurta (!) istorie a timpului nostru, ca specie. Pentru că, pe de-o parte, faptul că Motru are acum două case ale Domnului este un lucru bun. La biserica veche era măcel de Paști. Cred că doar dacă se prezenta Iisus însuși, 2.0, cu niște bling-blinguri pe cârpa aia, ar fi putut veni un puhoi mai mare de oameni în noaptea de Înviere decât de obicei. Și nu să fi venit așa, degeaba, ci să fi transformat și vreo două butoaie de apă în roze, plus unul în cola. Dar, cum spuneam, era foarte aglomerat și fără ca micuțul nostru oraș să fi fost vreodată martorul celei mai neînsemnate epifanii. Conform bunei tradiții ortodoxe, și la Motru se aplică treaba aia cu, pentru a ajunge la ceruri, trebuie mai întâi să te calci în picioare pe pământ.

Am fost și eu de 2-3 ori în școală și liceu, cu turma. Fire mai pragmatică și iubitoare de materie în dauna spiritului, nu mi s-a părut o treabă avantajoasă. După ce îmi erau învinețite coastele, ochii și tibia în învălmășeala norodului care stătea să ia ”paște” (niște cubulețe uscate de pâine, mă scuzați), după ce îmi pârleam mustățile cu lumina mânuită necorespunzător de către niște credincioși fără cele mai elementare noțiuni de PSI, m-aș fi așteptat ca Dumnezeu să-mi răspundă rugăciunilor ceva mai des și mai precis. Nu s-a întâmplat, însă, nici să fut înainte de sfârșitul clasei a unșpea, nici ca tata să primească o moștenire de la o mătușă bogată de care să nu fi știut nimic pân-atunci, nici măcar să-mi schimb junghiul ăla de calculator care-mi năștea cele mai aprige complexe, când colegii povesteau cum joacă NFS sau Age of Empires 2, jocuri care pe sistemul meu nici măcar nu se instalau (darămite să mai și ruleze), fără îndoiale rănite în amorul propriu de pretențiile mele de a mă bucura de ele în asemenea condiții precare.

Dar poate nu știu eu ceva. Credeți că rugăciunile mele erau nițel cam materialiste? Poate nu așa se face. Ce cere omul lui Dumnezeu, de obicei, când se roagă? N-avem voie bani? Sănătate, putere de muncă, mă rog, asta se înțelege, dar nu-mi spuneți că doar pentru astea a fost nevoie de două biserici în oraș.

Ei bine, ajunge cu sănătatea și-atât. Gata, tati! Nu mai merge așa. Acum am făcut o biserică mai mare și mai frumoasă. Am dat de lucru la nu-știu-câți preoți și diaconi și clopotari în plus. Am slăvit pe Domnul mai zgomotos și mai ceremonios. Avem catedrală, totuși. Mi se pare corect ca și rugăciunile noastre, ale motrenilor, să-și permită să fie ceva mai arogante. Mă voi simți persecutat, în credința mea, dacă mă duc la catedrală mâine seară și în următoarea săptămână pronia nu consideră de cuviință să-mi faciliteze obținerea (nu contează cum) unui BMW din ultima gamă, dacă se poate diesel și cu interior în piele, mulțumesc Doamne. Dar nu sunt egoist. BMW-uri pentru toți cei care merg mâine seară la catedrală! Așa mi se pare corect. Promitem să ne străduim mai mult cu înghesuiala și să luăm câte 8 lumânări de om. Altfel, dacă cererea nu ne e ascultată, mă voi vedea obligat să-l invidiez în continuare pe fiul patronului celor două supermarketuri din oraș, pentru pioșenia lui superioară. Unde pizda mă-sii s-o ruga ăla, că e deja la al patrulea BMW!?

 

Știți ce? Eu cred că mă duc la mare pe 11 mai anul ăsta. La câți bani cheltuiesc cu vacanța asta, n-o să fie picior de țărănoi sau de bugetar. Gol-goluț, o să încerc să mă obișnuiesc. O să fie liniște, la dracu! Și prețuri mici, câh! Plus mai cald, foarte probabil. O să mă coc, pffuuu! Și-o să pot merge în ce local vreau eu fără să mă tem că, dacă n-am rezervare, nu găsesc loc. Iar noaptea o să stau singur pe plajă, o să beau bere, o să mă droghez și-o să mă uit la stele în zgomot de valuri și fără adieri de pișat care să mă împresoare. Gagicile or să se fută mai lesne, că nu e săptămâna aia nasoală pentru creștine. O să fiu de căcat, un pensionar, un trist, un conformist, un mediocru.

În rest, rămâne ca toți rebelii să plece azi-mâine, cum am stabilit și anul trecut. Dar nu așa, un rebel-doi. Toți rebelii din oraș, frate!

V-am mai zis că, în copilărie și adolescență, eram pasionat de șah. Adică nu mă duceam în concursuri internaționale (că nici nu eram foarte talentat), dar să zicem că-mi plăcea mai mult decât șepticul. Și nu doar să-l joc. Una dintre distracțiile mele preferate era să iau partide celebre și să le refac. Pentru mine, era ca o mașină a timpului personală. Simțeam că particip la un eveniment din istorie, refăcând cu emoție și curiozitate fiecare mutare a câte unui mare campion, bucurându-mă sau fiind surprins exact ca și când aș fi văzut partida live, la fața locului. Îmi desfăceam tabla pe covor, mă așezam turcește, luam cartea de șah lângă un picior și un suc lângă celălalt și mă pregăteam să văd meciul.

Kings_gambitAstfel, am devenit pasionat de o deschidere numită gambitul regelui. Pasiunea mea avea ceva snob și cocălăresc în ea, recunosc. Gambitul regelui presupune un sacrificiu timpuriu și de neînțeles pentru profani. După jocul standard pion la e4 cu răspuns pion la e5, albul sacrifică pionul de la f2 mutându-l la f4. Eu știam, teoretic, cum mă ajută acel sacrificiu. Dar doar teoretic. Știam că sacrificând acel pion îmi câștig o poziție de forță în zona centrală a tablei. Dar aveam o singură problemă. Habar n-aveam ce să fac cu acea poziție de forță. Nu știam cum să continui și, de cele mai multe ori, sacrificarea pionului era exact ceea ce părea: o pierdere de o piesă, o întărire stupidă a adversarului. E drept, era plăcut și mie mi se părea că merita. Adversarul era, invariabil, revoltat. Cum mutarea vine la un stadiu incipient al jocului, probabilitatea să fie o greșeală este exclusă de orice dobitoc. Așadar, adversarii tratau gestul ca pe un act de sfidare, un gest impertinent de curaj. Nu știam ce fac, dar mă simțeam bine. Plus că chiar avea un efect psihologic pe care cu jucătorii experimentați l-aș fi ratat. Pierdeam un pion, dar câștigam o superioritate misterioasă. Rahat! De fapt, după cum vă spuneam, din cauză că nu studiasem foarte atent deschiderea, pierdeam un pion și îmi diminuam (chiar dacă nu cu foarte mult) șansele la câștig.

Și mă gândeam eu astăzi, amintindu-mi de gambitul regelui, că oamenii, chiar și ăia care nu știu șah, fac des asta, în viață. Sacrificii de care au auzit prin cărți.

Ca să dau doar un exemplu, că e târziu și mi-e lene de mai multe (deși am o tonă în cap): oamenii se căsătoresc (după care fac copii și tot tacâmul, mă rog, își schimbă fundamental viața lor și, automat, pe-a altora) fără să-și dorească cu adevărat asta. Ați observat? Pentru că se simt presați de timp, pentru că se simt presați de rude, pentru că știu că asta trebuie să se întâmple, că așa le e scris, pentru că li se pare cool sau pentru că au auzit ei, exact cum auzisem eu despre gambitul regelui, că asta le va oferi un oarecare avantaj. Și nu mă refer neapărat la un avantaj egoist, de tip material, la un câștig, cum era cazul cu deschiderea la șah. Mai degrabă, ei cred că așa vor fi fericiți.

Dar, ca de obicei în viață, se întâmplă ca la șah: de cele mai multe ori, dacă faci ceva fără să știi cu adevărat cum se face, vei pierde. Nu faceți sacrificii decât atunci când sunteți foarte siguri. Să pierzi e nasol, mai ales când jocul e propria ta viață. Eu cred că e preferabil inclusiv să muriți așteptând. Dar un gambit al regelui la șah mai merge, din când în când. Doar așa, pentru plăcerea momentului, ca să vedeți cum e.

Am făcut 28 de ani, așa că mi-am zis că ar trebui să fac și eu lucruri de adulți. De exemplu, să beau cafea. Doar că pentru a bea cafea trebuie, în principiu, să ți-o faci. Până astăzi dimineață am fost convins că făcutul cafelei necesită niște cunoștințe culinare extraordinare, asociate cu o bună stăpânire a fizicii, respectiv chimiei organice. Toți băutorii de cafea făceau atât de mult caz de cafea ”bună” sau, în cazurile grave, de ”spălătură de ibric”, am auzit atâtea despre cafegiul ăla bârfitor, atâtea înjurături adresate chelnerilor care servesc o ”pișoarcă”, încât îmi imaginam că doar câțiva aleși au într-adevăr pregătirea și experiența necesară să o facă.

Vă dați seama, deci, cu câte emoții și cu ce sentiment religios, aproape, am căutat, acum juma de oră, pe Google ”cum se face cafeaua”. Ei bine, cei 28 de ani de așteptare au meritat. Cred că nimeni n-ar trebui să se apuce de făcut cafea înainte de 30, dar pentru mine, fiind ceva mai precoce, a mers la fix și la 28. Într-adevăr, consider că acum am pregătirea necesară să pun niște apă la fiert în ibric, după care să amestec în ea câteva lingurițe de cafea adăugate ulterior.

E drept, mai am câteva deficiențe la capitolul fizică (atât de importantă la finalizarea complexei operațiuni, adică atunci când trebuie să oprești aragazul), că tot vă spuneam de cunoștințele necesare. Ei bine, la prima mea cafea făcută am învățat un lucru foarte important: nu e adevărat că apa fierbe la 100 de grade; fierbe fix când îți iei tu ochii de la ibric.

PS – am băut o cană, ca prostu, de fac ca iepurașul durasel prin bucătărie, dar habar n-am dacă mi-a ieșit bună cafeaua sau nu. Cum îmi dau seama? Mă gândeam să mai beau una și, dacă nu fac infarct, e bună.

PPS – am pus vreo 7 lingurițe de cafea la o jumătate de ibric de apă. O fi prea mult, totuși?

PPPS – i-am lăsat colegului de apartament un mesaj pe Facebook: ”Vezi c-am făcut prima mea cafea, ai pe aragaz, să-mi spui cum mi-a ieșit.” M-aștept să-mi lase și el unul, după ce se trezește, ceva de genul: ”Dar observ că încă n-ai spălat primele tale vase”. Asta-mi propun pentru 29.

Next Page »