Latest Entries

Fata sub pașii căreia ”cad viermii în extaz”

Aseară mi-am intrat în formă cu niște beri și noaptea, pe Facebook, am încercat să impresionez o puștoaică. Deșteptuță părea, medicină sau ceva, iar eu eram în stare de grație, mă simțeam în stare s-o fac să vină la mine cu taxiul și pe regina Angliei. Așa că am apelat la artileria grea: i-am spus poezii din Byron, Shelley și Keats, i-am prezentat o teorie cu totul nouă, personală și vreau să cred destul de amuzantă, a mitului androgin, i-am vorbit despre cum a început universul și cum o să se sfârșească, despre cum galaxia noastră se va ciocni cu cea vecină și vor dansa dumnezeiește, împletite și învârtite de gravitație, până când vor fi una (aici iar trimitere la mitul androgin), apoi i-am zgândărit spiritul tânăr povestindu-i din On the Road-ul lui Kerouac, i-am spus despre cum noi (ne) ardem prea repede și prea impasibili la adresa propriei noastre existențe, ce mai, am scris neîncetat un sfert de oră, cu ea reacționând doar prin emoticonși, până când mi-am așezat degetele ostenite pe marginea laptopului, mândru de ce realizasem. Credeam că se îmbracă deja să vină, la dracu, credeam că se dezbracă să vină, credeam că nu reacționează din cauza sincerei uimiri pe care i-o produseseră atacurile mele romantice și revelatoare, până când văd că scrie, și-mi zic ”Acum e acum, îmi spune că mă iubește, poate am exagerat totuși, nu trebuia să fiu chiar atât de bun”, și în momentul în care mă pregăteam deja să-i răspund că nu vreau încă o familie și plănuiesc să mai aștept câțiva ani până la primul copil, pe ecran îmi apare replica ei. Asta:

boss

Și eu îi zic: ejti nebună?! Nu ți se pare asta interesant? Și iar mă pierd în 5 minute de explicații în care motivam de ce absolut tot ce i-am zis e interesant. Și ea:

sistemu solar

Abia într-un final am ajuns la un punct oarecum legat de subiect care o interesa și pe ea, extratereștrii, așa că eu i-am spus teoria lui Neil DeGrasse Tyson, aia că extratereștrii cu siguranță există și știu dintotdeauna de existența noastră doar că sunt atât de evoluați încât nu și-au pus niciodată problema că ar putea comunica cu noi și, chiar dacă și-ar pune-o, nu ar putea să comunice cu noi așa cum noi nu am putea să comunicăm cu niște viermi. Și în mijlocul expoziției mele magistrale, i-aș zice, a avut loc acest scurt moment al conversației care merită consemnat în analele wordpressului pentru eternitate, poate și pentru că a fost prima oară când mi s-a părut că mă ia la mișto (deși nu, nu mă lua, pur și simplu atât de cuceritoare este dumneaei, în sincera sa naivitate și simplitate):

viermi

Răspunsul era nu. Nu și-a propus vreodată să comunice cu ei. Deși, fără să fiu răutăcios, cred că dacă și-ar propune ar avea șanse mult mai mari să reușească decât mine, de pildă. E ceva la femeile frumoase și atât care transcende toate convențiile noastre legate de comunicare, ceva universal și unanim acceptat, o formă de identificare cu orice din natură care le ajută să se facă înțelese în orice situație. Draga mea, dacă vreodată vei vorbi cu viermii, așadar, te rog să le spui că există și că sistemul solar nu e, în cele din urmă, atât de plictisitor.

Eu + oamenii de știință = <3. Neîmpărtășită.

Îmi plac oamenii de știință. Nu ”cercetătorii americani” din Libertatea, ci oamenii de știință adevărați. Oamenii de știință ai căror strămoși oameni de știință ne-au adus unde suntem acum, la nivelul la care nu ne mai omoară frigul și cariile. Frigul ca frigul, pot să înțeleg că e o chestie periculoasă, oamenii încă mai mor de frig pe la Vaslui, dar să zicem că nu mai e un fenomen atât de comun, într-o lume în care focul a fost manipulat și băgat în țevi care înconjoară casele. Dar să te omoare o carie? Mă întreb dacă atunci când au apărut antibioticele au existat sceptici. Mă întreb dacă era un curent de gândire care spunea: ”dacă Dumnezeu ar fi vrut ca oamenii să fie mai presus de carii și infecții, ar fi creat antibioticele în alea șapte zile!”. Din fericire, prostimea a acceptat astăzi antibioticele ca fiind niște mici pilule miraculoase care chiar au efect. Din păcate, le-a acceptat chiar prea mult. Cretinii iau azi antibiotice de îndată ce li se înfundă nasul, ceea ce dă oamenilor de știință de care vă spuneam bătăi de cap, pentru că s-ar putea să fie nevoie să creeze alte pilule miraculoase, din moment ce antibioticele încep să nu mai aibă efect. Supraviețuirea a fost dintoteauna o chestiune de inteligență. Chestiile care vor să te omoare vor profita nemilos de prostia ta cretină. Și acum nu mă refer doar la tornadele care-ți vor demonstra că intriga din Vrăjitorul din Oz e doar o povestioară fără baze reale dacă încerci să le filmezi de aproape, ci și la chestiile mici, la virușii și bacteriile care nu vor ezita să ți-o dea la temelie dacă ești un bou care ia antibiotice o dată pe lună. De ce? Păi, ca să scurtăm la maximum o lege a naturii: cu cât ești mai prost, cu atât meriți să mori mai repede. Ca să le facem puțin și pe plac și opozanților oamenilor de știință, să-l includem pe Dumnezeu în ecuație și s-o spunem p-aia dreaptă: o exista un Dumnezeu al bețivilor, dar unul al proștilor cu siguranță nu. Luatul de antibiotice după ureche e doar unul dintre bolovanii pe care-i aruncăm în calea oamenilor de știință atunci când ei, săracii, nu caută decât să ne facă nouă viața mai ușoară.

Oamenii de știință demonstrează că evoluția este posibilă prin simpla lor activitate din viața de zi cu zi, pentru că ne fac să progresăm cu un ritm uimitor (chiar dacă greu de sesizat pentru tâmpiți) în toate domeniile. De aceea, pe cât de tare îmi plac oamenii de știință, pe atât de mult mă exasperează cei care îi contestă. Pentru că zilnic, în metrou, la serviciu sau chiar în confortul propriei dumneavoastră curți, veți auzi păreri atât de scandaloase încât vă va veni (presupunând că sunteți, ca și mine, un fan al oamenilor de știință) să vă ridicați și să-i plesniți pe emițătorii lor cu o pungă de Mega Image plină de mercur. Peste ochi. Veți auzi de pildă că universul a apărut în șapte zile, că evoluția este doar o ”teorie” (una greșită, vi se va explica imediat), că încălzirea globală este o farsă bine regizată, că bolile incurabile pot fi vindecate cu apă și mușețel, că în spatele liderilor politici mondiali stau niște (alegeți voi din listă) masoni/evrei/extratereștri/roboți/diavoli care îi manevrează, că praful de colț de elefant presărat în cafea îți mărește penisul și că Victor Ponta și-a scris singur doctoratul. Înțelegeți, odată pentru totdeauna, că nu e o dezbatere. Oricât de originale și surprinzătoare, părerile voastre care contrazic comunitatea științifică sunt nule, iar democrația nu există în această chestiune. Adică dacă vă strângeți 1000 de idioți care spuneți că gravitația e doar o teorie, nu un fapt, numărul nu va conta câtuși de puțin în fața unui singur fizician care va susține contrariul, mai ales atunci când, la sfârșitul controversei, vă va demonstra că voi sunteți cei care vă înșelați dându-vă, tuturor ălora 1000, un brânci de pe bloc.

Poveștile cretine (Biblia, broșurile cu tratamente naturiste, emisiunile de pe Antena 3 etc.) pot fi distractive, dar luarea lor în serios ne poate afecta foarte grav viitorul, chiar pe ăla apropiat, în moduri pe care, proști fiind, nici nu ni le putem imagina. Când eram mai tânăr, credeam că să fii prost nu e o alegere. Acum, cred că oricine poate să nu fie prost, cu condiția să-și dorească suficient de tare. Și, dacă nu-ți dorești suficient de tare să nu mai fii prost, ești și nesimțit. Vai! Noroc că nu sunt om de știință, ca mi-aș băga picioarele imediat ce m-aș trezi contrazis de niște tâmpiți vocali și mulți. Dar ei n-o fac, dragii de ei. Cu miliarde de proști strâmbând din nas la toate chestiile mișto și folositoare pe care le zic și le descoperă, oamenii de știință continuă să ignore neștiința și să stea zilnic în laboratoare, în biblioteci, în cabinete, în ce-rahat-mai-stau-ei-când-lucrează și îi dau înainte. Pentru noi, proștii. Trebuie să-i iubești. Așa că fiți geekși, dragi copii. Fiți tocilari, purtați ochelari, învățați bine și nu disperați: o să futeți mai puțin, poate, dar mai de calitate.

Who’s your daddy? Not me

Era să am un copil din lene. Ați făcut vreodată copii din lene? Știți, atunci când nu găsiți farmacii non-stop în Mamaia (aparent nimeni nu face sex în Mamaia, iar la ce prețuri sunt acolo și eu sunt foarte surprins c-am reușit; și la ce față am, hahaha), vă culcați și vă e atât de lene să vă treziți încât riscați să nu ajungeți la farmacie în timpul regulamentar? ”Dragă, trezește-te, sună ceasul”, ea-l închide, apoi visezi la plaje virgine și la salvamari din Baywatch juma de oră, până când îți sună și ție ceasul și o auzi pe ea spunând: ”Boule care nu știi să pui prezervative la 29 de ani, sună ceasul, oare nu există o pastilă pentru tine, ca să pot eu dormi în continuare? Așa ar fi normal”, dar și tu îl închizi pe al tău, apoi începe o muzică mișto de la o terasă de lângă hotel, apoi deja se duce soarele ăla puternic și se răcorește, mmm, iar seara te trezești în zgomot de care cu pizdă alegorică măzăricheană, te uiți în stânga, o vezi cum doarme așa frumos, cu buza de sus tremurându-i un pic de la un vis și te gândești că n-ar fi o mamă rea deloc, timp în care realizezi că așa încep familiile, așa că te întrebi dacă și tu ai fost vreodată un spermatozoid pe care cuiva i-a fost lene să-l sugrume într-o după-amiază molatecă, apoi te uiți la ceas și zici că gata cu gluma, e deja târziu, hai.

Așa e când singura contracepție pe care o folosești e o sticlă de un litru de whisky. Am glumit. Am băut două sticle. Și mi-am pus prezervativ. Doar că nimeni nu-ți spune că dacă ai băut de unul singur o sticlă de whisky înainte, prezervativele sunt ca antibioticele. Nu au efect. Sigur se va întâmpla ceva în proces, nu se știe exact ce, și te vei trezi cu el rupt sau dat jos sau pur și simplu departe de tine în timp ce freneticii tăi proiectanți de urmași năvălesc în trompele uterine inamice ca minerii în biblioteca centrală universitară, iar tu încerci să fii haios și să detensionezi momentul zicând: ”Dragă, privește partea bună a lucrurilor, suntem morți de beți, deci nu vom cheltui foarte mult cu el pentru că va beneficia de diverse reduceri toată viața!”.

Noroc că mai e și pastila aia de foarte după. O știți? N-o știți, normal, cine o știe? E aproximativ a treia pe care ți-o recomandă farmacista când tu intri mai încrezător decât te-ai fi așteptat de la tine însuți, cu acel tupeu conferit de mahmureală, și-i zici: ”Vreau și eu pastila de după.” ”Postinor?”. ”Nu, mai de după, doar nu credeți că facem așa ceva pe căldura asta!”. Și te mai întreabă de una, pe urmă de încă una, și abia la aia pe care poți s-o iei atât de târziu încât e practic foarte similar cu un avort tu dai din cap. Și farmacista te privește dezaprobator și-ți spune, cu tonul ăla superior: ”Știți că are rată de succes de doar 90%, nu?”, iar tu ridici palmele și de dezvinovățești zicând: ”Hei, nu vă uitați la mine, eu chiar voiam să-l păstrăm!”, apoi te strâmbi și arăți din sprânceană către tipă, făcând un semn discret cu mâna la gât ca și când ar fi tăiat de un cuțit. Numai bine cât gagică-ta să nu mai vorbească cu tine tot restul sejurului.

Și gata, o ia, în timp ce te privește cu ură pentru toate dereglările hormonale pe care le va suferi din cauza ta, iar tu zâmbești tâmp în timp ce te prefaci că greșești de primele două dăți codul pin, după care mai încerci o dată: „De trei ori eroare, așa a vrut Dumnezeu!”. Și se uită și mai urât, dar tu ești prost și continui: ”Adică vrea să plătești tu, hahaha!”. Nope, poanta asta nu va merge niciodată, credeți-mă.

Merge doar să pleci. Să pleci acasă și să nu te mai întorci în Mamaia niciodată, pentru că la supermarketurile din Mamaia o sticlă de 500 ml de whisky costă 110 lei, iar aia de un litru nu știu cât costă, pentru că trebuie să te îmbeți în prealabil ca să fii în stare să dai banii pe ea. Aici voiam să ajung, de fapt. Dar îmi plac mult și copiii, să știți!

Buk thieves, niște cretini

Oamenii sunt proști, mulți dintre ei. Când prostia e asociată cu nebunia și fanatismul, se naște o combinație mortală. Rebelii ucraineni pro-ruși sunt niște proști nebuni și fanatici. Nu sunt singuri. Pe toată planeta, începând cu unele țări sărace din America Centrală și de Sud, continuând cu fâșia Gaza și numeroase state din Africa unde războaiele civile nu încetează niciodată și terminând cu extremul Orient, ceva mai la nord de civilizata Coree de Sud, există proști nebuni și fanatici care pot fi și chiar sunt mortali.

Vina Rusiei este că, până la cazul zborului Malaysia Airlines de săptămâna trecută, aria catastrofică în care proștii fanatici își făceau de cap era locală. Sigur, tragediile locale sunt și ele tragedii, nu doar oameni care își asumă conflictele mor în acele zone, ci și civili a căror singură vină este că s-au născut acolo. Chiar și așa, ipocrizia civilizației care ne-a dat acces la toate beneficiile progresului în balonul nostru de sticlă ne forțează să fim mai ultragiați de moartea oamenilor care mergeau în concediu în niște scaune confortabile, serviți de stewardese și uitându-se la filme americane, dar au fost doborâți de câțiva tâmpiți care se jucau cu niște lansatoare. Pentru că asta au fost, pentru că de asta este Rusia vinovată și pentru că acesta este marele pericol al deceniilor care vor urma. Când rușii le-au pus în mâini separatiștilor niște lansatoare de rachete Buk (care pot trimite proiectile la o distanță de 40 de kilometri și o altitudine de 20.000 de metri), au comis ceva foarte grav: au transformat un război local în care suferă (asta este) doar civilii acelei zone într-un război local cu ”reach” mondial, în care pot suferi oricare civili trec pe acolo, chiar și la 10.000 de metri înălțime. Am convingerea că nici un comandant de armată rus cu capul pe umeri, nici măcar un soldat minim instruit, ce să mai vorbim de Putin, nu ar fi putut să facă idioțenia de a trage cu o rachetă înspre un avion de pasageri. Proștii fanatici din Ucraina au făcut-o, totuși. De ce? Pentru că au putut. Pe sistemul vechii legi a lui Murphy ”când tot ce ai este un ciocan, toate obiectele din jur îți vor părea cuie”, cretinii au avut un lansator de rachete și-au zis să-l încerce pe ceva ce văd pe cer. Au văzut un avion micuț. Atât de micuț încât în creierele lor chiar și mai mici tragedia nici măcar nu era o eventualitate realizabilă. Și totuși, ea s-a produs.

Păstrând proporțiile, tragedii au loc și în România, când cretinilor le sunt lăsate pe mână nu lansatoare de rachete sol-aer, ci funcții importante, mașini care prind viteze mari, responabilitatea creării unor familii sau laptopuri conectate la internet. Vrând-nevrând, pericolul iminent al prostiei iresponsabile ne face să reconsiderăm noțiunile noastre străvechi de libertate și acces la informație totale.

Ce vor crede nepoții lui Dan Voiculescu despre bunelu?

Dan Voiculescu mi s-a părut mereu un tip tenebros. Da, am zis bine, tenebros, nu bășinos. Chiar și bășina văitătoare și prelungă care a sfâșiat tăcerea acelei emisiuni cu Gabi Firea mi s-a părut misterioasă și de rău-augur. Îi atribui lui Dan Voiculescu o  imagine sumbră nu pentru că aș vedea în el întruchiparea răului absolut, ci pentru că nu înțeleg ce vrea. Mă sperie oamenii ale căror intenții supreme nu le pot intui. Așa că am încercat să înțeleg și cred că, după zbateri care au durat ani, am înțeles. Voiculescu nu vrea nici bani (are deja destui cât să dea unor oameni ca aceștia să se descalifice în cele mai umilitoare moduri, deci prea mulți), nu vrea nici putere politică (la notorietatea lui, să rămână șeful unui partid de 5-6% înseamnă eșecul definitiv și al acestei întreprinderi), nu cred că vrea nici măcar libertate (dimpotrivă, mi s-a părut chiar resemnat cu o viitoare sentință cu executare la ultimele luări de poziție). Eu cred că Dan Voiculescu este într-o perpetuă luptă cu el însuși pentru nepoții săi.

Nu am motive să nu cred că Dan Voiculescu este un bunic bun și tandru. Dimpotrivă, chiar sunt tentat să cred că ar fi. Mi-l imaginez venit seara ostenit acasă și-i văd pe cei cinci nepoți cățârâdu-i-se în cârcă și pe picioare și făcându-l buzunare, într-o atmosferă familială plină de pace și miros de scorțișoară. E frumos, deocamdată. Dar deocamdată nepoții sunt mici. Am citit cărți și am văzut filme cu abordări interesante pe tema monștrilor care pot fi părinți model, adorați de odrasle, de pildă cu copii de naziști dintre cei mai mârșavi care își idolatrizau părinții. Nu pentru că acei copii ar fi și ei răi, să ne înțelegem. Contrar horrorurile prostuțe pe subiect, nu cred că există copii răi. Doar că e în firea lucrurilor ca nepoții și copiii să-și idolatrizeze bunicii și tații și să vadă în ei niște oameni mișto. Din păcate pentru Felix, în toate cărțile și filmele există un punct critic în care copiii înțeleg și castelul de nisip întărit cu urină al părintelui sau bunicului bonom se năruie.

Când îți torni verișoara primară la securitate e puțin complicat să stai în capul mesei familiei cu copiii și nepoții zâmbindu-ți recunoscători de-o parte și de alta. Prin urmare, așa cum mitomanii profesioniști ajung să se convingă pe ei însuși că tot ceea ce spun e adevărat, Dan Voiculescu e în mijlocul unui exercițiu cumplit: să se convingă pe sine că e un om bun. Odată ce s-a mințit pe el însuși, nepoții vor fi mai ușor de dus de nas. Vor asculta în continuare poveștile cu tâlc ale bunicului care mereu a ajutat oamenii și niciodată nu și-a trădat vreun prieten sau vreo verișoară (sic!). Acolo unde charisma și munca de convingere nu va reuși, probabil va funcționa cu bani. La dracu, pe Gâdea, Badea, Ursu și Oana Stancu a reușit să-i convingă destul de ieftin că e chiar un tip deosebit.

PS – apropo, ce ziceți de copilul lui Badea? Acolo e un caz mult mai complicat. Eu cred că în jur de 3 ani jumate i se va face rușine cu taică-su și va fugi de acasă, mințind pe toată lumea că a crescut la orfelinat și părinții lui își injectau heroină într-un canal din București.

Sunt un om rău

Sunt un om rău pentru că scriu acum aici. Pentru că am blogul ăsta, de fapt. Sunt un om rău pentru că zilnic văd sau aud despre copii maltratați și ignorați care sunt chiar lângă mine. Sunt un om rău pentru că zilnic văd sau aud despre animale maltratate și ignorate care sunt chiar lângă mine. Sunt un om rău pentru că nu am încercat să-i salvez pe toți. Sunt un om rău pentru că m-am resemnat cu faptul că nu-i pot salva pe toți. Sunt un om rău pentru că în 99% din timp pretind că nu sunt acolo. Sunt un om rău pentru că am timp liber. Sunt un om rău pentru că sunt aici, nu acolo, cu ei. Nu acolo, cu ele.

Am încercat să fiu bun. Mai încerc uneori. Din păcate, sunt de căcat la a fi bun. Pur și simplu nu mă pricep. Aproape toate încercările mele de a salva oameni sau animale s-au soldat cu suferințe și mai mari, pentru că au fost precedate de raze de speranță. Nici măcar nu știu ce e mai grav: că sunt un om rău sau că sunt atât de mizerabil la a fi un om bun?

O fată care dacă n-aș fi fost atât de incompetent în tot ce-mi propun să fac ar fi fost, deja, mama copiilor mei, pleacă din țară pentru că România a adus-o la disperare, pentru că a trăit, zice ea, 26 de ani de depresie continuă lângă acești giboni cărora uneori le spunem compatrioți. Inițial am crezut că și eu ar trebui să fac asta. Că ar trebui să plec cât mai departe, unde văd cu ochii. Dar nu e așa. Eu va trebui să trăiesc cu mine pe oriunde m-aș duce. Și nu voi putea. Nu m-am sinucis încă pentru că nu sunt un om curajos. Hahaha, ce convenabil! Sunt un om rău și laș. Dar când voi muri, așa se va întâmpla. Curajul se antrenează, deci vă rog să pariați că n-o să mă duc de bătrânețe. Voi fi un om rău cu o gaură în ceafă. Să nu vă pară rău atunci. Să surâdeți și să vă ziceți în barbă: ”Așa a meritat, dă-l în spanac!”. Dar apoi să vă întrebați de ce am făcut-o. Și nu în glumă, să vă puneți problema serios.

Tu nu trebuie să fii așa. Nu cred că ești așa. Ascultă ce îți spune un om rău: nu e bine să fii așa. Mai devreme sau mai târziu, vei ajunge conștient de ce nu faci, ca mine, și va fi nasol.

Fiți oameni buni, deci! Ajutați, deci! Salvați cât se poate salva, deci! Nu fiți orbi, nu fiți surzi! Și nu o faceți pentru că Raiul și Iadul ar exista. Faceți-o dimpotrivă, pentru că nu există. Pentru că nu sunteți decât voi, aici și acum. Pentru că aveți o șansă să infinitezimală să pansați Universul, singura, una la un miliard. Norocoșilor! Universul nu vă va mulțumi nici acordându-vă permis de viață veșnică, nici făcându-vă să câștigați la loto, nici măcar culcându-se cu voi. De fapt, ce să vă mai ocolesc, pe Univers îl va durea în cur de ajutorul vostru. Dar măcar o ființă din acest Univers va ști. Și, când un microunivers va fi vindecat, Universul pe de-a întregul va merge spre bine, nu spre rău. Nu o să fie conștient vreodată că voi ați fost cei care l-ați ajutat un pic, dar voi veți ști că, deși fulgerătoare, trecerea voastră pe aici nu a fost în zadar.

Iar viața nu se poate sfârși decât în două moduri: prin sinucidere sau murind împăcat. Muriți împăcați după ce citiți asta, măcar unii dintre voi, și eu nu voi fi fost un om rău degeaba.

PS – e prea târziu pentru mine să învăț să nu permit comentariile la un articol, dar vă rog să vă abțineți. Mai mult, cei care vor comenta cu ”nu e adevărat, ești un om bun” sau variațiuni stupide pe temă, vor primi ban.

Silence please! Mangusta stole the show.

Pe zgura roșie de la Roland Garros, atmosfera e latină și pestriță. Spectatorii fac glumițe cu jucătorii, la cele bune se râde mult, între schimburi, arbitrii se văd nevoiți să o bage mereu pe aia cu „s’il vous plait”, iar tenisul merge înainte vesel și cu gura până la urechi, într-o tradiție (ce-i drept) specific franțuzească, cu joie de vivre și plezirism. Nu-i de mirare că geniul circar Năstase se simțea cel mai bine la Paris. Așa cum nu e de mirare că lui Ilie nu-i place în mod deosebit Simona Halep.

halep rgPe scena înzorzonată și vie a Parisului, Simona a apărut îmbrăcată de Adidas într-un portocaliu care bătea îngrijorător spre roz, cu volănașe derizorii în locul unde nu demult stăteau sânii ei imenși, măcelăriți chirurgical, dar totuși măceliriți, pe altarul sportului de performanță. Iar fustița care acoperea boxerii (la fel de roz-portocalii) era mov. Roz cu mov, o combinație pe care, de altfel, Adidas a folosit-o cam în toate echipamentele din acest an, cel puțin la fete. O combinație ale acelorași culori purta și Șarapova. Prost-gust? Poate. Dar cine suntem noi să vorbim în locul francezilor? Nici Adidas nu sunt chiar originari din Strehaia, probabil le-au făcut așa pentru că asta se cere la Roland Garros.

Dar nu și la Wimbledon.

La Wimbledon, eticheta concursului spune că echipamentele trebuie să fie complet albe și decente, la fel cum e și purtarea spectatorilor sau a arbitrilor (îmbrăcați cu cravate, sacouri și pantaloni albi la dungă), la fel cum trebuie să fie aceea a jucătorilor. La schimb, organizatorii se asigură că numele nici măcar al unui sponsor nu va profana tradiționala arenă cu pereți matlasați cu verde închis. Încorsetate de regulile draconice de la cel mai sobru turneu nu doar din tenis, ci din tot sportul actual, firmele de echipament sportiv rămân la un alb care nu le prea diferențiază.

TENNIS-GBR-WIMBLEDONDar abia în albul echipamentului ei actual, Simona Halep e ea însăși. Ea nu e roz, ca Șarapova. Ea nu vrea volănașe, ca Ana Ivanovic. Ea n-are nevoie nici să apară pe coperte la reviste glossy, nici să pozeze în costum de baie. Ea e o fată pe treaba ei, muncitoare și ambițioasă, respectuoasă și fără talent scenic, dar cu un incredibil talent dreptunghic, în special pe dreptunghiurile de iarbă are Londrei. ”Fără strălucire”, ar zice hâtrii latini. Dar nu și englezii. Pentru că tocmai de aceea (și nu doar de aceea) am fost aproape sigur încă de la începutul turneului că Wimbledonul va fi turneul Simonei. Între ea și Wimbledon e chimie, e scânteie, e dragoste curată, chiar dacă una reținută și nemanifestată zgomotos și ostentativ. În Regat nici nu se putea altfel. Nu doar în 2014, ci mult timp de-acum înainte, pretențioșii englezi se vor bucura văzând cum, pe iarba londoneză, se va ridica, ițindu-și căpșorul drăguț, o mangustă de 1,68. Nu va ști să facă multe trucuri, își va face treaba doar, dar ei o vor iubi. Pentru că va fi mangusta lor. Fără toane și zorzoane, doar albă și perfectă.

Vești bune: peste 4 miliarde de ani, lumea nu va mai ști cât de prost era Mândruță

Mă bucur prea puțin de soare. Pentru că am burtă și mi-e rușine să fac plajă, dar nu doar de asta. Mă bucur prea puțin de soare pentru că sunt prost. Așa că m-am urcat în mașină, am ieșit pe autostrada lui, a soarelui, am făcut dreapta spre Fundulea și, pe un drum pustiu spre nicăieri, m-am dat jos și m-am întins pe asfalt, pentru că pula mea, voiam să fiu boem și să impresionez pe cineva cu selfie-uri de mare angajament. Am stat la prăjit cu toate razele căzând perpendicular pe mine, credeam eu. Credeam cum credeau idioții înainte de Eratostene, ba chiar înainte de Galilei, pentru că inclusiv după Eratostene, săracu geniu, dobitocii au/am rămas convinși că e plat. De fapt, soarele nu bătea chiar perpendicular, pentru că eu nu stăteam chiar drept, ci spatele meu lipit de pământ urma curbura imperceptibilă a acestuia, și doar pe buric razele îmi cădeau de-a dreptul, apăsător, în locul unde țesutul urla cel mai abitir. Probabil chiar la asta, la unghiuri și lumină, s-a gândit și tiristul ăla ofticat care m-a claxonat cu toate goarnele să mă dau la o parte și care mi-a aruncat pe geam, în trecere, un ”cristoșii mamii voastre de hipioți!”.

Câteodată îmi mai permit scurte momente de joacă afectuoasă cu Soarele, pentru că eu și Soarele avem ceva în comun: amândoi suntem pe moarte. Din această postură de ființe efemere, una mai efemeră decât cealaltă, din păcate, putem să ne înțelegem mai bine. Râdem unul de celălalt că nu vom mai fi, iar el poate îmi dă un cancer de piele în glumă aproape, ca-ntr-o leapșă gigantică, pentru că săracul chiar nu crede că îmi pasă că nu voi mai fi acum sau mai încolo.

Eu voi muri (să sperăm) peste vreo 40 de ani, soarele o va face peste vreo 4 miliarde. Ne vom consuma amândoi. Vom arde, cum ar veni, cum vor spune Bukowski sau poate chiar Kerouac pe wall-uri de adolescente care vor crede că i-au înțeles. Eu îmi voi consuma spermatozoizii, celulele în general, banii și cheful de viață, iar el își va consuma hidrogenul, adică nu vom mai avea ce arde, iar forța de fuziune care ținea frumosul soare la un loc nu se va mai putea opune gravitației lui uriașe, așa că soarele se va prăbuși în el însuși, atras de propriul miez, mai greu decât Teo Trandafir. Paradoxal, prăbușirea va spori de mii de ori lumina și chiar volumul dragului nostru Soare, care va suspina în ultimele sale mii de ani, când îngogoșirea straturilor exterioare îl va face să se umfle și, mai mult ca sigur, să suspine în timp ce va înghiți, în detenta mingii de foc pe care oamenii de știință o poreclesc ”gigantă roșie”, Mercurul, Venusul și da, Pământul. Ce destin împuțit al unui tată atât de protector, să fie nevoit să-și devoreze, incapabil să se stăpânească precum un vasluian care a băut Patriot, propriii fii!

soarePeste 4 miliarde de ani, o ființă la fel de diferită de noi precum suntem noi de bacterii va admira această priveliște cu niște ochelari speciali pe ochi, dintr-un punct perfect caculat cu grijă înainte, de pe Pământ. Soarele va fi cât tot cerul, dar omul de peste 4 miliarde de ani va zâmbi. Dacă va zâmbi pentru că are o scăpare atent pregătită cu milioane de ani înainte sau pentru că nu vede rostul uneia, rămâne de văzut. Cert e că va zâmbi și poate, în acele ultime clipe ale unei stele care a încălzit, a hrănit și a creat o lume, se va gândi retrospectiv, la toate bacteriile care au mișunat pe ea în decursul eoanelor, inclusiv la noi, primele bacterii care și-au scrijelit trecerea meteorică pe suporturi durabile.

Șansele ca acel om (omul care ne va face pe noi, oamenii de acum, să părem bacterii) să existe sunt infime, pentru că e mult mai probabil că lumea se va autodistruge între timp, găsindu-și sfârșitul în propria aroganță și autosuficiență. Dar dacă totuși acel om va exista, dacă totuși vom reuși, dacă totuși aceste milioane de ani de evoluție nu au fost în zadar, dacă vom izbuti să ne angajăm în suprema migrație, nu de pe un continent pe altul, nu de pe o planetă pe alta, ci dintr-un sistem solar într-altul, vreau să fiți siguri de un singur lucru: că acea minune nu se va datora niciodată unor oameni ca Lucian Mândruță. Lucian Mândruță este și va fi recunoscut de posteritate drept o eroare genetică a magnificei evoluții, această evoluție mult mai inteligentă decât acel microb, Mândruță, acea evoluție care a știut mai bine atunci când ne-a dat, nouă și imbecilului de Mândruță, și ornitorincii, și câinii, și țiganii, și femeile, și amantele, și porumbii în care să te prindă paparazzii cu ele.

Absolut toate glumele despre plua lui Jordan Ayew

Un meci aproape banal la Campionatul Mondial, ținând cont că șansele de calificare pentru echipele care se întâlneau erau mici sau, mă rog, cel mult medii. Dar în minutul 78 al altfel destul de plictisitorului Portugalia – Ghana, o ținere reciprocă la mijlocul terenului a cauzat acest incident:

ayew

 

Sau dacă doriți și-n mișcare:

De remarcat că omul care filma a fost atât de uluit de dezvăluirile lui Ayew încât a focalizat pe boșoalcă, pur și simplu ignorând că la nivelul capetelor se dădeau niște coate în gură.

Și acum, cu participarea voastră, desigur, toate glumele despre plua lui Ayew:

- cică la intrarea pe teren arbitrii l-au întrebat ca vânzătoarele de la Mega Image: ”vă dăm și o plăsuță?”

- plua lui Ayew a fost suspendată 4 luni de pe toate stadioanele de FIFA din cauză că l-a mușcat de picior pe William;

- Ghana ar putea pierde meciul cu 3-0 pentru că s-a demonstrat că a folosit 12 jucători;

- data viitoare când România va juca cu o echipă din Africa, Piți îi va motiva pe băieți cu străvechea replică ”Și ei au tot trei picioare”

- simulator ca întotdeauna, Cristiano Ronaldo se va adapta la moda penisului mare în fotbal folosind șosete personalizate;

- muncitoarele disponibilizate de la Apaca: ”nu vrem lei, nu vrem valută, vrem pe Ayew să ne împrumută!”

- penisul lui Ayew a primit deja mai multe oferte de la echipe din China;

- penisul lui Ayew ar fi respins mai bine decât portarul ghanez mingea aia pe care până la urmă a băgat-o Cristiano în plasă;

- foarte supărat, Florin Prunea a apărut la Antena 3 cu dezvăluiri incendiare despre Ayew; se pare că acesta este băsist și penisul lui merge la aceeași sală de forță cu fundul lui Emil Boc! Urmare a scandalului creat, penisul lui Ayew a fost amenințat cu bătaia de către Mircea Badea;

- penisul lui Ayew e favorit să câștige Wimbledonul;

- pentru prima oară în istorie, bărbații din întreaga lume au mulțumit providenței că nevestelor lor nu le place să se uite la fotbal;

- pe șortul lui Ayew ar trebui să scrie ”în caz de pericol, spargeți geamul!”

- Adrian Năstase nu mai poate posta pe blog câteva zile, pentru că și-a stricat laptopul salivând pe el;

- la golurile cu capul ale lui Ayew comentatorii vor trebui să fie mai preciși începând de acum;

- (asta ca să mă citeze iar în Dilema) penisul lui Ayew a fost invitat la emisiunea ”Profesioniștii” a Eugeniei Vodă;

- speriat de acest element fascist și disturbator, Ion Iliescu a chemat minerii;

- legat de acest caz, Radu Banciu a zis ceva de Olympique Marseille, dar n-am înțeles exact ce;

(listă în curs de mărire)

Prietenul cu lucruri în legătură cu care nu poți glumi

Așa-i că aveți cel puțin un prieten care are câteva chestii cu care nu-ți permite să glumești și, dacă o faci, o ia razna complet? Aș vrea să fiu prietenul ăla. Prietenul ăla mi se pare genial. Pentru că, odată ce-a luat-o razna dintr-o glumă stupidă și inofensivă, e absolvit de orice. E ca Hulk, poate să spargă chestii și pe urmă toată lumea pretinde că nu s-a întâmplat, el nu-și amintește nimic și nici nu înțelege de ce e gol la restaurant și are hainele rupte pe lângă el. Îl știți, nu? Prietenul cu punct sensibil pe care i-l uiți mereu:

- Ce faci mă, ieși la meci pe terasă și bei bere fără alcool? E ca și când ai da limbi unei păpuși gonflabile.
Și-l vezi cum se schimbă la față.
- E ca și când mă-ta suge pula!
- Poftim?
- M-ai auzit, căcănarule, tac-tu face sex oral la morții mă-tii!
- De fapt nu, inițial spuseseși cu totul altceva, dar de ce te-ai…
- Ești un căcat, pur și simplu! Nu te iei de băutura omului!
Și tu te uiți în stânga și-n dreapta la prietenii de la terasă, nevenindu-ți să crezi, cu mâinile depărtate dramatic de corp ca Venus din Milo înainte să facă glume proaste cu prietenii ei fără umor și gura căscată, căutând aprobare, dar n-o primești de nicăieri. Prietenii se uită în alte părți, până când unul îndrăznește, continuând să privească în jos:
- Hai, mă, doar știi că are o chestie cu băutura…
- CE, MĂ?! Dar el tocmai mi-a zis lucruri de o sută de ori mai nasoale!
- Păi, ce, tu ai o problemă să ți se zică de mamă?
- Nu neapărat, dar nici nu-mi face mare plăcere!
- Ei, vezi? Pe el îl deranjează să faci glume legate de ce bea, asta e.
- Bine, mă! Știți ce? De azi, am și eu chestii!
- Cu ce?
- Cu întrebările, da-i-aș la muie soră-tii în timp ce naște vițelul ăla incestuos pe care l-a făcut cu frac-tu cu sindrom Down.
- BĂI! DE DATA ASTA CHIAR AI ÎNTRECUT MĂSURA!
- Nu-mi spui mie că întrec măsura, poponarule, am o chestie cu întrecerile!
- Nu ești amuzant!
- PÂNĂ AICI! *#)(*)$#(&@#*)_)+_!+$@(*&%*($)

Și din acel moment gata, îi înjuri din orice. Și, în timp ce vă certați și nimeni nu se mai uită la meci îți spui: dacă o bere fără alcool poate să creeze atâta scandal la București, îmi imaginez ce poate face o bere cu alcool la Iași!



Copyright © 2004–2009. All rights reserved.

RSS Feed. This blog is proudly powered by Wordpress and uses Modern Clix, a theme by Rodrigo Galindez.