Latest Entries

Mulțumim, Timișoara!

Părerile mele despre Timișoara postate aici n-au fost mereu cele mai măgulitoare. Astăzi, însă, tot sufletul meu este la Timișoara. Pentru că fără Timișoara n-ar fi existat România așa cum o știm, pentru că oamenii din Timișoara chiar au crezut că se poate, pentru că fără Timișoara n-am mai fi fost cine suntem.

A trecut deja un sfert de veac de când la Timișoara izbucneau primele proteste, în dimineața zilei de 16 decembrie 1989. Era sâmbătă. Seara de duminică venea cu zeci de morți și cu taburi și tancuri care blocau accesul înspre oraș. Acum din Oltenia spre Timișoara vin mai mult studenți, atunci au plecat trenuri pline de muncitori înarmați cu bâte și cu capul gol plin de propagandă trimiși de regim să pedepsească ”dușmanii poporului” care protestau la Timișoara. Mulți dintre aceștia au sfârșit prin a solidariza cu revoluționarii, dar asta nu scuză cumva întârzierea cu care alte orașe au reacționat.

Aveau să mai treacă patru zile lungi până când și Bucureștiul să se trezească. De aceea, măcar pentru acele patru zile în plus de libertate, Timișoara merită să se vorbească numai despre ea, măcar de azi până sâmbătă.

Europa Liberă, 18 decembrie:

Sunt în viață de 251.424 de ore. Voi? Dar cât ați trăit din ele?

Am dormit 90 de minute. Am citit odată pe un site că somnul perfect e în cicluri de 90 de minute. Cum nu-mi permit să irosesc 180 sau, mai grav, 270 pe o simplă ședință de somn, m-am hotărât să dorm doar câte o oră și jumătate. Nici un minut în plus, pentru că (zicea acel site pe care nici nu l-am mai deschis de atunci și pe-a cărui informație nici c-am verificat-o) să te trezești după 91 de minute în loc de 90 este deja un dezastru comparabil doar cu acela de a te trezi după 89.

Nu e ușor să dormi fix câte 90 de minute, mie mi-a ieșit cam în trei ani. Trebuie ca în scurta perioadă de dinaintea somnului să am o discplină perfectă, să renunț la orice gând în plus atunci când îmi programez ceasul, să nu mă mai gândesc cum se face că nu-mi voi aminti, odată trezit, ce-mi trecea prin cap înainte să mă culc, să nu mă mai gândesc cum se face că niciodată nu-mi amintesc să compar poziția în care adorm cu aceea în care mă trezesc și tot felul de prostii de genul acesta. În cele 15 secunde (îmi permit cel mult 30 până când e nevoie, în caz că totuși n-adorm, să-mi decalez cu un minut ora alarmei cu o mână de meseriaș ieșită în afara patului) în care adorm mă gândesc mereu și mereu la aceleași două lucruri: că e teribil de amuzant cum se pot întâlni în același om disciplina extremă din timpul somnului cu haosul total din cel al treziei și că o fată pe care mă exasperează faptul că nu mai știu cum o cheamă avea pielea cea mai plăcută la atingere dintre toate materialele descoperite până acum în univers.

Mă mai amuză cum sfatul acelui site cretin funcționează de fiecare dată, sau cel puțin așa mi se pare mie. În această dimineață, de pildă, după 90 de minute de somn fără vise și fără remușcări, m-am dus direct la calculator, foarte lucid, cu un gând extrem de precis și acum știu că până în momentul în care scriu acest text sunt în viață de 251.424 de ore, din care am fost treaz, adică am trăit propriu-zis, 201.139,2 ore. La un minut după această descoperire l-am sunat pe un prieten vechi care s-a născut cu două zile după mine (în același spital și la aproximativ aceeași oră) și care mă tachinează mereu că o să mor mult mai tânăr decât el din pricina lipsei de somn, la care eu îi răspund invariabil că deja sunt simțitor mai bătrân decât el tocmai pentru că am stat treaz atâta timp. Nici măcar nu l-am salutat, i-am răspuns la mârâitul de om trezit din somn direct cu informația:
- Știai că ai trăit 251.376 de ore până acum?
- Ce-i asta, ți-ai găsit în sfârșit jobul visat?! Du-te-n pula mea, dorm!
- Fix despre asta voiam să discutăm…
- Bă, ești nebun? Ce te-a apucat? Vorbești ca ăia care vin la ușă cu biblii.
- Pentru că așa mă și simt, fiule.
- Hai, nu mai fi nebun și sună-mă iar după ce adaugi măcar 4 ore la alea trei sute de mii pe care le-am…
- 251.376, tâmpitule!
- Băi, ești dobitoc?
- Voiam doar să te întreb, rapid, cât crezi c-ai dormit până acum în medie, pe zi, de la naștere până la ora domnului 8:25, ziua…
- Din cauza ta, per total, cam cu 5 minute mai puțin decât mi-aș fi dorit. Dar să zicem opt ore.
- OK, îi zic. Revin!
Și închid.
Îi trimit un sms peste 5 minute: ”Mare ratat mai ești! Ai fost treaz până acum 167.584 de ore, față de cele 201.139 ale mele! Hahahaha! Am trăit cu 3,8 ani mai mult decât tine, putoare împuțită!”

N-a mai răspuns. Mândru de isprava-mi, am băut o cafea vesel, dar un gând negru m-a întristat brusc.

I-am mai dat un mesaj: ”Cred că-s fix anii în care eu am jucat non stop Football Manager. :( Dar știi ce, mă cac în somnul tău, te știu cum dormi, Football Manager e mult mai mișto!”

Juma de milion de ani de la homo sapiens încoace și ne-am ales cu Ioana Petrescu. Dar nu disperăm!

Drumul omenirii a fost greu și viscolitor. Omul, o formă de viață realmente de tot căcatul, cel puțin la prima vedere: fără calitățile fizice ale altor animale, fără dinți puternici, fără sisteme ingenioase de autoapărare împotriva prădătorilor și nici cu foarte mult creier (ca s-o spunem p-aia dreaptă), dacă ne gândim doar la obsesia aproape ancestrală pentru mărimea organului genital masculin; sau a mamelelor mamiferelor de gen feminin. Și totuși, cumva am răzbit. Inteligenți? Uneori și cu siguranță nu toți. Ambițioși, ațoși și bolnav de perseverenți? Întotdeauna. Am descoperit și folosit focul, deși ne ardea la mână și la cur când nu eram atenți; am subjugat pământul și natura, chit că uneori ne-a mai luat vântul și niciodată nu ne-a dus în Ozul pulii; am găsit o metodă să transformăm piatra seacă în unealtă, chiar dacă asta a însemnat și folosirea sapei întru despicarea capului soacrei (evolușăn hurts, doesn’t it, biach?!); am învățat să facem fuziune nucleară în bucătărie chiar dacă asta a însemnat să trăim în continuare cu iminența autodistrugerii rânjind și horcăind înfiorător în hol.

Ptiu, mânca-ne-ar mama de nebuni, că tot progresul nostru a fost un dans amețitor pe sârmă, un ping pong etern între calitatea noastră de îngeri și aceea de demoni! Prima frază coerentă pe care am reușit s-o încropim trebuie c-a fost ”we can work it out”. În engleză, of course, că doar știm de la Hollywood c-așa vorbeau oamenii încă de la homo erectus. Știți cum i-a zis Ponta lui Băsescu atunci când îl prinsese ăla cu lecția neînvățată, nu? ”Dooomnu președinte, O SĂ NE DESCURCĂM!”. L-am iubit pe Ponta atunci, zău! Am văzut în aroganța aia penibilă istoria întregii umanități. Mesajul era clar: pulameacoae, habar n-am ce fac aicea, dar cumva tot o să-mi iasă mie, nu-ți mai bate capul atâta! Hai să bem sau ceva, că mai vedem noi, iiiiiiuuuupiiii, băăăăăăăăă!

Și știți ce? Ne-a ieșit, mă! Muriți de ciudă, cimpanzeilor, delfinilor, câinilor și toate animalele astea care (zic babele nebune și cretinu ăla de Manțog) au și creiere, și suflete mai mari. Și? La ce îi ajută? Sugi pula baleno, care vorbești tu cu razele alea din capu tău cu alte balene aflate la jde mii de kilometri. Tu nu știi să faci ce fac eu! Tata meu om bate pe tata tău balen! Na-na-na-na-na-naaa, ha-ha-ha-ha-ha-haaa!

Au trecut 400 de generații de sate și orașe. Vor mai trece mii până când ne vom împlini, în fine, cele mai ambițioase vise. Vom zbura. Vom coloniza alte planete. Vom controla aproape orice cu puterea minții, inclusiv forțele naturii. Deocamdată, însă, o avem pe Ioana Petrescu. De atât a fost evoluția capabilă până în acest moment. Ce urlați, bă?! Ce vreți?! Ia gura! Uitați-vă bine la Ioana Petrescu. Fiți atenți, aici, în fotografia asta de mai jos e ea fiind profesionistă, dând explicații pe subiectul la care se pricepe, uimind țara cu căcatul ăla de materie, singura pe care a învățat-o la Harvard. Așa arată ea când vorbește despre singurul lucru la care se pricepe, deci:

ioana-petrescu

V-ați uitat? Băi, nu așa. Mă păcăliți! Uitați-vă extrem de bine! Gata? Pare extrem de proastă, nu? Mda, mă gândeam eu… Nu mi-a prea ieșit asta, a? Când o vezi pe ministruța Harvard, pare că oricine ne-ar fi creat, evoluția, Dumnezeu, extratereștrii, a făcut o treabă nu foarte reușită și o cumplită risipă de timp și energie, nu? Ei, lasă c-o să vedeți voi cu ce să se ocupe urmașii Ioanei Petrescu, rahaților! Mai vorbim peste încă 500.000 de ani, fraierilor, să împlinească și homo sapiens meleonu ca vârstă a speciei! Păi, voi îndrăzniți s-o judecați pe ministruță după doar 500.000 de ani?! Ce putea sărăcuța să facă în clipita asta?

Hai, ascultați aici la ponții viitorului: DOOOOMNU DUMNEZEU… O SĂ NE DESCURCĂM NOI! Și emoticon cu zâmbet, apoi emoticon cu făcut cu ochiul.

PS – chiar, v-am mai povestit cum mi-a răspuns Victor Ponta la cel mai haios, complex și răvășitor SMS pe care i l-am trimis (am scris juma de oră la el, iar la textul ăsta de mai sus 10 minute, deci vă dați seama), încercând să-l conving să-mi acorde un interviu? A fost SMS-ul perfect, m-am făcut de căcat, l-am provocat bărbătește, i-am zis că plec de la 0-1 pentru că el mi-a băgat totuși o rudă apropiată la pușcărie, i-am întins capcană după capcană cu fiecare cuvânt, dar mi-am întins și gâtul pe fiecare buturugă, momeală gen, pentru ca el doar să facă o rotație completă de secure și să mă termine. Și el știți ce-a răspuns, idiotul? ”:)”. Atât. A zâmbit, idiotul, nici măcar de-un ”nu” cinstit n-a fost în stare. Atunci mi-am dat seama că Ponta e mult prea prost chiar și pentru votanții lui. Dar din nou vă conjur să nu dăm vina pe evoluție pentru asta. Lăsați-o să se ocupe, vă rog!

Două filme pe care nu-mi permit să le uit

Uit mult. Prea mult. Puținele lucruri pe care mi le amintesc stau și ele prinse nesigur, pe tavanul memoriei, ca niște pui de lilieci lipsiți de abilitatea de-a picoti pur și simplu, fără nici o grijă, cu capul în jos, și sunt amenințate cu căderea în orice clipă; iar amintirilor căderea le e fatală. Sigur, când o amintire moare, poate rămân pe tavan câteva surate de-ale ei care se leagă cumva de amintirea ce-a trecut în neființă, dar, departe de a o substitui pe cea pierdută, acele rude ale amintirilor nu fac decât să te amărască, și, repetându-ți frânturi, să te determine să regreți și mai mult pierderea suferită.

Îmi amintesc, de pildă, când am văzut Fa yeung nin wa, bântuitorul film al lui Kar Wai Wong, cu vioara aia superbă care odată ascultată devine, cel mai probabil, coloana sonoră a vieții tale. Îmi amintesc că eram obsedat de faptul că traducerea este execrabilă. De fapt, îmi amintesc că n-am înțeles mare lucru din film, să vă spun drept. Dar, departe de-a fi lost in translation, atunci am realizat că sunt unele lucruri care transcend cunoașterea limbajului. Am știut ce vrea să spună Kar Wai Wong și, chiar de-ar fi fost să văd tot filmul exclusiv în chineză și să n-am măcar o idee despre ce se întâmplă, tot mi-ar fi plăcut enorm. Doar că nu-mi amintesc cu cine l-am văzut. Amintirea aia a căzut și a murit, iar eu m-am îmbătat acum de regret și-i fac un binemeritat parastas.

În schimb, am văzut un alt film, primul care, în momentele sale de definitivă și cuceritoare candoare, concurează In the Mood for Love. Culmea, e un film făcut hăt, pe partea cealaltă a Pământului, de un argentinian pe care-l cheamă Juan Campanella, și se numește El secreto de sus ojos. Din nou, traducerea a fost execrabilă iar spaniola mea nu poartă pecetea telenovelelor din copilărie, așa că am avut de asemenea necazuri să-l înțeleg, pe alocuri, dar, la fel ca ălălaltu’, mi-a plăcut foarte tare. Și am notat într-un carnețel cu cine l-am văzut, de data asta. Un carnețel pe care o să uit unde l-am pus, la un moment dat. Dacă voi aveți memorie mai bună decât a mea, vă recomand filmele astea două. Dacă o să vă placă mult și o să vi le amintiți, poate o să mi le povestiți cândva.

PS – faptul că e un thriller care se pișă pe alea americane (are ceva din cinismul ăla scandinav, hm!) aproape că nici nu mai contează, la cât de duios e făcut.

Mesaj pentru un prieten

Indiferent de ora din noapte la care îl strig, lui Charlie îi ia cel mult 30 de secunde ca să se oprească din jucat, ros, lins la ouțe, dormit sau orice altă activitate importantă și să vină lângă mine (dacă nu e deja). De obicei doarme ascuns după perdea, așa că primul semn al apropierii este mișcarea perdelei, care se dă la o parte și revine la poziția inițială ca o cortină prea timidă. Apoi aud lipa-lipa, pernițele pe parchet, și lipa-lipa tot mai aproape spre mine, iar până blănița-i galbenă (nu apricot, draga mea fostă prietenă, pentru că a rămas câinele meu și eu am stabilit că e galben, suge-o!) îmi apare în raza vizuală aș putea să jur, doar după zgomote, că îl am animal de casă pe însuși ET.

Doar că, spre deosebire de ET, Charlie nu vrea să plece acasă, pentru că, cel puțin cât timp e cu mine, el e acasă mereu. Și lipa-lipa până lângă pat, apoi țop lângă mine, se lungește astfel încât să-și lipească o suprafață cât mai mare de corp de corpul meu, oftează înduioșător, își vâră căpățâna aia mare de caniș mediu amestecat cu caniș uriaș la subsiorii mei, sau în spatele genunchiului, sau în zona dintre omoplat și gât, și stă să fie fericit.

Nu am nici un motiv să scriu asta tocmai acum, dar dacă n-o făceam poate uitam să-i mulțumesc lui Charlie pentru ce prieten minunat e, mai ales că acum am realizat că windings-urile Word-ului sunt mesaje codate astfel încât câinii să le poată citi. Iar Charlie are și cont de Facebook, așa că nu mă îndoiesc că va citi și asta, poate chiar azi, când l-or lăsa ai mei la calculatorul lor, că la al meu n-are voie, că se bagă în seamă cu gagici în numele meu. Așadar mulțumesc, dragă prietene, și sper să trăiești măcar cât mine, eu ți-aș propune, ca să fie ok pentru amândoi, cam 36 de ani de acum înainte.

Curva de România își sărbătorește ziua pe 1 Decembrie, dar marea ei dragoste rămâne 23 august

1 Decembrie? Hahaha, ce sărbătoare ipocrită! La prima festivitate de 1 Decembrie, imediat după ce aceasta fusese declarată Zi Națională, Coposu a fost huiduit de adunarea (adunătura?) de la Alba Iulia, în chicotelile lui Iliescu și Roman. Vă dați seama? La fix un an după ce ”au murit” ca să dea jos comunismul, românii huiduiau din rărunchi pe cel mai reprezentativ anticomunist! De fapt, de ce mă mir? Cu jumătate de an înainte, românii comuniști chemau (sau măcar achiesau la chemarea lor) mineri care să rupă dinți și guri de intelectuali pentru că aceștia aveau valută, mașină de scris automate, și o convingere profundă că de fapt România a rămas comunistă. Unde s-a întâmplat? În exact același loc în care am crezut că am scăpat de ei, la Universitate. Dar să lăsăm vara lui ’90 și să revenim la 1 Decembrie al aceluiași an, că avem prea multă promoroacă în musteți.

Atenție la curva de Iliescu, cum toarnă gaz pe foc cu intervenția lui mieros-împăciuitoare (sanchi!). Așa-i că stilul vă amintește de Ponta? Și lumea se întreabă de ce tinerii sunt atât de cruzi încât vor să-l vadă pe acest criminal mort. Pentru că măcar Ceaușescu ne omora fără să ne ducă de nas, mă, de aia! Știai la ce să te-aștepți. Cu Iliescu, însă, chiar am crezut. Serios, chiar am crezut că am scăpat de ei! Toată Europa de Est a scăpat de ei, doar noi am ratat revoluția. De ce? Întrebați-l pe Iliescu și pe votanții PSD.

Acel 1 Decembrie 1990 a fost foarte asemănător cu cel de acum: la fel de frig, la fel de multă prostie, la fel de puține speranțe și tot Iliescu era subiectul principal de discuție. În acea zi friguroasă și de mare căcat în care Seniorul a fost huiduit de poporul votant de Iliescu, chiar atunci, pe loc, ar fi trebuit să se ia hotărârea ca 1 Decembrie să nu mai fie Ziua Națională a României. Când taman comuniștii sunt ăia care pretind că te scapă de 23 august, parcă te gândești că să se continue sărbătorirea națiunii pe acea dată ar fi și mai plăcut (că-i vară și frumos), și mai sincer din partea noastră, ca neam. Dă-l dreacu de 1 Decembrie, că nu ni-l merităm! Este ca și când Organizația Mondială Secretă a Pedofililor (din care vreau să precizez că nu fac parte și nu știu nimic despre ritualul de inițiere care implică o linguriță, trei acadele și… mă rog, deci nu știu nimic!) și-ar pune sărbătoarea anuală pe 1 Iunie.

Mai sunt câteva zile până când se va împlini un sfert de secol de la revoluție. Îi zicem încă așa din respect. Îi zicem încă așa pentru că la București, Timișoara și-n alte locuri au murit, totuși, niște tineri care au visat. Norocul lor, al celor care au murit atunci, că au murit încă idealiști, încă nepătați, cu speranța încă vie. În timp ce-și dădeau sufletul, sunt convins că ultimul gând care i-a străbătut a fost că va fi meritat; că nu va fi în zadar. Sperăm să nu vadă ce s-a ales de sacrificiul lor acum. Sperăm să nu ne tragă la răspundere. Sperăm că ateii au dreptate și moartea, măcar în acel caz, a fost finalul. Nici o lustrație, nici o condamnare în public, nici urmă de ură, nici o schimbare, fie ea de regim sau de mentalități. Aceeași Românie comunistă. Uneori sper că lustrația noastră va fi biologică, reprezentată de moartea acelor hiene. Pe urmă îmi amintesc că hienele au făcut pui. Uitați-vă la tinerii din PSD. Uitați-vă la Victor Ponta. Lupii tineri sunt aceleași hiene, pentru că sunt produsele hienelor bătrâne din același vechi sistem. Iar hienele tinere sunt chiar și mai perfide. Faptul că Partidul Comunist (atenție, mă refer la PCR și PSD, nicidecum la stânga în general, care până la urmă e o doctrină politică de respectat și cu care mulți indivizi de ispravă pot empatiza) încă e cel mai mare partid din România este cea mai mare rușine a acestui popor. Iar faptul că PSD-ul CHIAR ARE o organizație de tineret este cel mai sinistru scenariu de film de groază. Nu se ridică părul pe voi când auziți ”TINERI PESEDIȘTI”? Ce-i nonsensul ăsta? Ca și când am da cu toții gir organizației Violatorii Virtuoși. Ce rahat e aia TÂNĂR PESEDIST? De fapt, dacă mă gândesc bine, din punctul ăsta de vedere și-au găsit bine președintele, de data asta. Mi-l imaginez pe tânărul pesedist-tip exact ca Mihai Sturzu: un prostălău care n-are habar de politică, dar s-a înscris și el în PSD că poate-i iese vreun ban, măcar pe termen lung; sau, dacă nu-i iese, măcar mai fute ceva.

România nu-și merită 1 Decembriele. Propun sincer și public ca, până când PSD-ul ori dispare, ori ajunge un partid marginal votat de 3-4% extremiști, nostalgici și nebuni, Ziua Națională să se sărbătorească în continuare pe 23 august. Zău că ni se potrivește, pentru că simbolizează nu doar venirea marelui comunism, ci și o mică trădare. În plus, pe 10 august intră mai bine micii. La 1 Decembrie să revenim, deci, atunci când ni-l vom merita. În ritmul actual, probabil nu în ciclul nostru de viață.

PS – își mai amintește cineva piesa din anii ’90 a celor de la Vacanța Mare (care înainte să apară la TV aveau destul de dese sclipiri de geniu), parodie după versurile lui Păunescu și muzica lui Hrușcă? Eu o aud și acum în cap (dacă nu știți poezia și cântecul dați click pe link, abia atunci veți vedea cât de bune sunt versurile), deși nu-mi mai amintesc decât trei strofe:

Bat clopote sunând a revoluție
Și comuniștii trag în clopotar
Ne-a mai rămas o singură soluție
Să ne-ntâlnim cu toți în stradă iar.

Ion Iliescu intră-n capitală
Și are harta Rusiei în mâini
Situația devine cam nasoală
Cu toate astea, să-l votăm, români!

(refren)
Cât flamura roș-galbenă-albastră,
Mai este găurită la mijloc
Tot comunistă fi-va țara noastră
Și tot românul fi-va dobitoc.

(era și cântată foarte frumos, dacă dă cineva peste ea, s-o lase într-un comentariu)

Scumpa mea, o să te îngrop în diamante. Doar că pe Saturn

După ce în anii ’60 (preferații mei) și chiar ’70 marile puteri s-au întrecut în bugete enorme alocate pentru misiuni stelare și de cercetare spațială, de câteva decenii încoace suntem tot mai aproape de tristețea telurică din Interstellar: excursiile pe alte planete (nemaivorbind de eventuale misiuni în alte sisteme solare) sunt considerate un lux pe care o omenire tot mai îngrijorată de probleme personale și imediate (foamea, sănătatea etc.) nu și-l mai poate permite. Dar ascultați aici, o, voi, Ioane Petrescu mondiale responsabile cu alocarea de bugete, hiene mercantile care n-ați mișca un deget întru stimularea instinctelor de exploratori ale copiilor voștri în absența unui profit clar: conform celor mai recente date NASA interpretate de dr. Kevin Baines, pe Saturn (cel puțin) plouă cu diamante.

În tumultuoasa stratosferă a Saturnului, fulgerele transformă metanul în funingine. Aceasta se îndreaptă vertiginos spre suprafața planetei, doar că la nici 2000 de kilometri mai jos presiunea asupra funinginei crește considerabil, transformând-o în bucăți tari de grafit. În fine, după o cădere de încă 6000 de kilometri, grafitul se întărește și mai mult, formând diamante. E drept, diamantele mai au o călătorie de 30.000 de kilometri până jos și e puțin probabil să rămână în forma lor solidă și pe suprafața foarte fierbinte a Saturnului, unde mult mai probabil găsim (dar doar dacă o să căutăm) o mare de carbon lichid. Dar niște navete drăguțe cu plase speciale le-ar putea recolta din ”aer”, desigur. În plus, e foarte posibil ca fenomene asemănătoare să se producă și pe Neptun și Uranus, planete mult mai reci și mai calme decât Jupiter sau Saturn, unde diamantele e foarte posibil să rămână pe ”sol” în forma lor ușor de valorificat / purtat la gât.

Furtunile de pe Saturn sunt infinit mai violente, dar și mai poetice decât pe Pământ. Cam așa arată, văzuți de sus, niște nori din care plouă cu diamante.

Furtunile de pe Saturn sunt infinit mai violente, dar și mai poetice decât pe Pământ. Cam așa arată, văzuți de sus, niște nori din care plouă cu diamante.

În orice caz, oamenii de știință estimează că, anual (an pământesc), pe Saturn plouă cu 1000 de tone de diamant. Așa că domnu’ Victor Viorel, dacă tot v-ați împotmolit la bugetul ăla, ia calculează matale cât te-ar costa (în diamante, că probabil așa ai făcut și plata în Dubai, la ce-am văzut pe nota aia) să trimiți niște navete-tir pe Saturn care apoi să vină cu marfa. Dacă-ți iese, ne triplezi dracului PIB-ul, de-o să te alegem președinte și șapte mandate pe urmă.

Cum să nu simți un cutremur

Când lumea a observat cutremurul pe Facebook, eu eram cu Maria. Ne-am zgâlțâit un pic și nu mi s-a părut nimic anormal. Se mișca masa și eu credeam că e de la tremurul necontrolat al piciorului meu. Se mișca clădirea și nu mă mira nimic, în fond eram foarte emoționat de ceva vreme. Se mișca Pământul întreg și Maria nu zicea nimic; și ăsta a fost un argument în sprijinul ideii că nu se întâmpla nimic ieșit din comun – faptul că nici ea n-a reacționat nicicum. Iar Maria nu cred, totuși, că e obișnuită cu cutremurele de 6 pe scara Richter, ca ăla care-a fost sâmbătă în România; dar sigur e obișnuită cu tâmpiți care-i varsă sucul în poală, de emoție.

Pe urmă am văzut amândoi pe Facebook că toată lumea a simțit cutremurul. Iar Maria a comentat sub statusul cu ”L-AȚI SIMȚIT?!” al unui prieten de-ai ei, râzând de mine, desigur: ”la mine a fost cutremur toată seara”. Iar eu am dat reply, total nelalocul meu: ”dacă ați simțit cutremurul ar trebui să stați mai aproape de Maria, ea face bulinele roșii să se transforme în accesorii șic și inofensive pe care și le agață arogant în piept; într-un fel e cu adevărat periculoasă, din Japonia, Chile sau Haiti ar excomunica-o imediat, de teamă că oamenilor lor nici nu le-ar trece prin cap să se adăpostească, cu ea în preajmă”. Și când am zis asta Maria mi-a spus că sunt libidinos, iar eu am recunoscut că da, cam fusesem. În fond, doar libidinoșii nu simt cutremurele, pentru că sunt prea preocupați cu cutremurele lor interioare. Săracii!

Îmi mențin părerea că nu e în regulă să simți un cutremur care nu-ți răstoarnă nici măcar o farfurie (dacă nu un perete) în cap. Și e cu atât mai puțin în regulă să vorbești despre el. Înseamnă că viața ta e prea lipsită de pasiune, zău! Pentru că refuz să cred că doar Maria poate să aibă fundația aia atât de flexibilă și de inovatoare încât să se clatine laolaltă cu tot ce e în jurul ei, perfect identic, iar tu să nu simți nimic, de parc-ai fi în vise cu scoarță stabilă. Am stat toată seara de sâmbătă cu gura căscată la Maria și-mi ziceam doar: tot ce-ar trebui să posteze oamenii de pe Facebook la ora asta e: ”Ați simțit?! A fost Maria!”. Și să facă asta în fiecare zi, până la cutremurul ăla care va dărâma Casa Poporului și care într-adevăr o va face uitată pe nenorocita de Maria. Noroc că n-am spus toate astea cu voce tare, pentru că ar fi fost o libidinoșenie pe care ea nu mi-ar mai fi iertat-o. S-ar fi ridicat de la masă și-ar fi plecat furioasă spre ultimul metrou, doborând toate mesele pe lângă care ar fi trecut, răsturnând toate rafturile cu haine la ofertă și băgând în sperieți toate femeile slabe de înger, iar în urma ei bărbații pitulați sub tocuri de ușă și după piese masive de mobilier ar fi postat pe Facebook, chirciți de emoții și sincer îngrijorați: ”Asta a fost de 10 pe scara rihtăr, coae!”.

Mirel

mirelPe Mirel Palada îl cheamă Mirel. Asta este prima lui problemă. Prespunând că într-o clasă de I-IV există, să zicem, patru proștii clasei, se va ajunge la criterii de departajare nedrepte pentru a se stabili care este adevăratul prost al clasei, unicul, cel de care să se facă mișto până într-a doișpea și până la adânci bătrâneți: prostul clasei va fi ales după nume. Iar când pe trei dintre proștii clasei îi cheamă Marius, Mihai și Bogdan, prostul clasei va fi ales Mirel. Iar Mirel Palada n-a fost sigur-sigur printre deștepții clasei în I-IV. Imaginați-vă și veți începe să-l înțelegeți: doișpe ani de caterinci pe seama unui om pe nume Mirel, plus câțiva de facultate. Nu e ușor!

Mirel Palada are chelie. Asta e a doua lui problemă. Știu, n-ar trebui să râdem de defecte fizice. Și eu o să am, probabil, chelie, cândva. Problema lui Mirel este că el are chelie acum – în termeni medicali, o calviție stringentă. Dar eu nici măcar nu râd de treaba asta. Din contră, îmi pare rău. Când vine în completarea numelui Mirel, chelia are darul de a transforma posesorul într-o persoană foarte amară și urâcioasă. În plus, favorizează tot felul de rime de rahat cum ar fi: ”sunt Mirel și-am capul chel” sau ”Care din voi e Mirel? Bănuiesc că ăsta chel…”  ș.a.m.d.

Ca și când astea două motive n-ar fi suficiente pentru ca Mirel să fie un individ plin de complexe și frustrări, a venit un al treilea, dureros: Mirel Palada este subalternul lui Victor Ponta. Mirel nu este un tip inteligent, e drept, dar chiar și pentru el probabil este extrem de umilitor să fie subalternul unui bou renumit ca Victor Viorel. Imaginați-vă – nici nu poate să mintă. Dacă nu era o persoană relativ publică, putea să le spună părinților și prietenilor că de fapt nu e angajatul lui Victor Viorel, ci asigură monta artificială a vacilor băgându-le adânc mâna în vagin sau să-i jure maică-sii că de fapt are un part-time job în care felează șoferi de tir curați pe centura Ploieștiului. N-a avut noroc. Toată lumea în târg îl știe drept ”ăla mai prost chiar și decât Ponta”.

De aceea, Mirel trebuie înțeles. Atât declarațiile sale de pe Facebook (despre care vă povesteam deunăzi), în care înjura oamenii care ies în număr mare la vot, cât și cele mai noi, emise miercuri seara la RTV, sunt scuzabile prin prisma gravității cazului său, unul disperat. La RTV, dacă nu urmăriți cumva, Palada a spus că ”oamenii din diaspora își iubesc atât de mult țara încât au fugit din ea” și că ”asta cu cozile din diaspora sunt o manipulare făcută de activiștii din presă ai lui Iohannis, filmulețele cu așa-zisele cozi sunt regizate de Adrian Sârbu”. Până și Petre Roman a izbucnit în râs, părându-i-se că Mirel e penibil. Iar să pari penibil unui moș trecut care-și vopsește părul crezând că minte pe cineva este un lucru extrem de trist.

Mirel, eu nu vreau să fiu ca tot internetul și să-ți cer demisia pentru că ești un chițăitor penibil. Mirel, eu vreau să știi că te înțeleg! Sunt aici, Mirel! Nu e vina ta nici că ești prost, nici că ai complexe, nici că ai picat în tabăra hoților, de simt nevoia să-și bată pula de tine toți oamenii decenți. Așa a fost să fie. Rămâi în funcție, Mirel! Și tu și Viorel! Continuați să pierdeți toate bătăliile, iar noi vom continua să avem de cine râde. fii veșnic, Mirele!

PS – Apropo, pufosule… Mai zi-o pe aia cu alcoolul și sinapsele, că mi-a plăcut.

Bis zum immer währenden Sieg*… Dar ce-am, băi, frate?!

Am fost la Universitate duminică seara. Am înțeles că Radu Banciu a zis la televizor că sunt ”confuz” și că nu știu exact ce caut pe-acolo sau ce s-a întâmplat. Țin să-l contrazic pe colegul de la Sport Total. Și eu, și ceilalți 10-12.000 de oameni, știm exact ce am căutat la Guvern, la Universitate sau pe Kiseleff (așa cum sunt convins că știau și toți cei ieșiți în țară): să ne bucurăm că Ponta nu e președinte și să ne întristăm că Ponta încă e premier. În legătură cu a doua chestiune, să facem tot posibilul să nu mai fie prim-ministru un om care și-a bătut joc de diaspora, decretând cinic și ordinar, în seara votului de la primul tur, chiar la Antena 3, că ”e normal că sunt cozi la urne în diaspora, dacă nu s-a mai fraudat!”. E drept, între timp m-am mai gândit și mi se pare că Victor Ponta e atât de prost încât merită să mai fie lăsat premier un pic. Vreo câteva luni, până îngroapă PSD-ul cu totul. Dacă n-a mirosit-o pe asta cu voturile furioase provocate de umilirea și sacrificiul oamenilor din occident, atunci e suficient de prost încât să convingă generația internet (apropo, imbecilul de Badea a produs inepția: ”e clar, internetul e băsist!”) să pună serios umărul la eradicarea totală a ceea ce piața a numit ”ciuma roșie” (apropo, un alt imbecil, Adrian Ursu, le-a propus pesediștilor schimbarea culorii, pentru că roșul enervează oamenii ”spălați pe creier”).

A cui e victoria?

Nu e baronilor ACL-ului, slavă Domnului! Nu e nici măcar a lui Iohannis, decât în măsura în care Klaus a reprezentat acea figură decentă și suficient de onestă pe care i-o poți atribui unui principiu mai înalt, pentru care simți nevoia să lupți. A fost victoria tinerilor normali. Duminică seara aproape că n-am văzut picior de hipster în stradă. N-am auzit că toți sunt aceeași mizerie, n-am auzit că votul e un căcat, și nici un cuvințel despre Roșia Montană. Duminică seara s-a întâmplat ceva mult mai interesant și mai înfricoșător pentru PSD: au existat tineri care, în aceeași zi, au și votat pentru prima oară, au și protestat pentru prima oară. În numele lor, vă promitem că nu ne vom opri aici. Acești tineri vor ști, peste doi ani, că parlamentarele sunt adevărata miză. Că atunci e momentul ca PSD-ul să dispară, dracului, odată, după ce ne va fi ținut 27 de ani în loc. Era și cazul. În timp ce votanții PSD mor (și pe unii asta chiar îi oprește din votat), votanții anti-PSD nu prididesc să devină majori. Sau, mai important, să se apropie de 30 și să înceapă să înțeleagă. ”Am început să înțelegem, nemernicilor!”, am auzit de la un puștan cu un câine în lesă, în față la ASE. Abia când am cântat ”Deșteaptă-te, române!” pe Magheru, în drum dinspre Romană spre Universitate, duminică, am înțeles despre ce sunt versurile.

Dar bătrânii, ce-au votat bătrânii?

Scriam pe blog, încă din octombrie, că Victor Ponta nu are cum să ajungă președintele României. Aveam și-o listă de motive. Printre ele, eram convins că Ponta nu va putea să convingă bătrânii așa cum o făcea mult mai naturalul (totuși) Iliescu.

Bunicile mele, de pildă, sunt niște eroine. Ambele (77 ani, respectiv 78) au votat cu Iohannis. Ambele în Mehedinți (apropo de comuna Gogoșu, din același județ, unde la ora 13, duminică, era o prezență la vot de 268%). Una a avut de mers 7 kilometri până la urnă, alta ”doar” vreo 4. Asta cu 4 kilometri chiar a fost dusă la votare de un consilier PSD, cu mașina lui. La întoarcere, a întrebat-o respectivul cu cine a votat, și, șmecheră, a zis: ”Cu Ponta, normal!”. Apoi m-a sunat pe mine să se laude cu isprava ei și mi-a zis râzând: ”Îi batem pe benzina lor, mamaie!”. Bunicii mei au murit amândoi, din păcate. Și, nefiind din Teleorman, asta i-a împiedicat să voteze. Dar, dacă votau, vă asigur că și ei votau cu cine trebuie.

Dar surpriza și mai mare avea să fie tanti Nina, doamna care îmi face curat uneori, pentru că eu sunt prea burlac și prea lepră. m-a luat pe nepregătite luni dimineață, buf-buf-buf, la ușă. Prins în focurile weekend-ului, și uitasem c-am chemat-o. Îi dau drumul și mă uit lung și bovin la ea, în bucătărie, nedezmeticit. Într-un târziu, cu capul încă afundat în palme, încerc să fac conversație:
- Și cu cine ați votat, tanti Nina?
- Cu Iohannis!
Durerea de cap mă lasă pentru o secundă. Ridic banița din pumni și mă uit prin găurile alea în care am ochii (mult măriți) la tanti Nina.
- Ei, na! De ce?!
- Pentru că e prost.
Tanti Nina nu glumește. Are viață grea. Numai eu știu cât rânește pentru 50-100 de lei. Așa că nu o pot bănui de caterincă, nici măcar de ironie nevinovată. Cu ochii rămași mari, vreau totuși să mă asigur:
- L-ați votat pentru că e PROST?!
Tanti Nina se oprește din adunat pahare de prin toate colțurile apartamentului și-mi zice, foarte convinsă:
- Da! E prost, nu e ca Ponta. Ponta e deștept, dă-l naibii… La cât de deștept e, îți dai seama cât ar fi furat?!

Am sfidat migrena și mi-am lăsat capul pe spate, teatral, râzând trei minute, cu gura până la urechi. Apoi am zâmbit tâmp, în timp ce tanti Nina se străduia să șteargă vinul întărit de pe fundul unui pahar. Gândul mi-a zburat la Victor Ponta. Ce blestem și pe omul ăsta! În aceeași bucătărie mică din Militari stăteau doi votanți ai adversarului. Unul nu-l votase pe el pentru că-i prea prost, altul nu-l votase pentru că e prea deștept.

Epilog

La cum se prezintă cei doi pacienți, nu m-ar mira să fim martorii unei surprize epocale: PSD-ul va muri înaintea lui Ion Iliescu. Măcar atâta satisfacție s-avem și noi: să-l vedem pe criminal suferind la moartea singurului și sinistrului copil.

* hasta la victoria siempre, sloganul preferat al lui Victoraș, pe noua limbă preferată a românilor



Copyright © 2004–2009. All rights reserved.

RSS Feed. This blog is proudly powered by Wordpress and uses Modern Clix, a theme by Rodrigo Galindez.