Latest Entries

Declarație de dragoste pentru eroii mei

Iubesc oamenii despre care am scris. Unii există, pe alții i-am creat. Pe cei care există i-am îmbunătățit, zic eu. I-am făcut mai umani, i-am făcut să trăiască, i-am făcut să simtă, i-am făcut să știe, i-am făcut, în ultimă instanță, eterni. Îi iubesc. Iubesc toate personajele care au apărut pe acest blog, pe fiecare în parte adică, pentru modurile în care m-au surprins, m-au bucurat și m-au învățat. Când creezi un personaj suficient de bun, devine independent. Tu îl duci până la un punct, apoi el începe să se descurce singur, ca un puști pe care îl ții de șa doar în primii metri de mers pe bicicletă. Am lăsat libere multe personaje și mereu am fost mândru de ce-au realizat. Simt că nu mai am nici o putere asupra lor, într-atât de tare s-au rupt și și-au construit propriile destine.

Uneori, însă, mai am amintiri cu ei. Uit mult, dar pe ele niciodată. Nu i-am uitat pe prietenii din copilărie, a treia entitate din lume pentru care chiar am scris o poezie, în afară de două foste prietene. Nu am uitat-o pe nebuna care și-a uitat la mine cartea roz pe care erau însemnate lucruri atât de idioate și atât de frumoase. Nu mi-am uitat tiribomba cu lanț, Dumnezeul care mă călăuzește prin viață. Nu am uitat-o pe cea mai tare bunică din lume, textul la care s-a râs, poate, cel mai mult, dintre ale mele. Nu pot să-l uit pe aurolacul a cărui fericire a căzut asupra lui ca un blestem, într-o noapte rece de aprilie. Nu i-am uitat pe Robi și Sebi, vamaioții care merg la mare de 1 Mai dintotdeauna. Nu pot să uit pompa și Porsche-le, obiectele mele însuflețite. Nu pot să le uit pe femeile care mi-au adus cel mai șeruit text de pe blog evăr. Mă gândesc mereu, măcar 10 minute pe zi, la Voyager. Și la taximetriștii din topul celor mai mișto taximetriști din București. La fata fără nici un like.  Încă vărs un pic din paharul de vin pe covor când îmi amintesc de Hattie Carroll. Nu mă uit nici pe mine când am trăit sfârșitul lumii într-un apartament din Balta Albă. Porcul care a făcut să plângă zeci de mii de gospodine care fac jumări din întreaga lume rămâne sus în top 5-ul meu. Ca și curva mea de nepoțică, Androida. Și da, încă mai am muște mici, dar am învățat să trăim în pace și chiar simbioză. Emma Bovary încă plânge când își amintește cum i-am tras-o pe motocicletă. Iar excrementele fostei mele prietene care făcea caca atât de frumos vor rămâne pentru totdeauna în sufletul meu. La fel ca fata care s-a sinucis, dar în timp ce o făcea a vindecat un impotent incurabil. Mereu îmi fac griji în legătură cu liceenii cărora le-am scris ca să uite ce le-a scris Chirilă. Și chiar am vorbit alaltăieri pe Facebook cu cea mai frumoasă fată din facultate, care m-a iubit și așa penibil cum eram. Încă dau să mănânce animalelor dispărute pe care le-am inventat, deci le-am făcut să existe. Fiu-miu, cel din universul paralel, s-a făcut deja mai mare acum, și știe mai multe decât mine. Chiar și comuniștii au un mare merit în faptul că eu exist. Kitchos și mizer, we’ll always have Costinești. Iubiții mei John și Mikey încă dorm. Iar iubita mea de niciodată încă strânge între fese păpușa voodoo în formă de mine. Am cunoscut-o în afara imaginației pe fata care mi-a zis ”boss, nu mă interesează sistemul solar” și e fantastică. Anca Lungu încă nu-mi răspunde la foarte lungile bipuri. Fantoma omului care a trăit mai puțin de o oră mă mai vizitează încă, sub formă de pierderi de electricitate. Iar colegii mei de la fotbal care mi-au aruncat pe geam cel mai de preț lucru sunt și ei acolo, cu mine. Ca și corporatiștii, al căror futut a fost furat pe atâtea și atâtea site-uri de glume proaste. Și, desigur, te ador, Emma, iubita mea de ieri și de mereu. Nu mă omorî, miu cefei! De ce ai murit, Luana?

Unde sunteți toți? Totul e bine? Sper că nu vorbiți urât despre mine. Sper că nu vă plângeți prietenilor că v-am părăsit. A fost, în fond, ideea voastră să plecați. Să fiți cuminți. Curajoși sau lași, frumoși sau urâți, eroi și criminali, toți existați acolo, în universul paralel al personajelor, pentru ca acest univers, al nostru, să fie mai sigur și lipsit de surprize. V-am pus acolo, bine, ca să nu vă nașteți aici. V-ați fi plictisit printre noi. Suntem niște bătrâni aici, în universul ăsta ordinar. Voi fiți liberi! Fiți ce noi n-am putut fi și chiar ce n-am vrut să fim! Și, când noi vom muri, nu uitați că noi suntem cei care v-au făcut nemuritori. Și acolo, la petrecerile alea luxoase din Yoknapatawpha, vărsați un pic din paharul de mizerie de Victory Gyn pe jos, în amintirea noastră. Eu vă voi iubi încă, și de-ar fi ultimul lucru pe care viermii o să-l ronțăie.

Cum au fost salvați o studentă la jurnalism și un bucureștean cu sâmbure de lubeniță în ureche

Era din Buhuși, deși majoritatea colegilor ei de la facultatea de jurnalism credeau că, de fapt, ar fi din Tecuci. Desigur, asta nu era vina ei. Mai degrabă era vina faptului că odată, la un seminar, venise vorba de muștarul de Tecuci și un băiat din penultima bancă a zis ”A, d-acolo de unde e Monica!”, și toată lumea a râs. Băiatul era din Sfântu Gheorghe. Ăla din Tulcea, nu ăla de la unguri. Confuzia se mai datora, desigur, și faptului că studenții de la jurnalism sunt niște labagii care nu știu geografie. Monica iubea comediile cu adolescenți (avea dat like pe Facebook la toate cele opt American Pie-uri), să fumeze marijuana vara înainte, în timpul concertelor, dar și după, să iasă cu prietenii de o hipstereală moderată în localuri aflate în semilegalitate, să-și dea importanță pentru că e fană pe FB a tuturor site-urilor românești de pseudoumor relativ celebre și să fie atinsă ușor, în timp ce dansa în club sau pe plajă la Stuf, de necunoscuți aflați în drum spre baie. Monica ura oamenii conformiști (sau cel puțin pe ăia care i se păreau ei conformiști), coca cola de cireșe, Tecuciul și gravitația. Dacă ura pentru Tecuci e lesne de înțeles de unde provenea, cea pentru gravitație era ceva mai veche. Ura gravitația pentru că sânii imenși îi atârnau inadmisibil, cu sfârcurile ca doi vectori care arătau invariabil înspre sol,  încă din al doilea semestru al clasei a zecea, când aproape că era virgină și nici nu s-ar fi putut spune că purtase foarte mult timp sutien, deci toate celelalte motive pentru care s-ar fi putut revolta împotriva universului picaseră mai ceva ca propriile-i țâțe, gravitația rămânând singură pe lista suspecților. Poate că, în acest moment al poveștii, ar fi corect să precizăm că gravitația nu prea se sinchisea de sentimentele Monicăi pentru ea. Monica folosea exagerat de des cuvântul ”dubios”, atât în sens pozitiv cât și negativ, lucra într-un fel de intership semiplătit la un ziar aflat în agonie și îi plăceau foarte tare ghilimelele, pe care le punea nu doar când cita persoane, ci și ca să atragă atenția asupra cuvintelor folosite cu alt sens decât cel uzual, a figurilor de stil și a pasajelor unde a fost sarcastică. Nu era nici fericită, nici deprimată. Trăia și-atât.

Se născuse în București și, dacă ar fi fost ceva mai inteligent, ar fi fost complexat de asta. Așa, însă, simțea doar o nemulțumire difuză, pe care nu și-o putea explica, și pe care și-o trata purtând haine prea largi pentru constituția lui astenică, tatuându-și pe corp animale mitologice (mereu pornea de la un animal obișnuit, chiar de genul celor găsite prin gospodărie, pe care le făcea mitologice adăugându-le între una și patru perechi de aripi; rezultau găini cu multe aripi, de obicei) și în general împodobindu-și fizicul cu tot felul de briz brizuri care distrăgeau, credea el, atenția de la faptul că îeșise din sectorul 2 al Bucureștiului doar de 18 de ori, de la naștere și până la terminarea liceului. Dar cel mai distinctiv semn al lui era un cercel ciudat în urechea stângă, foarte mic și de o culoare nedefinită, care-i făcea pe toți cei care-l vedeau prima oară să creadă că e o bucățică de mizerie rămasă pe lobul urechii după ce a mâncat sau a săvârșit o altă activitate vulgară de acest gen, pe primul loc în lista explicațiilor pentru prezența acelei chestii pe ureche fiind, pentru necunoscuți, faptul că mâncase cu mare poftă o felie de pepene și un sâmbure îi rămăsese lipit într-o zonă greu accesibilă unui om grăbit, cu un șervețel normal la dispoziție. Lui Alex îi plăcea: să facă sex noaptea pe capota Toyotei sale Celica, dar și în general, să asculte muzică electronică, dar și alte genuri, să dea limbi în pizdă, dar și în alte locuri, să facă poze artistice alb-negru, dar și color, și să călătorească în țări cu ieșire la mare; și atât, pentru că n-ar fi dat banii pe-o amărâtă de țară cu munte. Ura curvele de genul ălora care se fut din prima seară, poliția rutieră, Windows-ul și oamenii urâți (el fiind un tip frumușel și cu relativ succes la dame, să ne înțelegem). Citatul lui preferat, după care își ghida viața, era ”trăiește clipa”, dar el nu știa asta, pentru că nu-și mai amintea cum se traducea chestia aia din latină pe care o pusese la cover-ul de Facebook cu mulți ani în urmă.

Dacă oricare dintre ei ar fi întârziat mai mult la baie în dimineața aceea, există șanse de peste 99% ca întâlnirea despre care vreau să vă vorbesc și care avea să schimbe cursul vieții lor și al universului însuși, până la urmă, să nici nu se fi produs. Din fericire, ea și-a sfidat starea perpetuă de constipare nemaiașezându-se pe WC, pur și simplu, și s-a simțit de-a dreptul rebelă că în acea dimineață nu a îndeplinit cele 10 minute de efort de obicei zadarnic. Așa că s-au nimerit amândoi în acel bar, când deja chelnerii puneau scaunele pe mese cu figuri exasperate. Ea pusese stăpânire pe microfon și era la al treilea bis de karaoke pe ”Oh, Carol”, cu singura prietenă rămasă în bar sunând disperată cunoștințe comune care s-o ajute s-o ia de acolo. El tocmai intra în local cu doi prieteni cărora le plăceau manelele un pic cam prea mult. Căutau ceva deschis. Barul de karaoke nu era deschis, dar el (așa cum avea să consemneze într-un poem ulterior, primul pe care-l va fi scris) a văzut-o deschisă pe ea. Și chiar era. Deschisă și aproape pișată de beată și de sinceră. Cum l-a văzut, i-a zis: ”Vezi că ai ceva dubios pe ureche, un sâmbure de harbuz sau gen!”. Din intonație doar, a pus dubios între ghilimele. Dar nici nu trebuia să spună ceva. Pentru că a fost dragoste la prima vedere. Și la a doua. Și la fiecare vedere, începând cu acea primă întâlnire. Ceva ce prietenii nu înțelegeau, ceva ce i-a făcut să rămână în relații omenești cu doar o mână de apropiați, ceva absolut scârbos, așa cum atât majoritatea apropiaților ei, cât și ai lui, descriau.

Când și-au chemat părinții și cei câțiva prieteni rămași pe plajă, în seara aceea, nici unul dintre cei invitați nu bănuia măcar că vine la o nuntă. S-au trezit pur și simplu pe o plajă pustie, cu 20 de scaune aranjate exact lângă apă, pe două rânduri, și câte o hârtie micuță, cu numele, lipită de fiecare scaun. După ce s-au așezat, Alex și Monica au apărut de nicăieri îmbrăcați impecabil, el cu frac, ea cu o rochie de mireasă simplă și strânsă pe corp, care urla ”DUCAN!” la fiecare cută. S-au întors cu fața la ei și și-au rostit jurămintele de unii singuri, niște jurăminte foarte drăguțe și de efect, din care ne mai amintim doar ”lângă tine la bine și pe cât posibil la greu, atâta timp cât e alcool în casă” sau ”vom fi împreună până când moartea sau, mai probabil, divorțul ne va despărți, dar jur că o să te iubesc într-un fel și când voi fi recăsătorit, pentru că o parte din mine rămâne aici, pe această plajă, pentru totdeauna”. După ce cuscrii aproape că își reveniseră din șoc, a urmat altul. De nicăieri parcă, s-a auzit muzică. Era ”How Can You Mend a Broken Heart”, varianta lui Al Green, nu a poponarilor ălora de la Bee Gees, și Alex cu Monica au început să danseze ușor. Era clar din mișcările lor că nu făcuseră nici măcar un minut de cursuri de dans înainte, ba chiar părea să fie prima oară când dansează împreună. Și totuși, cei 20 de invitați și câțiva curioși care găsiseră nu se știe cum plaja virgină și asistau de pe margine au avut aceeași revelație: păreau perfecți, în timp ce dansau pe bluzul ăla tărăgănat, ca un întreg care s-a regăsit în sfârșit și acum se plimbă, împăcat și fără nici un alt țel în viață, pe nisip, cu patru picioare, două capete și un cercel în formă de sâmbure de pepene, neașteptând absolut nimic. Dar, când părinții aproape că răsuflau ușurați, au început să se dezbrace. Și-au dat jos fiecare bucățică de îmbrăcăminte, una câte una, până când au rămas doar în chiloți amândoi. El cu pătrățelele un pic stricate de ultimele luni de relație în care n-a mai avut timp de sală, ea cu sânii de care în orice altă împrejurare i-ar fi fost rușine, imenși și arătând către America de Sud. Și au continuat să danseze așa, dezbrăcați, îndepărtându-se încet-încet de cei prezenți și apropiindu-se de apă. Uite-i, acum sunt în apă până la glezne, iar acum deja până la brâu, iar acum nu se mai văd, pentru că sunt prea departe și e prea întuneric. Și au dispărut așa, în apa mai caldă decât nisipul, și abia atunci tatăl ei, care mereu a fost un pic prea critic cu propria fiică (cu atât mai mult cu ginerele său), a îndrăznit să-i zică neveste-sii, chiar dacă nimeni nu poate ști dacă chiar a intenționat s-o spună suficient de tare încât să fie auzit pe toată acea bucățică de plajă, cum s-a întâmplat: ”Ei, n-ar fi prima oară când dragostea salvează doi oameni care păreau condamnați. Îți mai amintești, draga mea?”.

Citiți ca să nu muriți, nu navigați!

Am un coșmar recurent: se face că sunt pe o plajă, la câteva minute după ce Pământul a fost zguduit de un cutremur. Îmi petrec mult timp, zeci de minute sau chiar ore, încercând să conving oamenii că o să fie rău. Nimeni nu mă ascultă. Sunt caracterizat drept lipsit de tact și răbdare, catastrofist, exagerat, prea sigur de mine, arogant și, bineînțeles, nebun. Apoi, după o oră, două sau zece, toată lumea moare, inclusiv eu. Și apoi adorm. Da, adorm, nu mă trezesc, pentru că ăsta e un coșmar pe care-l trăiesc doar cu ochii deschiși.

Când văd valul de ignoranță pură venit dinspre generația tânără, mai ales, mă simt ca un prezicător nebun. Zic ignoranță, nu prostie, pentru că proști eram cu toții, atunci când eram tineri sau, mai rău, adolescenți. Doar că nu eram niște proști autosuficienți. Eram niște proști care-și admiteau, măcar parțial, condiția și se luptau în permanență să și-o depășească; să afle și să știe, dar să afle și să știe adevărul. Acest mic, dar esențial, grad de umilință nu mai există la generația crescută cu internet. Excesul de informație este tratat, în mod catastrofal, ca exces de cunoaștere. Or, într-o lume a tabloidelor, a blogurilor, a site-urilor de umor fără umor care prezintă minciuni ca și când lumea ar trebui să se prindă că-s glume, a tinerelor pentru care Paler și Coelho sunt o lumină iar Tony F. Poptamas un ghid gratuit și neostoit prin adevărurile vieții, acest exces de informație conține doar o doză incredibil de mică de realitate și încă una și mai mică de utilitate. Știu, am citit (chiar multișor) despre catastrofiștii care vedeau orice nouă tehnologie drept o potențială sursă de pierzanie. Doar că de data asta simt că chiar se întâmplă. Internetul în special, dar și alte tehnologii uimitoare care ne-au transformat în niște puișori de cioară care-și așteaptă hrana fără să se miște și care înghit orice li se dă, vor fi cu adevărat marele rău al secolului. Scenariul din adorabilul Wall-E deja nu mai e SF, chit că e desen animat. Pentru că, să fim sinceri, câți citiți în același timp în care stați pe internet? Sau, chiar și atunci când ieșiți, ce anume citiți, aflați încă sub imperiul ponturilor tembele venite de pe Facebook?

În 2004 a avut loc, în Oceanul Pacific, cel mai puternic cutremur din istoria înregistrată a seismelor – 9,2 pe scara Richter – plus o durată de vreo 9 minute – un monstru, deci, dar unul marin. S-a simțit tărișor, dar pe majoritatea plajelor nu a făcut practic nici o pagubă. Imediat după zguduitură, sute de mii de turiști și milioane de localnici s-au întors la ceea ce făceau, unii chiar pe plajă. Era cald și totul revenise la normal, singurul eveniment care a întrerupt cât de cât liniștea a fost retragerea inexplicabilă a mării cu câteva zeci sau chiar sute de metri, transformând ceea ce până atunci era fundul apei într-o plajă drăguță, cu pești zbătându-se pe care-i puteai culege de jos. Drept pentru care veselii turiști s-au mutat cu păturile mai spre apă și s-au distrat cu copiii în mâl. Au fost câțiva oameni care au prorocit dezastrul ce avea să vină după câteva ore (între una și 16), dar puțini i-au ascultat. Unul dintre salvatorii care a prevăzut tsunami-ul a fost o fetiță de 10 ani care învățase la ora de geografie despre semnele unei asemenea catastrofe; ea a reușit să-i convingă pe vecinii de nisip că trebuie să părăsească zona urgent, dar a fost doar un caz izolat.

De ce e important să citești, mă veți întreba. Și, într-adevăr, oamenii par să se descurce și așa. Pentru că a te descurca la noi înseamnă, pe scurt, a avea bani, deci influență, deci respect, deci tot ce vrei. Într-o societate diformă, cercul vicios care se creează e aproape imposibil de întrerupt: nu citim pentru că nu știm ce trebuie să vrem de la viață și nu știm ce trebuie să vrem de la viață pentru că nu citim. Lecturile serioase și atente (nu alea de căcat pe care le consideră puștanii de azi, unii dintre ei, lecturi) sunt singurele care te pot dezvolta armonios nu doar intelectual, ci și moral. Cu cât citești mai mult, cu atât ești mai bun la a discerne binele de rău, devii nu doar un individ mai inteligent și mai pregătit, ci și (poate mai important) un om mai bun. Când le explic persoanelor că au împlinit 18 ani că situația e extrem de gravă și că deja sunt contracronometru, mă acuză de intoleranță și lipsă de tact. Într-adevăr, poate metodele mele sunt un pic cam prea brutale și prea tranșante. Dar spuneți-le asta și celor care încercau, într-o zi caldă și liniștită de vară, să-i avertizeze pe niște oameni că un zid de apă înalt de 20 de metri se apropie de ei cu o viteză care crește pe măsură ce adâncimea apei scade. Poate veți găsi oameni care să aibă răbdare cu voi, dar nu cumva va fi prea târziu când veți vedea că am avut dreptate?

Întorcându-ne puțin la internet, cei 300.000 de morți rămași în urma tsunami-ului care a lovit coastele Indoneziei, Indiei, Sri Lankăi și Thailandei aveau, cei mai mulți dintre ei, acces la această minune a tehnologiei. Nu i-a ajutat mai mult decât pe fata aia de 10 ani. Ba mai rușinos de-atât: după ce au constatat efectele devastatoare ale celei mai mari catastrofe din istoria modernă a omenirii, specialiștii antropologi și-au imaginat că câteva triburi aborigene de pe insule din zona afectată au fost șterse de pe fața pământului. Surpriză, însă. Rata de supraviețuire în rândurile triburilor de indigeni a fost aproape de 100%. Folclorul tribului Onge din insulele Andaman (nici un mort, deși au fost într-una din zonele cele mai afectate), de pildă, vorbește despre ”o mare cutremurare a pământului urmată de un zid de apă”. Nu au trecut-o în cărți, dar e o legendă care circulă prin viu grai pe care o putem asimila cu învățămintele ce decurg din cititul cărților; a ălora care trebuie. Inutil să vă mai spun că și cea mai mare parte a animalelor de pe coastele lovite au supraviețuit, căutând instinctiv zonele înalte, după cutremur.

Paradoxul face ca voi să citiți asta pe internet. Să zicem că faptul că sunteți aici e rău, dar nu chiar atât de rău pe cât ar fi putut fi. Internetul poate fi un lucru minunat în mâinile unor oameni deja mobilați pe interior și care știu să se ferească de excese. În mâinile unor copii care cresc cu el, însă, e pierzanie. Pentru că atunci când mă plictiseam eu îngrozitor în verile din Motru în care nu se întâmpla nimic, mergeam la biblioteca orășenească și doamna bibliotecar nu-mi dădea nici porno, nici Farm Ville Heroes, nici Piticigratis, nici YouTube, nici Antena 3. De bine, de rău, într-o bibliotecă micuță dintr-un oraș la fel de mic ajunseseră doar cărțile care erau musai de citit. Nici un fluture, nici o Lorena Lupu, aproape nici un contemporan, de fapt. Am avut noroc? Posibil. Dacă ar fi ajuns internetul și la Motru cu 10 ani înainte eram și eu la fel de prost ca voi? Probabil. Dar uite că nu sunt, boilor, și, deși nu-l văd, simt valul cum se apropie. Iar valul prostiei voastre vă va omorî într-un mod mult mai cinic și mai chinuitor decât a făcut-o apa cu amărâții ăia de pe coaste. V-aș explica exact cum, dar nu am timp și oricum nu m-ați crede. Promit însă că veți înțelege după primele 100 de cărți bune.

Bisexualele bipolare nu vor decât să fie normale. Lăsați-le, bă, misoginilor și feministelor!

Mai rele decât misoginii sunt femeile care mereu par că au ceva de demonstrat. Din cauza lor există misogini, de fapt. Acest sentiment de nesiguranță e amușinat de bărbații cunoscuți în anumite medii drept ”porci” așa cum un prădător simte mirosul de sânge. Și atunci atacă, cu răgete sinistre de luptă izvorâte din piepturile păroase și din burțile slinoase. Ele însele, femeile, se simt inferioare (nu pentru că chiar ar fi, ci pentru că societatea le spune asta, iar feministele le urlă faptul că sunt egale ca și când s-ar pune problema să nu fie) și atunci exagerează în unele domenii ca să demonstreze altora și mai ales lor însele că nu, nu sunt nicidecum inferioare. Automat, trebuie să devină rebele. Nonconformiste. Stăpâne pe situație. Surprinzătoare. Șocante. Complicate. Părăsite de orice inhibiție. Și, desigur, nebune la modul cel mai medical.

De exemplu, mie mi-e greu să întâlnesc, în ultima vreme, o femeie care să nu fie bisexuală și bipolară. Atenție, nu doar bisexuală sau doar bipolară. Ca să fii femeie adevărată în zilele noastre, printre porcii ăștia de bărbați, trebuie să le ai pe ambele ca să răzbați. Ca să arăți că te-ai emancipat, trebuie musai să faci cunilingus cu colega de apartament și să ai schimbări bruște de stare cauzate de probleme psihice, la rândul lor cauzate (se subînțelege cumva) de complexitatea minții feminine (sic!). Se vede treaba că o gospodină de la cratiță nu poate fi bipolară, pentru că ba i-ar ieși ciorba prea sărată, ba prea fără gust, ba ar da cu aspiratorul plângând, ba râzând, ceea ce ar decădea-o automat din calitatea de gospodină, meserie ce presupune acceptarea unei anumite rutine și care este vinovată, printre altele, de lumea misogină în care trăim.

Fetelor, vă străduiți prea mult pentru niște misogini, zău! Vreți să le arătați că sunteți superioare? Faceți-vă treaba fără să vă pese de ei și-atât. Asta cu bi-urile e atââât de non-sexy. Și o zic în modul cel mai egal cu putință, sper că nu veți spune că v-am considerat inegale doar pentru că mă aștept de la voi să fiți sexy.

În primul rând, lesbienele nu mai sunt cool din anii ’90. Sau, mă rog, de când eram noi adolescenți și ni se părea mare chestie. Între timp, am văzut atâtea femei sărutându-se și chiar dedându-se la acte sexuale pe care nu le văzusem nici în filme porno încât aș suge o pulă doar ca să vă demonstrez cât de tare mi s-a luat de lesbiene. Ups, Mantzy a ieșit în fine din dulap! Nu, chiar nu, dar da, chiar da, serios: până și homosexualii mi se par mai atrăgători, cumva, măcar că pe ăia nu i-am văzut lăudându-se cu bisexualitatea în orice context social. Deci nu. Dacă vreți să fiți speciale, nonconformiste și rebele, fiți heterosexuale și, eventual, nu lăsați păr în baie. Pentru că toată lumea o face, chiar și lesbienele. Sau mai ales ele, brr!

Cât despre bipolaritate, n-o să pretind că mă pricep. Problema e că nu prea se pricep nici doctorii. Nu e tocmai o boală care se vede pe harta tomografului. E mai degrabă o interpretare groaznic de eronată a unei personalități, aș zice eu, dar cine-s eu să am păreri? Toată lumea e bipolară în anumite contexte. Ghinionul tău poate să fie ca acele contexte să apară des. De exemplu, să afli că ți-a murit un apropiat de SIDA în timp ce tu tocai faci sex neprotejat, beat mort și în al nouălea cer, cu șapte iepurași Playboy (provenite toate de pe Mătăsari, în tinereți) deodată. Sau să aibă erecție proaspătul văduv la înmormântarea soției. D-astea. Mai mult decât atât, cetățenii mondeni și bogați de pretutindeni își provoacă cu bună știință, de decenii, bipolaritatea. Se numește prizat de cocaină. De ce-ai lua medicamente care să anuleze un efect pe care atâția bogătani încearcă cu atâta disperare să și-l autoinducă?

Nu, fetelor, nu sunteți nici bisexuale, nici bipolare. Și știți cum vă dați seama de asta? Data viitoare când veți avea un penis în gură, observați că nu sunteți nici extrem de euforice, nici extrem de deprimate. Pur și simplu veți avea un penis în gură pentru că ați vrut asta, iar atunci, că-l aveți, e totul ok și-atât. La dracu, am zis penis, gură, și femeie. Futu-mă-n cur de misogin de căcat, păi nu-mi merit eu toate bipolarele și bisexualele care mi se întâmplă?

 

De ce femeile nu au cum să fie mai proaste decât bărbații (ep. 1)

Cunosc oameni mulți. Nu știu, poate am și o meserie de așa natură (adică nu fac nimic și îmi place să iau lumea la mișto). Cum prin ”oameni” înțeleg bărbați și femei deopotrivă, studiile îndelungate m-au convins că femeile sunt, în medie, mult mai inteligente decât bărbații. Cu atât mai mult cu cât chiar femeile (fie ele și proaste, nu contează) declanșează, uneori, adevărate crize de prostie din partea bărbaților mult inferiori (dacă-mi permiteți, că știți deja că-s deștept și cunosc bine limba) intelectual. Se dă acest profil public de Facebook:

profil pizda

OK, n-o să comentăm de ce și-a făcut doamna profilul, ce dorește, ce cărți a inclus în lista de 10 care i-au schimbat viața și nici măcar dacă chiar este o doamnă. Dar comentariile de la poză sunt ceva foarte complex: te fac să râzi, să plângi și să vomiți în același timp. După ce ai reușit să închei aceste trei activități concomitente, realizezi ceea ce eu și un prieten de la Apostolii Dreptății care mi-a zis aseară că fix despre subiectul ăsta voia să scrie și el (îl încurajez s-o facă, pe această cale) știm de ceva timp: că bărbații care comentează public și fără teamă de consecințe la poze sexy spre porno cu femei (majoritatea profiluri false) sunt cele mai de jos forme de viață. Cine sunt oamenii ăștia? Ce idealuri au? Ce visează? Cine acceptă să le ducă genele mai departe (aici da, e o discuție de inteligență, dacă există)? De ce nu le e rușine? Merg în Kulturhaus? Și, desigur, care sunt cele 10 cărți care le-au schimbat viața?

Aș avea sute de exemple în acest sens, dar din lipsă de timp să ne limităm la acesta și să citim o parte dintre cele peste 50 de comentarii. Le vom ignora pe cele trimise de lăbari de pe profiluri false și ne vom concentra pe lăbarii care comentează cu numele real, pentru că abia ăia mi se par fabuloși. Să vedem, prima tranșă:

comentarii 1

Ion Ion Manole, cel care mulțumește pentru accept, este român care muncește în Italia și labagiu declarat. A dat like la ”sexy girls”, ”erotism”, ”escort sex” și încă vreo douăj de pagini care-i oferă zilnic motive de labă. Neinteresant, deci, este un labagiu normal, căruia nu-i pasă că văd prietenii unde comentează și ce zice, pentru că nu are prieteni sau, dacă are, sunt tot ca el. Moving on.

comentarii 2

Florin Dan Niculescu (”ce-as mai face cu tine”) nu are o față tocmai de virgin, e manelist și rocker în același timp, distribuie chestii umanitare, îl citește pe Tony Poptamas și vrea să-l vadă mort pe Băsescu. Putem deci spune că este românul tipic, sau hai, ca să nu fiu rău, măcar românul tipic care se uită la Antena 3. Ceea ce e ok, pentru că are un comentariu de labagiu decent, nu infect. Te pomenești că ăia or fi fani B1 (mai ales că deh, se știe pe cine susține B1 la prezidențiale și cred că doamna Udrea chiar are un bazin promițător între acești oameni). Mai departe.

Cristi Ionescu (”superba” & ”doresc sa te cunosc”) e bucureștean și trăiește în Pantelimon, ține cu Steaua, are pe profil ”worked at DA” și ”studied at NU”, îi place pescuitul și e un labagiu înflăcărat și dedicat cauzei, care e prieten pe Facebook, printre multe altele, cu Maya Tupeista, Creatza Tha Nebuna, Ioanaa Brunethaa, Mădutza Tha, Dau Limbi, Narcysa Narcysa Dulchik și Marinela Ipatioaie (cea din urmă pare femeie normală și am pus-o doar pentru că mă amuză numele, meh). Și nu, nu cred că vreuna dintre fetele cu ”Tha” are cum să fie mai cretină decât prietenul lor Cristi.

Florin Chirac (”ce pizda sexi ai dati chilotii jos”) e din Brăila, i-a spus ”La Mulți Ani” nepoțicii lui pe Facebook când a fost ziua ei (deci putem deduce că nepoțică-sa îl urmărește, yey!) , a absolvit ”școala vieții” (fără însă să profeseze, pentru că e ”șef la mama acasă”) și vrea atât de tare să-și găsească o fată care să-l înțeleagă și să-l iubească încât a făcut această serie de poze de mare angajament. Și el este o persoană foarte sufletistă, care nu ezită să dea share absolut tuturor cauzelor umanitare peste care dă, lucru care ne confirmă încă o dată cât de mișto sunt oamenii care, în loc să doneze, doar dau share-uri.

comentarii 3Gabriel Comsa este din Călărași și nu are nimic special și nici poze la profil, doar că l-am menționat pentru că e un domn adevărat, care a dat probabil cea mai tare replică de agățat a serii (poza, repet, e aceea de mai sus, cu un vagin în prim-plan ghicindu-se prin chiloți): ”Sinte-ti o doamna deosebita!!!” Ei, așa da, uite că nu toți labagiii jegoși sunt și misogini, bravo, domnule Comsa! Câteva comentarii mai jos, același Gabriel Comsa recidivează, comentând la fel de candid și cuceritor: ”Sinte-ti foarte speciala!!”.

Se mai remarcă și Popescu Cristi, care este îngrozit că o poză cu un penis erect și de dimensiuni apreciabile postată de un precomentator ar putea fi chiar a acelui comentator, drept pentru care își manifestă public sincera îngrijorare: ”Oare este scula lui??? In poza??”. Comentariu altfel de înțeles, pentru că Popescu Cristi are poză de profil cu cinci bărbați dezbrăcați care țin câte un joben pe penisurile (aș îndrăzni să ghicesc) erecte.

Doar un pic mai jos (nu l-am prins în print screen, dar mă credeți pe cuvânt) este un domn pe nume Robert Popescu, care pe 21 iulie și-a postat mesajul ”vreau să mă însor” pe wall (a primit un like, de la o anume Mihaela Pavalascu) și la poza doamnei a comentat superb, aș zice chiar poetic, de asemenea demonstrând o bună înțelegere a universului feminin: ”esti o femeie bine inca ai dreptu la bucuri……”
comentarii 4

Manasescu Dumitru Mihai (”Sigur imi plce te pwpik dulce” & ”Cum facem sa ne cunoastem pwp”) este reprezentant la Avon Cosmetics (deci fuguța la Oriflame dacă aveați de gând să mai luați ceva de la ăștia), ține tot cu Steaua (deh), s-a împrietenit cu singura doamnă de vârstă venerabilă din lista de prieteni doar pentru că o cheamă ”Daniela Cosug” (serios!) și nu este decât un alt suflet sensibil care vrea să se îndrăgostească și s-o facă fericită pe femeia de lângă el, de unde și share-urile de la ”Dragoste Nebună”, ”Gentlemen’s Club”, ”Pufoșenia” și ”Mircea Geoană” (chiar el, da).

Sterea Florin (”kyss pussy”) este un târlete din Domnești care merge la piscină în Sectorul Agricol Ilfov, pe undeva, vizitează în weekenduri palatul Mogoșoaia, ține cu Dinamo și, dacă această poză nu minte, e șofer de camion/tir/dubă sau ceva, dar și rocker. Ah, și am glumit că ține cu Dinamo. Normal că ține cu Steaua!

Eeeei, și acum ajungem la Cristian Roșu (”pwp acolo”). Cristian Roșu este trendsetter în Buzău, are la cover un copil frumos care pare să fie al lui și apare în poza de profil lângă o mașină cam de doi lei care de data asta nu pare să fie a lui, dar care pe el l-a impresionat mult, așa că nu putea să treacă pe lângă ea fără să arate lumii că a fost acolo și a văzut o mașină care lui i s-a părut foarte mișto. Bine, îmi imaginez că și dacă mă duc eu în Buzău și-mi parchez Polo-ul pe bd. Unirii o să-l găsesc după o oră ca Turnul din Pisa, înconjurat de un sfert de Buzău care se trage în poze cu el.

Încheiem aici (pentru că am obosit) primul episod al serialului nostru ”De ce femeile nu au cum să fie mai proaste decât bărbații” și vă recomandăm tuturor să vă lăbiți acasă, în șervețele sau prosop, departe de văzul lumii care v-ar putea judeca pentru asta. Spor la treabă.

Nu merge Facebook-ul 2!

Iar nu merge Facebook-ul și am vrut să scriu pe Facebook treaba asta, dar n-am putut. Pentru că nu merge Facebook-ul. Cel puțin la mine. OK, admit, sunt puțin paranoic acum. Mă uit la ecrănașul pe care scrie ”error” și mă gândesc dacă e de la mine. Am făcut eu ceva?! Am încălcat vreo regulă? Am fost prea haios? M-am uitat prea mult la pozele cu J Law și Kate Upton? Mark! Dacă asta e ideea ta despre a-mi da papucii, nu e frumos, omule!

Vino cu mine noaptea

Dorm, în medie, 5 ore pe zi, și orice apropiere a iernii mă bucură, pentru că astea înseamnă nopți mai lungi. Scriu noaptea. Ascult muzică noaptea. Îmi fac cumpărăturile noaptea. Îmi programez, pe cât posibil, întâlniri noaptea. Trăiesc noaptea. Dar cel mai în viață mă simt când stau într-un câmp deschis, cât mai departe de luminile orașului, și mă uit la stele. Dacă știi să-l privești, cerul nopții îți va tăia respirația. Este cea mai frumoasă poveste spusă vreodată, mai importantă și mai frumoasă decât orice listă de 10, 100, 1000 sau un milion de cărți pe care ai putea-o posta pe Facebook. Povestea Universului însuși. Și povestea ta.

Când te uiți la stele nu vezi doar obiecte aflate la distanțe atât de mari încât le vezi acum așa cum erau acum 10, 100 sau 10.000 de ani. Vezi Universul așa cum era acum unul sau chiar două milioane de ani. Lasă-te pe spate în iarbă, noaptea, cu un binoclu ordinar cumpărat din acceleratul Videle – Roșiori (de la orbi, ah, ironia!) și o să vezi, prin lentila aia preistorică, exact ce vedea Galilei acum 400 de ani: o să vezi fotoni ai Universului care au plecat spre tine acum unul sau chiar două milioane de ani. Pentru că a trage cu ochiul înspre cerul nopții nu înseamnă doar a privi în spațiu ci, mai ales, mai frumos și mai important, a privi în timp.

Acum lasă binoclul deoparte și propria ta mașină a timpului te va duce chiar și mai departe decât erai acum o secundă, când merseseși doar o aruncătură de băț în trecut, 400 de ani, spuneam, și te puseseși în pielea lui Galilei. Lasă binoclul deoparte și vezi ce vedeau strămoșii tăi. Strămoșii tăi nu pe linie genealogică, ci biologică. Vezi exact ce au văzut primii oameni. Înainte să știe la ce se uită, înainte să se adune în comunități, înainte chiar să vorbească. Fii sigur că ești pe spate și cerul este tot ce cuprinzi cu privirea și o să-l simți, dulce-acrișor, invadându-ți papilele, nările, creierul: e gustul și mirosul vieții. E sentimentul de abandon pe care l-au avut și primii oameni. Cine știe dacă și ei se gândeau la tine? Cine știe câți dintre ei au avut, în orele acelea lungi de scrutat cerul, viziuni dumnezeiești ale viitorului care îi așteaptă și de care sunt responsabili?

Tu ai un avantaj față de ei, însă. Și nu mă refer doar la haine, foc, electricitate, conservarea potențialei prăzi în supermarketuri, internet cu poze cu Jennifer Lawrence goală și vehicule care permit migrația instantanee. Ai avantajul că știi la ce te uiți.

Uite-o pe μ Cephei, una dintre cele mai depărtate stele pe care o poți vedea cu ochiul liber. Este, se zice, de 2 milioane de ori mai luminoasă decât soarele. Și la 6000 de ani lumină distanță, ceea ce înseamnă că o vezi așa cum era acum 6000 de ani. E o supergigantă roșie și e pe moarte. Sau poate că a murit deja. Dacă s-a întâmplat, putem să ne așteptăm oricând, peste o secundă sau peste 6000 de ani, ca explozia supernovei care va fi fost odată μ Cephei să lovească Pământul și globii noștri oculari odată cu el. Poate că în locul în care tu o vezi acum (de fapt atunci) pe μ Cephei nu mai e nimic în acel moment. Sau e ceva? Da, este, doar va părea de aici ca fiind nimic. Va fi, de fapt, o superbă gaură neagră, mama singularității și a celor mai fanteziste teorii științifice. Uite-o și pe Betelgeuse, a cărei explozie iminentă va însemna un spectacol ceresc nocturn mai luminos decât luna plină. Și uite-o pe vecina Sirius, cea mai apropiată și cea mai luminoasă, scânteiând atât de drăcește încât lunar câteva sute de oameni o confundă și chiar o raportează autorităților drept un OZN; nu e OZN, nu te speria; nici măcar nu clipește, de fapt; din nou, ochiul îți joacă feste, pentru că tu o vezi pe Sirius prin atmosfera încărcată și turbulentă a Pământului, care distorsionează lumina venită de la biata stea, altfel destul de cumințică și devreme acasă, dimineața. Uite planeta Venus, vizibilă chiar și ziua, Luceafărul, cum îi zic unii care cred că e o stea; nu e, dar chiar și-așa este (și mai ales a fost) una dintre cele mai dragi și mai prețioase prezențe cerești pentru navigatori, fermieri și prezicători. Uite nebuloasa Orion, cea mai spectaculoasă constelație pe care o poți identifica pe timp de toamnă târzie și iarnă, o fabrică-maternitate și o grădiniță de stele, cea mai apropiată, la doar o mie de ani lumină distanță.

andromeda

Uite galaxia Andromeda. Da, ai citit bine. Nu e doar o stea, ci o galaxie întreagă, cu atâtea stele în ea câte fire de nisip sunt pe toate plajele Pământului la un loc. Cum să n-o iubești? Ea și Calea Lactee aleargă una spre cealaltă ca-ntr-o secvență de comedie romantică proastă, pentru a sfârși, peste vreo 3 miliarde de ani, să se îmbrățișeze (aw!) într-un spectacol pe care n-o să-l văd niciodată nici măcar cu ochii imaginației, dar care chiar și așa mă face să plâng: două galaxii care au dansat de atâta timp una în jurul ceilalte intrând în coliziune, topindu-se una într-alta până când vor deveni una; cine va scăpa din acea ciocnire a titanilor? Noi cu siguranță nu vom mai fi aici să spunem povestea. Și, că tot veni vorba, uite-ne și pe noi. Da, ne putem vedea propriul cartier de aici. Stând ca barosanii la marginea galaxiei, în suburbia asta destul de liniștită din “sud-est”, putem vedea Calea Lactee dintr-o parte; o recunoaștem ușor, pentru că e cea mai mare aglomerație de stele de pe cer. Un adevărat New York al cerului, dar, mai important de-atât, propria noastră casă.

Acum ridică-te din nou în picioare, omule! Câte minute au trecut? 5, poate 10. De ce altă excursie ai nevoie? Ce destinație de vacanță mai exotică îți poți imagina? Ce concediu mai îndelungat te-ar putea satisface? Acum ți-ai reamitit că ești om. Că trebuie să trăiești, să trăiești mereu, să încerci, să faci, să afli, să descoperi, să vezi, să te bucuri, să explodezi, să cauți, să râzi, să plângi, fără încetare, fără să-ți oferi pauze de respiro, nebunește, stupid, plezirist, omenește. Du-te la serviciu, desigur. Plătește-ți chiria, taxele și facturile, desigur. Fă planuri meschine de viitor imediat, desigur. Fă dragoste cu un alt om, de sex opus de preferat, dar merge și-același. Fă copii și lasă-ți și tu urmașii prin preajmă, pentru a se întreba, la rândul lor, cine a fost înaintea lor și datorită cui sau pentru ce sunt aici. Fă tot ce societatea îți spune că trebuie să faci, pentru că asta e situația, ești cetățean al acestei planete și trebuie să te conformezi regulilor ei. Dar noaptea nu mai dormi așa mult. Noaptea vino înapoi pe câmpul pe care ți l-am arătat, lasă-te din nou pe spate și fii iarăși, pentru câteva minute, veșnic.

Dacă vine războiul, apărați părul femeilor!

Să pice prima zi de toamnă tocmai într- o luni pare o conspirație mondială, o farsă de prost-gust la nivel înalt. Eu n-am fost niciodată la serviciu cu program, e 5:28 când scriu textul ăsta și probabil mă voi trezi destul de târziu și de bine dispus. Ăhă, până la ora aia voi vă veți de ceasul morții pe Facebook pentru o banală toamnă și o banală luni. Dar va fi singura voastră zbatere de azi. Pentru că, în genere, veți fi amorțiți în aceeași rutină cu ciclicitate mai degrabă săptămânală decât sezonieră. În afară de faptul că s-a terminat vara și (mda) e luni, totul pare că merge binișor, nu?

Așa mi se pare și mie. Doar că citesc lucruri alarmante. Hai, să le zic alarmiste. Dar nu la prietenii fani de teorii ale conspirației și clipulețe apocaliptice de pe iutub, ci în presa internațională serioasă. Editoralista Anne Applebaum (subiectivă și mai ales măritată cu ministrul de externe al Poloniei, dar totuși câștigătoare de Pulitzer) crede că al treilea război mondial e pe cale să înceapă și atrage atenția că și cu câteva săptămâni înainte de izbucnirea celui de-al doilea planeta era în aceeași dulce înțepenire în care ne-au adus, poate, trei sferturi de secol de progres și relativă bună înțelegere. ”Pe tot parcursul vieții mele adulte mi-au fost arătate, iar și iar, fotografii din Polonia cu frumoasa vară a lui 1939: copii jucându-se sub razele de soare, femeile foarte șic de pe străzile Cracoviei. Am văzut chiar o poză cu o nuntă care a avut loc în iunie 1939, în grădina unei case dintr-o zonă rurală care acum este casa mea. Văzute azi, toate aceste poze poartă cu ele un parfum de apocalipsă, pentru că știm cu toții ce s-a întâmplat la scurt timp după. Luna septembrie avea să aducă, dinspre est dar și dinspre vest, ocupație militară, haos, distrugere, genocid. Majoritatea oamenilor care au participat la acea nuntă din iunie aveau să fie curând morți sau în lagăre. Nici unul nu s-a mai întors vreodată acasă”, scrie Anne în Washington Post.

Eu nu simt iminența războiului, dar simt în aer amorțeala de care vorbește doamna jurnalist cu mai mult fler și nas decât mine. Într-adevăr, nu mi se pare o stare bună ca să te trezești într-un război în care aceeași amorțeală mă face, de altfel, să nici nu cred. Dar, punând răul înainte și presupunând că se va întâmpla, eu cred că războiul va aduce și câteva lucruri bune, presupunând că nu va fi nuclear. Oricât de scrântită ar fi omenirea, nu cred că s-ar putea ajunge până într-acolo încât o singură bombă atomică să fie folosită. Ar însemna nu doar sfârșitul nostru fizic (foarte probabil), ci și un sfârșit mai profund, unul care va fi marcat sfârșitul umanității și al speranței. Presupunând, deci, că va fi război și va fi unul cât de cât în termeni clasici, eu zic că e bine că mai mor din bărbați, atâta timp cât femeile și copiii sunt în siguranță.

Eu ca bărbat mă simt pregătit. Și să merg la război, și să mor. Am aproape 30 de ani și simt că n-am făcut nimic notabil în viață. Războiul n-ar fi o chestie pe care mi-aș trece-o în CV, dar măcar ar trezi în mine niște sentimente mișto. Eroism, emoție, principii, viață. Mai în glumă, mai în serios, mi-am pus pe noptieră, la îndemână, A Farewell to Arms, de Hemingway și Im Westen nichts Neues, de Erich Maria Remarque. Eu le am traduse în română, desigur, dar titlurile cărților bune sună mereu mai bine în limba în care au fost scrise. Sunt două cărți superbe despre primul război mondial și trebuie citite împreună pentru că sunt scrise din tabere diferite. Am ținut cu americanii în război, dar îmi place mai mult cum a scris despre el neamțul. Le-am pus pe noptieră ca să le recitesc repede când aflu de război. Cu pușca învăț să trag pe parcurs, dar în general dacă ești mereu la curent cu primul război mondial, care a fost îngrozitor, eu zic că ești pregătit pentru orice.

Merită să moară niște bărbați pentru că unul dintre primele lucruri la care mă gândesc când vine vorba de bărbați este, nu știu de ce, știrea aia de vreo 6-7 ani cu șaormeria din București în sosul de maioneză al căreia s-au găsit peste șapte tipuri de spermă. Când un bărbat ejaculează în mâncare, zici că-i nebun. Când o fac șapte în același loc, zici că-s bărbați. Aproape că poți să generalizezi. ”Bărbații”, deci, și-au atins propriul nivel al incompetenței pe planetă. Când încep să facă labă în sosul de șaorma, e un semn că nu mai au nimic altceva de făcut în afară de-a muri dându-și cu bâtele în cap unii celorlalți. Și e bine c-o să moară. Și e bine c-o să murim, noi, bărbații.

Dar femeile n-ar fi bine să moară, pentru că femeile sunt mișto. V-aș putea înșira o sută de motive pentru care aș prefera supraviețuirea femeilor celei a bărbaților, dar nu vreau să fiu mai bun decât Cărtărescu în cartea aia altfel slabă și să mă trezesc citat pe blogurile pizdelor din online gen Cabral sau Radu F. O să vă spun doar unul: femeile merită salvate pentru relația delicată pe care o au cu părul lor. Credeți că v-a iubit vreodată o femeie? Oh, fiți convinși că nici măcar nu v-ați apropiat în inima ei vreodată de propriul ei păr. Părul acela din care uneori taie un centimetru și plânge două săptămâni că l-a stricat, apoi încă una că tu, prietenul ei, nici măcar n-ai observat dezastrul. Părul în legătură cu care se sfătuiește îndelung cu prietene: cum să-l vopsească, cum să-l fileze, cum să-l prindă, ce să-i mai facă. Deși n-am fost niciodată într-un război, am citit suficient și am suficientă imaginație ca să realizez cât de tare afectează o conflagrație de acest gen părul.

Așa că să-ți fie clar, Putin: dacă pornești căcatul ăsta de război, ai face bine să nu te atingi de nici un fir de păr din capul femeilor. Fă-o pentru ele, dar fă-o și pentru tine. Pentru că doar o mică arsură sau decolorare pe buclele unei stewardese, chelnerițe, muncitoare la Apaca, corporatiste, studente, pițipoance, funcționărese sau mai spune tu ce alte prejudecăți mai ai referitor la meseriile feminine, sau, mai rău, orice acțiune a ta care să afecteze părul tuturor femeilor dintr-o anumită regiune, și abia atunci te vei trezi, biet țar nebun, cu un inamic mult mai periculos decât NATO sau America pe cap.

Două ediții mișto ale Aerobaza Kamikaze

emisiunea din 15 august 2014 (în principiu, cu Dan Voiculescu și fabuloasele blesteme ale lui Lorin Fortună):

emisiunea din 29 august 2014 (adică de ieri, băăă! În principiu, cu Moți și fabuloasa mustață al lui Liviu Dragnea):

PS – apropo de Lorin Fortună, iată și interviul cu el despre care vorbeam în emisiune:

Dragă Liviu Dragnea, suntem șogori, așa că am următoarea pretenție de la tine:

În primul rând, dar și în al doilea, eu sunt șogor cu Liviu Dragnea, așa cum ați bănuit deja citind titlul. Nu e ușor. E o responsabilitate mare. Din partea mea, mai ales. Trebuie să țin cont de anumite chestii. Nu sunt paranoic, nu cred că știe toată lumea, nu mă obsedează modul în care sunt privit de anonimi pe stradă, dar cel puțin o persoană e la curent (ea), și asta e suficient. Pentru că, dacă știe cineva, ar putea ști mai mulți. La urma urmei, e o chestie de minim respect față de tine însuți. Când fuți aceeași femeie cu Liviu Dragnea nu poți să apari așa pe stradă, îmbrăcat oricum, nebărbierit și neîngrijit. E ca și când ți-ai permite tu, un căcat de om dintr-o țară bananieră, să dai o muie Monicăi Lewinski, Orientului Mijlociu sau unei pseudoscriitoare românce contemporane care nu trebuie numită pentru că oricum se va autosesiza când va citi acest text. Nu poți să fii șogor cu Liviu Dragnea fără să fii un om bun, ba chiar aș spune că nu poți fi șogor cu Dragnea dacă nu ești un om ireproșabil, de succes și respectat în comunitate.

Mi-am însușit toate aceste chestii. Fac duș zilnic. Mă spăl în urechi și între degetele de la picioare la cel mult două zile. Mă dau cu deodorant nou când simt că ăla vechi se duce. Salut vecinii când ies din casă, folosesc apă de gură și de obicei nu am păr pe coaie. Chestii de bază, poate, dar important de bifat și de precizat.

Eu cred că mi-am îndeplinit partea mea de înșogorire. Dar Dragnea? Eu cred că Liviu Dragnea nu respectă termenii.

Da, știu, se împotrivește Americii la Antena 3 și pare că se spală înainte să se îmbrace, dar e de ajuns?

Nu.

Pentru că are mustața aia hidoasă.

Du-te-n pula mea, șogore, Liviule, Dragneo, coae, nebunule…! Tu vorbești serios cu mustața aia? Deci tot restul feței bărbierit perfect, tuns la linie și costum la dungă, ochii ăia albaștri (cred) și amantele alea superbe, iar tu ai mustață stufoasă? Unde te crezi, în anii ’70? Ești hipiot? Ești nebun? Ești Clark Gable? Ești Frida Kahlo? Ești gigolo pe 5 lei? Ești șofer? Dacă răspunsul la toate aceste întrebări e ”nu”, rade-ți în pula mea părul ăla de sub nas!

Uite, ia exemplu de la Adi Ursu:

adi ursu

Adi Ursu e un penis prea gros vârât de oamenii de la garderobă într-un costum prea slim fit. Cea mai jegoasă apariție TV, de departe. L-ați văzut la emisiuni? Săracul slinos cu tren superior ce seamănă a pulă grasă vârâtă într-un brâu mult prea strâmt! Tare milă-mi mai e de el. Pe cele trei cefe care i se adună deasupra gulerului se citește sforțarea și chinul. Ochii exoftalmici se evidențiază nescontat și nedorit în susul apretului semeț al ținutei. Și, mai ales, e chel. Nu doar pe cap și în cap, ci pe față și probabil pe tot corpul, inclusiv interfesier. Sau cel puțin așa lasă impresia. Adrian Ursu e un jeg ambulant, dar chiar și așa se respectă suficient de mult încât să nu aibă mustață.

Iar eu nu sunt șogor cu Adi Ursu, Liviule, asta voiam să-ți spun! Că să fiu șogor cu Ursu ar însemna chiar să fi făcut dragoste cu Oana Stancu sau să-l fi lins în cur pe Voiculescu și, deci, să mă sinucid. Mă consider mult mai presus de-atât, totuși. Pentru că sunt, totuși, șogor cu tine. Iar șogorii au un cod al onoarei! Nu mă mai face să mă simt prost! Nu mă face să recurg la măsuri drastice, să-mi torn furadan în vin alb (în loc de Borsec) sau să mă sui pe vreo macara! Te rog, rade-ți mizeria aia de sub nări! Când o vei face, voi șterge acest text, și vom fi din nou șogori discreți.



Copyright © 2004–2009. All rights reserved.

RSS Feed. This blog is proudly powered by Wordpress and uses Modern Clix, a theme by Rodrigo Galindez.