Latest Entries

J’ai été Mantzy

Urmare a textului meu de vineri despre procesul stupid pierdut cu Oana Stancu, mai multe persoane au donat în conturile fundației Speranța, cea care se ocupă inclusiv de câinii mei din adăposturi. Le mulțumesc, sper că efortul lor să îmi fi acoperit restanțele, că eu n-a mai putut s-o fac de ceva timp.

Mai mult, o doamnă pe care nu doar că n-o cunosc, ci m-am și certat urât cu ea în trecut, în singura noastră interacțiune virtuală, pe pagina unui fel de domn, a deschis o pagină în care încuraja lumea să strângă bani pentru mine personal, ca să fac mai mult din ăia 10.000 de euro pe care-i datorez gurnalistei. A invitat ea niște oameni, pe care de asemenea nu-i cunoșteam, în mare parte, și, incredibil, din doar 10 donații s-au strâns 248 de euro. Conform promisiunii pe care am făcut-o respectivei doamne, astăzi donez jumătate din suma asta către ce vreți voi.
Așadar, am 124 de euro de dat. Aștept să-mi semnalați cazuri grave sau cauze suficient de nobile încât să nu donez doar eu suma asta infimă, ci și să încurajez alți oameni s-o facă, la rândul lor.

Între timp, doamna care deschisese pagina a închis-o, după ce mai mulți prieteni de-ai domniei sale i-au explicat în privat că sunt un nenorocit fără caracter. Pagina Je suis Mantzy -lol- nu mai există, așadar, dar eu oricum m-am hotărât ce fac cu banii strânși (sper că pe cont propriu) pentru Oana Stancu: îi schimb în monede de 10 bani și mă duc cu sacii la Antena 3, să-mi plătesc datoria, pentru că, iată, chiar aruncătorii de rahat ai lui Felix dau lumea în judecată pentru defăimare și au nevoie de (MAI MULȚI) bani.

Mulțumesc încă o dată tuturor, inclusiv celor care mi-au scris să mă încurajeze, că aceștia au fost câteva zeci. Deși o mare parte a internetului vă poate asigura că sunt un hater jegos și lipsit de conștiință, eu vă pot doar promite să fiu fix invers cu oamenii buni și care chiar merită admirație. Pe aceia îi iubesc cu aceeași ardoare cu care îi disprețuiesc pe ceilalți. Cele bune!

Titlu de blog din care vreau să fac bani: Fericit în Cecenia. Răspândiți trista veste!

Tocmai vă spuneam că vreau să plec din România. Ei bine, ce potriveală fericită, pentru că am o idee de biznis: visul meu este să fac bani (de la un sponsor din România sau d-aiurea) scriind despre o țară de asta de supercăcat, în care să locuiesc. Să fim serioși, cine n-ar da click să citească jurnalul trist al unui român care se declară fericit în Cecenia, Somalia sau Republica Democrată Congo, aflat fiind într-o fază de negare de nivel istoric? Pe modelul mai multor șmecheri din presă și publicitate care au plecat să facă bloguri din destinații de astea, da, doar că destinația să nu fie în nici un caz exotică. Titlu alternativ, bang, ca să plec și cu o gagică: Viața de cuplu în roz în Nigeria. ”Ziua 345: nici astăzi n-au violat-o cei din Boko Haram pe nevastă-mea. Primul nostru copil e tot negru, totuși.”

Gata, nu vă mai zic, că parcă văd că îmi furați ideea și fugiți în Siria pe banii lu Vântu.

S-a întâmplat în România. Mulțumesc, țară!

UPDATE: ce o să fac, când o să plec din țară.

Deși extrem de antipatic deseori, sunt ceea ce aș numi un tip corect. Nu doar că n-am trișat niciodată (mă certam urât când eram mic cu prietenii care foloseau cheat-uri la jocuri pe PC, nu mai zic de ăia care trișau la cărți), dar n-am mințit în legătură cu vreun lucru important și, tot niciodată, nu m-am abătut de la lucrurile în care cred; și, mai mult, le-am spus/scris răspicat. De altfel, să spun ce consider eu că e adevărul despre anumite chestii este modul meu de a încerca să îndrept, cât pot, nedreptățile din lume, sau măcar pe câteva dintre cele din țară.

Până într-o noapte când spiritul meu justițiar a intrat în combinație cu alcoolul în exces. Mereu o idee proastă. Am văzut-o la televizor pe Oana Stancu și mi s-a părut cumplit de nedreaptă într-o chestiune. Nici măcar nu era despre Băsescu treaba, că asta aș fi înțeles, ci despre alți oameni. Am scris pe loc un articol penibil, cam atât de penibil cât e cam orice chestie făcută la beție, care pleca de la ideea că mi se pare că respectiva jurnalistă e stresată din cauza lipsei de activitate sexuală, iar eu mă ofeream, eroic, s-o… Mă rog. Să rezolv chestiunea. Repet, știu că articolul a fost mârlănesc, dar, deși mi-a fost rușine cu el, nu l-am scos de pe site-ul Kamikaze, după o perioadă în care am fost sfătuit s-o fac. De data asta eram treaz, dar eu și treaz sunt suficient de prost. Cred, de pildă, în liberă exprimare și, mai ales, în asumarea francă a unor chestii penibile pe care le faci în viață.

La scurt timp, am fost dat în judecată de Oana Stancu, aceeași Oana Stancu care spune că justiția din România e nedreaptă, controlată de Băsescu și nedemnă de încrederea cetățenilor în ea. Pretindea că i-am provocat daune morale în valoare de 2 milioane de euro (!). A avut un avocat bun, mai bun, să zicem. Mi-a făcut un dosar gros în care mă acuza de tiranie împotriva femeilor (mai găsise niște articole clar la mișto de pe acest blog, blog unde, de altfel, am spus în alte paișpe ocazii, serios fiind, că bărbații sunt  mult mai de căcat decât femeile), de obsesie pentru persoana dumneaei (mai scrisesem un articol despre ea și Adrian Ursu, pe vremea când erau la Realitatea) și, nici mai mult nici mai puțin, de tentativă de viol. Judecător femeie și bang, am pierdut la scor: din cele 2 milioane de euro câte cerea păgubita moral (orice ar însemna asta), instanța a stabilit că trebuie să-i dau vreo 10.000. Nici măcar n-am făcut recurs, că n-am știut de termenul ăla de două săptămâni. A făcut ea, considerându-se nedreptățită și cerând mai mult. La recurs, a rămas aceeași pedeapsă (oricum, suma nu se putea micșora, fiind doar recursul ei, nu și al meu). Drept pentru care, acum sunt dator 10.000 de euro Oanei Stancu și tocmai am primit o hârtie care mă înștiințează că începe executarea silită.

Repet, îmi asum prostiile pe care le fac. Acel articol era o prostie, pe alocuri chiar o mizerie. O prostie care să coste 10.000 de euro? Nici chiar așa. Între noi fie vorba, nu mi-a păsat niciodată prea mult de bani (poate de aia nici n-am) și am cheltuit sau, când n-am mai putut să cheltuiesc, pur și simplu am dat tot ce-am câștigat, cu ușurința și pofta de viață ale unui nebun conștient, totuși, că, în acel ritm autoimpus, își va petrece bătrânețea în rigole. De data asta, pentru prima oară în viață, îmi pare rău de bani. Cel mai cătrănit sunt când mă gândesc unde or să ajungă (pentru că până la urmă tot o să mi-i ia, că de executori scapi mai greu decât de moarte) acele mii de euro. E drept că n-o cunosc suficient (de fapt deloc), dar de la TV Oana Stancu mi se pare genul de om față de care Mircea Badea și Mihai Gâdea pot trece drept repere morale. Apropo, tot la TV mi s-au dedicat, pe Antena 3, emisiuni în care s-au spus lucruri mult mai nasoale despre mine decât am spus eu vreodată despre oricine de la Antena 3. Printre altele, că sunt ”pervers băsist” sau ”violator”. Pentru că sunt prost, nici nu am acele înregistrări, nici nu m-am gândit, până azi, că aș putea să-i dau și eu în judecată.

Spun că până la urmă tot o să-mi ia acei bani, pentru că momentan n-am nimic de luat. Doar niște mici colaborări din care îmi vor reține o bună parte, probabil lunar. Nu mai am nici măcar job, tocmai pentru că în România, în presă mai ales, se caută foarte mult oamenii talentați care vor să spună adevărul. Dar nu-i nimic. Când o să am, dacă o să am, o să poată să-mi rețină mai mult. Ah, am uitat. Am doar niște câini prin adăposturi. N-am mai trimis nici un ban pentru ei de vreo două luni și mi-e o rușine de mor. De oamenii ăia și chiar de câinii ăia, cărora mai demult, într-o pornire pe care până și tata ar caracteriza-o drept retard emoțional, eu hai să-i zic animistă, le-am promis c-o să-i scot de-acolo. Dar gata, mă opresc aici, că șantajul emoțional nu intră chiar în categoria corectitudinii cu care mă lăudam la începutul textului.

Spun doar atât: România, sunt dezamăgit de tine. Și voi face tot ce pot să încheiem aici această relație nesănătoasă, a noastră. Mi-e rușine să mă mai arăt cu tine în lume, nesimțito, o țară profund bolnavă care, printre altele, îl obligă pe un ziarist mai sărac și mai cinstit decât Iliescu (lol) să dea 10.000 de euro unui alt ziarist, mult mai… hm, descurcăreț, fost băsist și actualmente angajat la Antena 3 și principală gură de foc a lui Dan Voiculescu.

PS – cum m-ați putea ajuta, dacă vi s-a făcut milă de mine? Poate sharuind articolul ăsta, dar mai ales oferindu-vă, în limitele posibilităților, să-mi adoptați ăia câțiva câini din adăposturi, cărora simt că-s chiar mai dator decât Oanei. Pentru orice bătaie pe umăr care să mă facă să mă simt chiar și mai prost, folosiți cu încredere andrei.mantog@kamikazeonline.ro.

- citiți aici și textul meu anterior, tot despre România, de care mi-s tare mândru. De text, desigur. -

La cererea publicului, conturile fundației Speranța, aici.

La cererea super expresă a publicului, primesc eu însumi bani,  dar cu moderație, pe contul de paypal andrei_mantog@yahoo.com. Am stabilit cu băieții care mi-au făcut contul că jumătate donez, jumătate mă mai gândesc dacă-i dau Oanei. 

Nous ne sommes pas Charlie, we’re Sam!

”M-am născut în 1852 și am fost mândrul discipol al lui Ulysse de Marsillac. Acum e 1946 și simt că mor. Tocmai la timp. Nu mă mai regăsesc în orașul ăsta. Nu mai știu cine sunt, pentru că nu mai știu cine este el. Am fost martorul celei mai înfloritoare perioade a Bucureștiului. Am prins primele autovehicule, care la vremea lor ne păreau mai extraordinare decât îi par noii generații avioanele, primul teatru, primul cinematograf, primele cârciumi cu vitrine mari, voioase, la stradă. Erau cele mai încântătoare bodegi de la est de Viena și toți balcanicii veneau aici cu dragoste și invidie, pentru că, după marele Paris, Bucureștiul, cu bistrourile lui magnifice, era al doilea cel mai frumos loc, numai bun pentru pungi mai strâmte. ”Le parapluie de poisson” era preferatul lui Marsillac. Acolo am băut primul meu merlot. Maestrul a fost foarte mândru de mine. ”C’est vraiment grand chose, să-ți placă merlot-ul la vârsta ta!”, mi-a zis, cu accentul ăla atât de haios al francezului românizat. De fapt, uram merlot-ul. Era agresiv, dur, zgârcit, urâcios. Am reușit să iau trei înghițituri groaznice, cu noduri, doar pentru că țalul mă privea de parcă tocmai comisesem o crimă de lezmajestate. Mi-l amintesc întorcându-se pe călcâie ultragiat și aproape trântind ușa care dădea spre bucătărie. Aș putea să jur că l-am auzit țipând la colegul său, un nou-venit ceva mai puțin dur cu propriii clienți: ”Merlot la pește?! Mais ce n’est pas possible, Jean!”. Pe chelnerul cel tânăr îl chema Ion, dar pe vremea aia toată lumea vorbea în franceză. În 1890 s-a construit al doisprezecelea pod peste Dâmbovița. Din fier. Am fost la lansare gândindu-mă cât de mult i-ar fi plăcut și maestrului, și l-am tachinat, ca de obicei, pe Luigi Cazzavillan: ”Scrie la tine în ziar așa, broscare: că niciodată Tibrul n-a scânteiat în atâtea culori ca Dâmbovița în seara zilei de 30 martie 1890. Merde!”. Luasem de la Marsillac obiceiul de a înjura când nu puteam să-mi găsesc cuvintele. Iar Dâmbovița chiar era mai presus de cuvinte în acea seară. Cazzavillan a râs: ”Ça va, acesta Pake e mare figura!”, și și-a notat ceva în carnețel. Apoi l-a strigat pe primar, care tocmai arunca, ca la fiecare inaugurare, o monedă în luciul apei: ”Monsieur Protopopescu, de ce a făcut municipalitatea acesta noua pod?”. Luigi întreba mereu cele mai naive chestii. Primarul a zâmbit și i-a zis, cu un ton mai afectuos decât de obicei: ”M-am gândit că oamenii au nevoie să treacă dintr-o parte într-alta a apei, Luigi, dragă!”. Toată lumea îl iubea pe Pake, măcar pentru faptul că ideea lui cu lămpile montate de-a lungul marilor bulevarde arătase tuturor cât de frumos poate fi Bucureștiul noaptea. Cinci ani mai târziu, primarul ne-a chemat să admirăm primul camion cu abur marca Garner Serpolet. O minunăție… până când îl porneai. Motorul pe aburi făcea un zgomot infernal, speriind copiii, animalele și demoazelele slabe de înger. Bucureștenii erau revoltați și curgea cu plângeri la primărie. Cătrănit, Protopopecu a scos din uz mașinile. Când l-am întrebat dacă suferă pentru că dragile lui camioane nu mai sunt folosite după doar un an, Pake a zâmbit și mi-a zis: ”îmi plac caii cel puțin la fel de mult, scumpul meu!”. La 1900 apăruse deja primul automobil din capitală, al lui Assan, industriașul. În primele două săptămâni n-a mers cu el nici măcar un metru, pentru că era înconjurat mereu de cel puțin 100 de curioși. Dar autovehiculele n-au fost niciodată pe sufletul meu, pentru că o iubeam pe Maria. Mița, cum îi ziceam cu toții, dădea ture cu bicicleta de la Biserica Amzei până la al doilea rond de la Piața Victoriei, și o adoram cu toții. O singură dată am intrat în vorbă cu ea. I-am zis: ”Mița, când treci pe lângă mine, inima îmi bate în ritmul în care tu pedalezi!”. Nu mi-a răspuns. Vreau să cred că pentru că nu m-a auzit. Dar nici una din toate acestea nu erau mai caracteristice pentru București decât viața culturală a orașului, care izbucnea cu forță și pasiune în cele mai neașteptate locuri. Îmi amintesc piesele de la Cișmeaua Roșie, la o aruncătură de băț de piață. Era aproape imposibil să reziști înăuntru pe parcursul întregului spectacol din cauza lumânărilor cu seu care răspândeau un fum înecăcios și un miros insuportabil. [...]”

_____________________________________________________________________________

Apoi a venit anul 1946, și comuniștii odată cu el. Totul a fost uitat. Micul Paris a devenit mica Moscovă. Jumătate de secol de spălare pe creier și ciocane corectoare izbindu-ne tâmplele. Nu putea fi ușor, nu avea cum să fie. Greutățile ne-au transformat în oameni răi, aprigi, egoiști și, vai, limitați. Instinctul de supraviețuire a funcționat, dar a anulat tot ceea ce ne făcuse chic și cosmopoliți, într-un veac anterior plin de lumină și deschidere. I-am uitat pe francezi. În ultima parte a cumplitei jumătăți de veac i-am așteptat înfrigurați pe americani (așa cum, s-o recunoaștem, au făcut-o și francezii, când s-a pus problema de agresiune brută). Am petrecut zi de zi și noapte de noapte cu gândul nu la piese de teatru și cărți de filosofie, ci la mâncare, blugi și libertate. Ce-i, suflet? Ne e foame. Vrem să trăim, și-am vrea… Tu, iartă-ne, cultură, tu, Franță, scumpa mea!

Apoi a venit anul 1990. Dacă americanii n-au vrut să vină, n-a fost bai. I-am adus cu forța. Am făcut bani. Am mâncat pe fugă. Ne-am urât sărăcia și n-am precupețit nici un efort ca să scăpăm de ea. Am devenit orientați, hotărâți, încrezători. Ne-am închinat la Coca Cola și McDonald’s ca la niște zei îmipiciorogați pe pământ românesc. I-am adorat. Am început să urâm comunismul, Rusia, întunericul, frigul. Cenzura? Ei bine, noi știm mai bine ca oricare alții că cenzura este bună uneori; e bună dacă încălcarea ei poate face să fii pedepsit. Unde rămăsesem? A, da, America! Bucureștiul (și România odată cu el) s-a înscris furios pe lista orașelor care au trăit visul american, capitalismul orgastic, dulcea fericire a proprietății private și-a posesiunilor nelimitate de orice fel. Ne-am pierdut șarmul. Ne-am pierdut je ne sais quoi-ul. Ne-am pierdut rafinamentul. Ne-am pierdut complexitatea. Am devenit un stat american exilat peste ocean, unul dintre cele mai sărace, dar totuși importante. Ghioaga de la est, tamponul, pionul de sacrificiu, dușmanul din coasta Rusiei. Fără America, acum puteam fi ca Ucraina. Dar fără Franța, acum suntem niște obezi ignoranți care se uită la seriale.

E rău? Nu e rău. E bine? Nu e nici bine. E așa cum e. E realitatea și nimic nu ne mai poate întoarce la momentele de cumpănă. Dar să nu ne mire, în aceste condiții, că majorității românilor le lipsește empatia pentru francezii morți. Trecutul ne-a învățat că trebuie să-ți ții gura. Greutățile ne-au arătat că trebuie să fii șmecher ca să trăiești, nu vorbăreț. Nu suntem europeni, pentru că ducem în cârcă vagoane întregi de întuneric, de Marx, de minciună, de foame, de lipsuri, de frustrare. Știu francezii ăia cum e să-ți fie foame? Nu știu. Ia mai dă-i în pizda mă-sii, atunci! Să-nvețe să prețuiască mai mult viața și să facă ce e necesar ca să și-o păstreze. Nu?

Păi, nu. Valorile europene pierdute ne învață că sunt lucruri mai importante chiar decât viața. Până și imnul încearcă să ne convingă că moartea e preferabilă unei vieți lipsite de libertate. Dar noi nu credem nici valorile, nici imnul. Noi știm că ziariștii francezi ar fi trebuit să tacă, spre binele lor. Din străfundurile Bucureștiului, o voce tot mai stinsă ne spune: ”Mais je suis Charlie, je suis le petit Paris!”. Însă noi nu ne lăsăm impresionați. Călcăm viguros în picioare orice urmă de nostalgie și strigăm înspre patru zări: ”Nous ne sommes pas Charlie! We’re actually Sam.”

Scuze și păreri de rău

Îmi cer scuze, domnilor intelectuali! îmi cer scuze, domnule Pleșu! Îmi cer scuze, domnule CTP! Îmi cer scuze, doamnă Cristiana Anghel!

Îmi cer scuze că nu cred că morții de la Charlie Hebdo și-au căutat-o. Îmi cer scuze că nu cred că trebuie să te temi că viața îți va fi pusă în pericol atâta timp cât spui orice ai chef să spui. Îmi cer scuze că cred că locul unde libertatea de exprimare devine inacceptabilă este stabilit de justiție, nu de fundamentaliști religioși și nici măcar de domniile voastre. Îmi cer scuze că nu cred că la 25 de ani de la revoluție mai e normal să mori pentru cuvinte, nici să-ți fie teamă că una ca asta s-ar putea întâmpla. Îmi cer scuze că nu cred că autocenzura și tratarea cu gingășie a criminalilor este modul în care credeți că putem lupta împotriva acestora. Îmi cer scuze că nu cred că toți musulmanii sunt niște fanatici gata să omoare pentru niște glume, astfel încât să fie nevoie să nu-i supăr, de parcă aș glumi cu niște psihopați declarați. Îmi cer scuze că cred că validitatea punctelor de vedere ale francezilor de la CH nu are absolut nici o relevanță, așa cum nu are nici o relevanță nici calitatea umorului lor.

Îmi cer scuze și îmi pare rău. Îmi pare rău că dumneavoastră, trei nume mari ale culturii românești, chiar credeți că niște glume, fie ele și de prost-gust, ar trebui să nu fie spuse. Îmi pare rău că vă e frică. Și îmi pare rău că nu ați înțeles că, ieri, o Europă întreagă s-a unit în aceeași idee: că vina pentru moartea unor oameni este de 100% (nici măcar cu o miime de procent mai mică) a acelora care i-au omorât. Ce e atât de complicat?

Nous ne sommes pas Charlie. Merci!

- traducerea Ioanei Mureșan, mulțumesc, a textului meu, în română aici -

Les athéistes ont marqué une victoire ferme dans leur lutte contre les extrémistes religieux. Le score ? 13-0, et le match n’est pas fini.

Je suis un homme insupportable. Tout particulièrement, quand je le souhaite, je peux être l’homme le plus énervant de la planète. Je peux amener les gens que je trouve qu’ils le méritent bien, au point du paroxysme, le point de la chute complète, de la déshumanisation. Il m’est arrivé deux fois dans ma vie d’encaisser un coup de poing pour les lourdes ironies que j’ai proféré lors d’un dîner (et, pour ceux qui me connaissent, c’est une grande surprise que je m’en sois tiré qu’avec ces deux incidents). Je n’ai jamais riposté. Pourquoi je l’aurais fait ? Ma tirade de mots avait déjà été, à chaque fois, beaucoup plus nocive. Elle avait ouvert des plaies beaucoup plus profondes. Ces coups de poing anémiques, même pas en mesure de faire gonfler la joue, n’ont été que les gongs qui m’avaient attribué la victoire écrasante.

Mais c’étaient des petites victoires et des satisfactions terriblement éphémères.

On vit combien ? 10, 30, 80, peut-être 100 ans, au plus. Que tu meures en couches de bébé ou couches de vieillard – c’est pareil, à l’échelle de l’humanité. Ta mission est d’être une petite roue dans ta génération, une roue qui, très probablement, sera oubliée. C’est pour cela que, quand on a la chance de mourir d’une façon grandiose, tu ne dois pas la rater. Mourir, ça peut être indécent, grandiose ou, dans la plupart des cas, aucune des deux. Mais tuer n’est pas que dégradant et humiliant. Quand ces idiots d’islamistes ont tué pour la religion, ils n’ont pas perdu qu’une bataille à eux, mais une bataille de leur cause. Et quand les Français ont été abattus, ils ont gagné pas seulement pour leurs idées, mais pour eux-mêmes. Au moment où la balle destinée à chacun d’eux leur a traversé la tête en se figeant dans leurs cerveaux, cette personne est devenue, c’est vrai, un corps. Mais aucun d’entre eux n’a pas été qu’un humain qui mourait, mais également une victoire magnifique pour l’idée que les dessins et les mots peuvent faire mal et même tuer beaucoup plus facilement que les balles. Je crois qu’ils étaient effrayés en mourant, mais pas sans un frémissement de triomphe qui leur a traversé l’esprit. Ils sont morts pour la liberté. Pour la liberté de dire ce que tu veux, quitte qu’il s’agisse d’un trésor ou d’une bêtise. Je les envies sincèrement pour cela.

On a rarement la chance d’être des héros. Regardez-moi juste les images avec le Chinois qui s’est posé devant les tanks de Tiananmen, avec son sac de courses en main. Regardez-moi les hommes qui sont sortis dans la rue lors de la Révolution (roumaine, n.t.), qui ont dénudé leurs poitrines en hurlant : ‘Tire, mec, tire !’. Est-ce qu’ils ont eu peur ? Oui. Mais dans aucun cas la peur n’était pas leur sentiment dominant. Ils se sont tous senti des super-hommes, parce-que leur esprit a été élevé d’un sentiment glorieux et unique. Avoir la possibilité de vaincre en mourant est, à mes yeux, sans doute, le plus noble sentiment qu’on puisse avoir. Cela peut durer quelques secondes, avant que ton cœur cesse de battre, mais ce seront des secondes qui valent plus que millions d’autres vies insignifiantes.

Les Français qui sont morts se sont élevés au-delà de leur œuvre. Peu importe ce qu’ils ont écrit, ce qu’ils ont dessiné, à quel point ils étaient bons ou dans quelle mesure leur création aurait résisté s’ils étaient morts tranquillement, de vieillesse, dans leurs propres lits. Peu importe maintenant, car ils sont morts pour être immortels. Et l’immortalité t’est donnée par les valeurs pour lesquelles tu meurs, et pas par la façon dont tu vis et travailles pour. C’est vrai, les criminels sont devenus immortels également, dans une certaine mesure. Mais ce sont des immortalités diamétralement opposées. Dans 50 ou 100 ans, quand les gens vont se souvenir des héros de Charlie Hebdo, ils ne vont surement pas se souvenir des sous-humains qui les ont abattus. Mais ils vont se souvenir des premiers, le fait qu’ils ont vaincu, et des secondes – le fait qu’ils ont perdu d’une façon honteuse et de plus en plus définitif.

Internetului meu drag, internetului meu vechi, internetului meu care cârâia și mi se dădea cu porția

Astăzi de dimineață m-am conectat la internet fără să-mi dau seama. În sensul că am deschis laptopul. Apoi am avut o viziune. A început când în minte mi-a răsunat brusc, de nicăieri, zgomotul ăsta:

Na, că mi s-au speriat și câinii! Charlie se uită la mine cu ochi mari și urechi ciulite. Pe atunci n-aveam câine, că dacă aveam sigur nu s-ar fi mirat deloc să-l audă. Și nu, nu e un mesaj pentru extratereștri din Close Encounters of the Third Kind. E noi, bătrânii, conectându-ne la internet. 15 ani. După 15 ani sunt în exact același loc, la același birou, lângă același dulap. Acum 15 ani, modemul funcționa puțin și prost. Timpul de stat pe online era limitat și, cel puțin la mine la Motru, netul mi se conecta o dată din 20 de încercări. Trăiam fiecare secundă de zgomot extraterestru cu intensitatea cu care un cascador participă la zborul mașinii în care se află. Cârrrrrrrrrrrr fiiiiiiiiiiiiiuuuuuuuuuuuu prrrrrrrrrrr și buf: eroare 680. Adică iadul; mașina cădea și cascadorul se lovea de realitate. Când în sfârșit se conecta, însă, era Nirvana. Deschideam cu înfrigurare ceva care pe lângă Facebook mi se pare, acum, un fel de Coca Cola față de apa plată. Arăta așa:

mirc

@indonezia @thailand @romania etc. /connect

Și mesajele începeau să zbârnâie. N-aveai timp de nimic altceva. La dracu, nici de labă n-aveai timp. Trebuia să ții minte tot și să închizi șandramaua cât mergi la baie, că internetul era scump al dracului. Engleza trebuia să fie cât mai bună, dar prescurtările în engleză erau și mai importante: ”ASL PLS”. Primul client de chat care a unit oamenii de pe o planetă întreagă, primele tailandeze care mi-au arătat țâțele, primele indoneziene care mi-au arătat niște floci incerți unde nu știam dacă se ascunde un penis sau un clitoris, primele iubiri neconfirmate, primele prietenii online cu oameni din alte orașe ”cu posibilitate de întâlnire”, primii fiori ai unei tehnologii pe care astăzi parcă prea o luăm de-a gata. Mai important decât telefonul, televizorul și radioul la un loc, internetul nu mai este azi un instrument extern. Internetul suntem noi. Ieri am scris, în sfârșit, un prim paragraf de care să fiu mulțumit al primei (și poate singurei) mele cărți. Va fi pe hârtie, dar mai ales pe internet… cumva. A patra frază este asta:

fraza facebook

S-a terminat. Am încorporat și invenția asta. Mulțumim, omenire! Peste 55 de ani voi parcurge primul meu zbor interplanetar (cadou de la nepoți, mersi!), într-o cașcarabetă de navetă veche de cel puțin 30 de ani, și în timp ce mă voi uita pe geam, la Pământul care se îndepărtează, voi posta telepatic direct în mintea tuturor prietenilor mei bătrâni, care nici nu vor ști, unii, cum să deschidă mesajul: ”bă, ce-ar fi să mai intrăm pe internet? Tocmai mi-am amintit că era ceva mișto.”

Și chiar este, și chiar va fi fost.

Un veac de longevitate (satele cu cei mai bătrâni locuitori de pe Pământ)

Atâtea generații și nu am înțeles încă despre ce e viața. Cu toate astea, știm o chestie bine: că vrem ca lucrul ăsta care nu știm exact ce e să fie cât mai lung. ”Să trăiești o sută de ani!” e o urare des întâlnită pe meleaguri românești. E drept, între dușmani. Pentru că, să fim serioși, cine ar vrea să trăiască atât în România? În alte părți, suta de ani e ceva aproape de la sine înțeles. Și e și trăită mișto.

Există două locuri în lume pe care statisticile le prezintă mândre drept excepționale în ceea ce privește longevitatea: Okinawa, o insulă din Japonia făcută celebră (inițial) de bombardamentele Aliaților din al doilea război și Ovodda, un sătuc din Italia (Sardinia). Frumusețea poveștii bătrânilor celor două localități stă însă în modurile lor aproape opuse de a privi viața și, implicit, sănătatea.

În Okinawa sunt vreo 800 de oameni care au trecut de suta de ani, la o populație de circa un milion. Sunt oameni veseli, dar cumpătați. Mănâncă multe legume (au chiar un principiu să mănânce legume de toate culorile posibile la aceeași masă) și fac sport singuri acasă. La peste 100 de ani, își îngrijesc propriile grădini, unii văd de străstrănepoți, își fac singuri mâncarea, d-astea. De altfel, 97% dintre okinawaienii (nu?) trecuți de 90 de ani sunt capabili să-și poarte singuri de grijă. Practic, n-au fost bolnavi niciodată și nici n-o să fie, până când mor. Acum, dacă moartea e o boală stabiliți și voi. Eu cred că mor și pentru că se plictisesc de atâta trăit. De exemplu, o japoneză de 107 ani a spus reporteriței BBC (într-un reportaj BBC am văzut eu toate chestiile astea, apoi m-am ma hlizit un pic și pe net) care îi urase să trăiască până la 123 (un record, pasămite) că nici nu se gândește. De ce? ”E prea mult”, a explicat simplu bătrâna.

În Ovodda (Sardinia), pe de altă parte, bătrânii sunt veseli, gurmanzi și bețivi. Când sunt întrebați de vegetarianism, spun că n-au întâlnit în viața lor un vegetarian, ce-o mai fi și ăla. ”Mâncăm caprele care mănâncă iarbă, se pune?”, spune bărbosul Bacca (om la vreo 50 de ani). Bunicul lui, aflat și el la masa la care se împărțeau fleicile și se bea vinul, intervine: ”Mâncăm și brânză. Aia sigur se pune.” Apoi râd toți și petrec. De altfel, umorul, zice-se, este un alt factor care le prelungește viața ovoddenilor. Studiile răutăcioase ar fi și că există o explicație genetică ce ține de împerecherea între rude (practic tot satul are ca înaintași aceiași câțiva întemeietori, un fel de Macondo chiar și mai vesel), dar când sunt întrebați despre asta localnicii dau din mână a lehamite și invocă, la schimb, dormitul după-amiaza și lipsa de griji.

Apropo, nici stress-ul nu-l prea puteți invoca dacă aveți de gând să muriți de tineri. Într-adevăr, în Sardinia se trăiește jemanfișist, dar la cumetrii lor din Okinawa nici pe departe. Nu uitați că centagenarii de acolo au trecut printr-un îngrozitor război mondial (ba unii chiar prin două) în care au suferit de foame cumplită, sărăcie lucie și o serie de bombardamente nemiloase ale unor aliați care încercau să înfrângă rezistența (s-o recunoaștem) imbecilă a japonezilor care a ușurat considerabil recensământul, tăind de pe liste o treime de populație în doar câteva ore.

Doar că noi suntem români, avem speranță de viață cam 70 de ani și oricum pe ultimii 20 îi trăim de mai bine nu i-am mai trăi, triști, pișați pe noi și nostalgici. Tocmai de asta cred eu că mai mult decât cât trăim contează cum. Să ne bucurăm până la 50 de ani, zic, măcar să avem de ce ne aduce aminte apoi, când jucăm table la scară precum cei mai insipizi moșnegi pe care-i cunoaștem.

Mărturii din cel mai cumplit loc din istoria lumii

Evul Mediu a fost o perioadă îngrozitoare, războiul rece n-a fost nici el plăcut și orice război de cucerire care a implicat distrugerea edificiilor culturale ale țării cucerite a fost un act imbecil de autodistrugere, dar primul război mondial reușește să depășească fără emoții orice altă perioadă neagră din istoria omenirii și să rămână, probabil pentru totdeauna, cel mai rușinos moment al omului. Un moment de patru ani care, pentru civilii și soldații de atunci deopotrivă, au trecut ca patruzeci. Dacă vreți să vă puneți la punct cu toate detaliile și (mai ales) cu filmări originale incredibile, uitați-vă la documentarul ăsta de la National Geographic (asta e prima parte, vă descurcați voi cu restul de cinci):

Dacă vreți ceva mai mult lirism, opinie și ”primă mână”, vă recomand cărțile despre război scrise de cei care au luat parte la el, mai ales Adio Arme (Hemingway) și Nimic nou pe frontul de vest (Erich Maria Remarque), cu atât mai mult cu cât veți descoperi că, indiferent de tabără, ororile unui măcel pe care cei care au murit în el nu l-au vrut au fost aceleași.

Vă mai las aici și câteva citate ”de la fața locului” pe care le-am cules din cărți și de pe internet:

”În timp ce dormeam, noaptea, eram treziți frecvent de șobolani care treceau peste noi ca pisicile, mușcându-ne de orice bucățică de piele pe care o găseau descoperită. Uneori, când eram pe spate și un șobolan îmi lâncezea pe picioare, mi le ridicam brusc în sus, aruncând șobolanul în aer; de obicei auzeam la scurt timp un geamăt care îmi confirma că șobolanul ajunsese pe altă victimă” (din jurnalul soldatului R.L. Venables)

”În timp ce dormim, trebuie să ne păzim bucata de pâine de șobolani. Din cauză că nu mai e timp să săpăm și curățăm tranșeele cum trebuie, șobolanii sunt tot mai mulți. Șobolanii de aici sunt extrem de respingători… Sunt atât de grași! Îi numim șobolani de cadavre; au fețe rele, șocante, chele, și te ia cu amețeală doar când le vezi cozile lungi și complet lipsite de păr.” (Erich Maria Remarque)

”Nu ne schimbam niciodată de haine, care ajunseseră să ni se lipească de piele. Dormeam în uniforme și ne tundeam mereu părul foarte scurt, ca să îl putem îndesa sub cască. Să ne îmbrăcăm nu însemna decât să ne luăm bocancii în picioare. Îndepărtam păduchii scărpinându-ne violent cu partea boantă a unui cuțit.” (Elizabeth, o asistentă de lângă linia frontului)

”Soldatul numărul 1….2 din batalionul Pionierii a fost judecat de Curtea Marțială pentru acuzația de << purtare nepotrivită care a sugerat lașitate>>. Acuzatul, în timp ce săpa la un tranșeu alături de camarazi, a fugit să se adăpostească din cauza exploziei unui obuz în apropiere, după care nu s-a mai întors la săpat. Pedeapsa stabilită de curte pentru el a fost moartea prin împușcare.” (din notițele unui soldat necunoscut găsite pe front)

”Ni s-a adus ceva lângă tranșee. Era mare și era acoperit complet cu un cearșaf. Habar n-aveam ce era și eram foarte curioși. Căpitanului îi plăcea să ne vadă așa. După un minut de tăcere ne-a zis: << Vă întrebați ce e ăsta. Ei bine, ăsta e un tanc.>> Și a luat cearșaful și iată-l: era primul tanc pe care îl vedeam. Ne-a explicat ce să facem când atacam cu tancuri: trebuia să așteptăm să ne depășească și noi doar să măturăm ce tancul lăsa în urmă. Deja toți soldații erau în dreptul parapeților, așteptând ca tancul cel nou să treacă peste și să-l vadă în toată splendoarea. Am auzit de trei ori clang-clang-clang, apoi liniște. Tancul n-a mai venit. Se întâmpla des ca primele tancuri să se strice înainte să ajungă măcar o dată pe front.” (soldat Charles Cole, armata britanică)

(următoarele două citate rezumă foarte frumos cum au evoluat sentimentele combatanților pentru dușmani în doi ani de război stupid, dar și care era diferența dintre ce simțeau cei de pe front și ce le dictau să simtă cei din birouri):

”Deși lumea pretinde că s-a împărțit în două, astăzi în lume sunt de fapt doar două categorii: ființe umane și nemți” (scriitorul Rudyard Kipling, șeful biroului de propagandă englez, ulterior ministru al Informațiilor, 1915)

”În mintea soldaților englezi nu e nici un pic de ură pentru nemți. E doar un soi de înțelegere frățească, deși disprețuitoare, a unor oameni care treceau prin clipe la fel de grele ca noi.” (locotenent Ivor Gurney, 1917)

”Fiecare bucată de pământ trebuie apărată până la ultimul om. Orice retragere înseamnă să fim împușcați de ai noștri. Fiecare trebuie să lupte până la sfârșit, cu spatele la zid și cu credință în cauza noastră. Ne îndârjim gândindu-ne că siguranța caselor și a familiilor noastre depinde de fiecare dintre noi, în fiecare moment.” (soldat englez)

”Sunt poeți și scriitori care nu văd altceva în război în afară de putreziciune, mizerie, sălbăticie și oroare. Acești oameni refuză să-i acorde războiului meritul de a fi singurul exercițiu care pune cu adevărat la încercare devotamentul din această lume. Superba victorie morală în fața morții îi lasă reci. Mă rog, e până la urmă o chestiune de gust. Pentru mine aceasta nu este o vale a morții; e o vale care freamătă de viață în cea mai înaltă formă a ei” (Sir Ian Hamilton, comandandant șef al debarcării de pe insula Gallipoli, una dintre cele mai stupide și sângeroase bătălii pornită de generalii englezi)

”Unul dintre soldații inamici și-a scos sticla de apă și ne-a dat să bem. Nu o să uit acest gest cât timp voi trăi. Am aflat ulterior că aceste trupe care ne cuceriseră poziția erau canadiene. După ce am fost percheziționați, am fost conduși în afara frontului. Trecând printre liniile inamice am văzut dovezi ale măcelului, nu doar camarazi morți, ci și foarte multe cadavre de englezi. Așa mărșăluia înspre arest tot ce mai rămăsese din compania a doua a regimentului nr. 165 de infanterie: doi ofițeri și 12 bărbați.” (soldat Fritz Heinemann) n.r. – soldații canadieni au fost unii dintre cei mai curajoși și mai demni de pe frontul de vest, alături de belgieni, și unii și alții implicați într-un război care nici măcar nu era al lor.

”No mans land-ul dintre tranșee seamănă cu fața lunii atunci când ninge: haotic, plin de cratere, îngrozitor, de nelocuit, expresia nebuniei înseși.” (lt. Wilfred Owen, în timpul bătăliei de la Sommes, în care se spune că au murit aproximativ un milion de oameni în cele 4 luni de încleștări, ceea ce o face cea mai sângeroasă bătălie din istorie)

”În timp ce treceam prin pădurea Douclon, auzeam țipetele răniților de peste tot. Era un zumzet care îți îngheța sângele în vine. O voce joasă dintr-un tufiș a strigat la noi: ‘camarade, camarade!’ Un infanterist german stătea cu pieptu găurit pe o stâncă. Bietul flăcău a început să plângă în hohote atunci când ne-am oprit lângă el; nu voia să moară. L-am învelit și i-am dat niște apă, încercând să-l facem să se simtă cât mai confortabil posibil. După ce am făcut asta, au început să ne strige cu toții, implorându-ne să venim și la ei. Unul plângea și își striga mama. Altul spunea o rugăciune. Țipau în germană, în engleză, în franceză… Era cumplit să auzi oameni murind. Am ajutat prieteni și dușmani, fără discriminare.” (lt. Erwin Rommel, armata germană)

”Brutalitatea și lipsa totală de umanitate a războiului era exact opusul a ceea ce citisem sau auzisem atunci când eram mic” (soldat Reinholf Spengler)

De altfel, cele mai cumplite imagini ale primului război mondial sunt (așa cum le veți putea vedea în documentarul despre care vă spuneam), nu acelea cu ororile propriu-zise de pe front, ci acelea cu tinerii înrolați plecând fericiți pe front, râzând și făcând mândri cu mâna, crezând că merg către un loc în care se petrec fapte eroice și bărbătești. Își vor fi dat repede seama cât s-au înșelat. Nu a fost loc nici de onoare, nici de demnitate în primul război mondial, un război în care s-au folosit absolut toate armele avute la dispoziție, inclusiv de mult interzisele gaze.

În Liverpool există și o sculptură care înfățișează ziua în care dușmanii și-au dat mâna și-au jucat un meci de fotbal.

În Liverpool există și o sculptură care înfățișează ziua în care dușmanii și-au dat mâna și-au jucat un meci de fotbal.

PS – e lucru știut că, acum 101 ani, de Crăciun, pe mai multe bucăți din frontul de vest s-au consemnat armistiții ad-hoc, între soldați (în condițiile în care ambele tabere specificau exact că orice fraternizare cu dușmanul va fi pedepsită cu moartea). Cel mai mare a fost cauzat de un colind nemțesc și s-a încheiat, spun câțiva participanți, cu un meci de fotbal pe ”no mans land” între englezi și nemți. Dacă în privința meciului de fotbal istoricii încă se contrazic, nimeni nu contestă existența armistițiului. A fost, poate, singura zi de umanitate dintr-o poveste parcă neomenească.

Je suis Mantzy. Fii și tu, măcar un pic, acolo!

Băi, nu că v-aș cere bani, că-s mândru și băun de oltean. Dar dacă e plăcerea voastră… Nu am făcut niciodată nici un ban cu blogul ăsta, de 8 ani încoace. Cum zicea Vadim? ”Să ne mai voteze și pe noi, că n-am condus nici o tonetă de înghețată în țara asta!”. Așa și io. Băi, deci nici măcar un biscuite moca n-am mâncat, în schimbul unei postări cu reclamă mascată, ca pișcotarii ăștia de blogări. Am scris mereu ce am crezut și așa voi face până când voi trage pe dreapta, acoperit de humus.

Scriu ce cred și în situații de nedorit, de exemplu când mai beau câte un pahar în plus. Ca atunci când am scris că vreau să-i fac chestii Oanei Stancu. Dumnezeu și invenția fotografiei mi-s martori că treaz nu m-aș fi gândit la așa ceva. Urmare a acelui text, o instanță a hotărât definitiv și irevocabil că-i sunt dator, cu rotunjire, vreo 10 mii de euro marii jurnaliste de la Antena 3. Acum, executorul mă strânge de testicule și, dacă mă citiți de mult, știți că, slavă Domnului, are de unde să mă apuce. Bani nu prea are de unde să-mi ia, dar se descurcă el.

Să ne-nțelegem: nu cer bani ca să-mi plătesc datoria făcută la beție și la prostie. Respect decizia instanței, chiar dacă o găsesc măcar extrem de exagerată, dacă nu cumva pur și simplu nedreaptă. Înțeleg că trebuie să plătesc pentru c-am fost bou și mârlan, și nu din banii voștri, ci din ai mei.

Dacă, însă, ai apreciat măcar un pic ce-am scris eu aici, cândva, aruncă un leu aicea. Nu din milă, ci din contră. Din respect pentru tot ce înseamnă libertate de expresie și, hai, un pic de talent, într-o țară încă suficient de bolnavă încât doar ziariștii care ling în cur, mint sau șantajează ajung bogați și celebri.

CONT BCR: RO31RNCB0092053384730001 – Andrei Mantog
PAY PAL-uri: andrei.mantog@kamikazeonline.ro sau andrei_mantog@yahoo.com

PS – pe mail-urile asociate conturilor de paypal mă puteți găsi și dacă vreți să vorbim, să râdem sau să bem o bere. Netaxabil.



Copyright © 2004–2009. All rights reserved.

RSS Feed. This blog is proudly powered by Wordpress and uses Modern Clix, a theme by Rodrigo Galindez.