Latest Entries

Who’s your daddy? Not me

Era să am un copil din lene. Ați făcut vreodată copii din lene? Știți, atunci când nu găsiți farmacii non-stop în Mamaia (aparent nimeni nu face sex în Mamaia, iar la ce prețuri sunt acolo și eu sunt foarte surprins c-am reușit; și la ce față am, hahaha), vă culcați și vă e atât de lene să vă treziți încât riscați să nu ajungeți la farmacie în timpul regulamentar? ”Dragă, trezește-te, sună ceasul”, ea-l închide, apoi visezi la plaje virgine și la salvamari din Baywatch juma de oră, până când îți sună și ție ceasul și o auzi pe ea spunând: ”Boule care nu știi să pui prezervative la 29 de ani, sună ceasul, oare nu există o pastilă pentru tine, ca să pot eu dormi în continuare? Așa ar fi normal”, dar și tu îl închizi pe al tău, apoi începe o muzică mișto de la o terasă de lângă hotel, apoi deja se duce soarele ăla puternic și se răcorește, mmm, iar seara te trezești în zgomot de care cu pizdă alegorică măzăricheană, te uiți în stânga, o vezi cum doarme așa frumos, cu buza de sus tremurându-i un pic de la un vis și te gândești că n-ar fi o mamă rea deloc, timp în care realizezi că așa încep familiile, așa că te întrebi dacă și tu ai fost vreodată un spermatozoid pe care cuiva i-a fost lene să-l sugrume într-o după-amiază molatecă, apoi te uiți la ceas și zici că gata cu gluma, e deja târziu, hai.

Așa e când singura contracepție pe care o folosești e o sticlă de un litru de whisky. Am glumit. Am băut două sticle. Și mi-am pus prezervativ. Doar că nimeni nu-ți spune că dacă ai băut de unul singur o sticlă de whisky înainte, prezervativele sunt ca antibioticele. Nu au efect. Sigur se va întâmpla ceva în proces, nu se știe exact ce, și te vei trezi cu el rupt sau dat jos sau pur și simplu departe de tine în timp ce freneticii tăi proiectanți de urmași năvălesc în trompele uterine inamice ca minerii în biblioteca centrală universitară, iar tu încerci să fii haios și să detensionezi momentul zicând: ”Dragă, privește partea bună a lucrurilor, suntem morți de beți, deci nu vom cheltui foarte mult cu el pentru că va beneficia de diverse reduceri toată viața!”.

Noroc că mai e și pastila aia de foarte după. O știți? N-o știți, normal, cine o știe? E aproximativ a treia pe care ți-o recomandă farmacista când tu intri mai încrezător decât te-ai fi așteptat de la tine însuți, cu acel tupeu conferit de mahmureală, și-i zici: ”Vreau și eu pastila de după.” ”Postinor?”. ”Nu, mai de după, doar nu credeți că facem așa ceva pe căldura asta!”. Și te mai întreabă de una, pe urmă de încă una, și abia la aia pe care poți s-o iei atât de târziu încât e practic foarte similar cu un avort tu dai din cap. Și farmacista te privește dezaprobator și-ți spune, cu tonul ăla superior: ”Știți că are rată de succes de doar 90%, nu?”, iar tu ridici palmele și de dezvinovățești zicând: ”Hei, nu vă uitați la mine, eu chiar voiam să-l păstrăm!”, apoi te strâmbi și arăți din sprânceană către tipă, făcând un semn discret cu mâna la gât ca și când ar fi tăiat de un cuțit. Numai bine cât gagică-ta să nu mai vorbească cu tine tot restul sejurului.

Și gata, o ia, în timp ce te privește cu ură pentru toate dereglările hormonale pe care le va suferi din cauza ta, iar tu zâmbești tâmp în timp ce te prefaci că greșești de primele două dăți codul pin, după care mai încerci o dată: „De trei ori eroare, așa a vrut Dumnezeu!”. Și se uită și mai urât, dar tu ești prost și continui: ”Adică vrea să plătești tu, hahaha!”. Nope, poanta asta nu va merge niciodată, credeți-mă.

Merge doar să pleci. Să pleci acasă și să nu te mai întorci în Mamaia niciodată, pentru că la supermarketurile din Mamaia o sticlă de 500 ml de whisky costă 110 lei, iar aia de un litru nu știu cât costă, pentru că trebuie să te îmbeți în prealabil ca să fii în stare să dai banii pe ea. Aici voiam să ajung, de fapt. Dar îmi plac mult și copiii, să știți!

Buk thieves, niște cretini

Oamenii sunt proști, mulți dintre ei. Când prostia e asociată cu nebunia și fanatismul, se naște o combinație mortală. Rebelii ucraineni pro-ruși sunt niște proști nebuni și fanatici. Nu sunt singuri. Pe toată planeta, începând cu unele țări sărace din America Centrală și de Sud, continuând cu fâșia Gaza și numeroase state din Africa unde războaiele civile nu încetează niciodată și terminând cu extremul Orient, ceva mai la nord de civilizata Coree de Sud, există proști nebuni și fanatici care pot fi și chiar sunt mortali.

Vina Rusiei este că, până la cazul zborului Malaysia Airlines de săptămâna trecută, aria catastrofică în care proștii fanatici își făceau de cap era locală. Sigur, tragediile locale sunt și ele tragedii, nu doar oameni care își asumă conflictele mor în acele zone, ci și civili a căror singură vină este că s-au născut acolo. Chiar și așa, ipocrizia civilizației care ne-a dat acces la toate beneficiile progresului în balonul nostru de sticlă ne forțează să fim mai ultragiați de moartea oamenilor care mergeau în concediu în niște scaune confortabile, serviți de stewardese și uitându-se la filme americane, dar au fost doborâți de câțiva tâmpiți care se jucau cu niște lansatoare. Pentru că asta au fost, pentru că de asta este Rusia vinovată și pentru că acesta este marele pericol al deceniilor care vor urma. Când rușii le-au pus în mâini separatiștilor niște lansatoare de rachete Buk (care pot trimite proiectile la o distanță de 40 de kilometri și o altitudine de 20.000 de metri), au comis ceva foarte grav: au transformat un război local în care suferă (asta este) doar civilii acelei zone într-un război local cu ”reach” mondial, în care pot suferi oricare civili trec pe acolo, chiar și la 10.000 de metri înălțime. Am convingerea că nici un comandant de armată rus cu capul pe umeri, nici măcar un soldat minim instruit, ce să mai vorbim de Putin, nu ar fi putut să facă idioțenia de a trage cu o rachetă înspre un avion de pasageri. Proștii fanatici din Ucraina au făcut-o, totuși. De ce? Pentru că au putut. Pe sistemul vechii legi a lui Murphy ”când tot ce ai este un ciocan, toate obiectele din jur îți vor părea cuie”, cretinii au avut un lansator de rachete și-au zis să-l încerce pe ceva ce văd pe cer. Au văzut un avion micuț. Atât de micuț încât în creierele lor chiar și mai mici tragedia nici măcar nu era o eventualitate realizabilă. Și totuși, ea s-a produs.

Păstrând proporțiile, tragedii au loc și în România, când cretinilor le sunt lăsate pe mână nu lansatoare de rachete sol-aer, ci funcții importante, mașini care prind viteze mari, responabilitatea creării unor familii sau laptopuri conectate la internet. Vrând-nevrând, pericolul iminent al prostiei iresponsabile ne face să reconsiderăm noțiunile noastre străvechi de libertate și acces la informație totale.

Ce vor crede nepoții lui Dan Voiculescu despre bunelu?

Dan Voiculescu mi s-a părut mereu un tip tenebros. Da, am zis bine, tenebros, nu bășinos. Chiar și bășina văitătoare și prelungă care a sfâșiat tăcerea acelei emisiuni cu Gabi Firea mi s-a părut misterioasă și de rău-augur. Îi atribui lui Dan Voiculescu o  imagine sumbră nu pentru că aș vedea în el întruchiparea răului absolut, ci pentru că nu înțeleg ce vrea. Mă sperie oamenii ale căror intenții supreme nu le pot intui. Așa că am încercat să înțeleg și cred că, după zbateri care au durat ani, am înțeles. Voiculescu nu vrea nici bani (are deja destui cât să dea unor oameni ca aceștia să se descalifice în cele mai umilitoare moduri, deci prea mulți), nu vrea nici putere politică (la notorietatea lui, să rămână șeful unui partid de 5-6% înseamnă eșecul definitiv și al acestei întreprinderi), nu cred că vrea nici măcar libertate (dimpotrivă, mi s-a părut chiar resemnat cu o viitoare sentință cu executare la ultimele luări de poziție). Eu cred că Dan Voiculescu este într-o perpetuă luptă cu el însuși pentru nepoții săi.

Nu am motive să nu cred că Dan Voiculescu este un bunic bun și tandru. Dimpotrivă, chiar sunt tentat să cred că ar fi. Mi-l imaginez venit seara ostenit acasă și-i văd pe cei cinci nepoți cățârâdu-i-se în cârcă și pe picioare și făcându-l buzunare, într-o atmosferă familială plină de pace și miros de scorțișoară. E frumos, deocamdată. Dar deocamdată nepoții sunt mici. Am citit cărți și am văzut filme cu abordări interesante pe tema monștrilor care pot fi părinți model, adorați de odrasle, de pildă cu copii de naziști dintre cei mai mârșavi care își idolatrizau părinții. Nu pentru că acei copii ar fi și ei răi, să ne înțelegem. Contrar horrorurile prostuțe pe subiect, nu cred că există copii răi. Doar că e în firea lucrurilor ca nepoții și copiii să-și idolatrizeze bunicii și tații și să vadă în ei niște oameni mișto. Din păcate pentru Felix, în toate cărțile și filmele există un punct critic în care copiii înțeleg și castelul de nisip întărit cu urină al părintelui sau bunicului bonom se năruie.

Când îți torni verișoara primară la securitate e puțin complicat să stai în capul mesei familiei cu copiii și nepoții zâmbindu-ți recunoscători de-o parte și de alta. Prin urmare, așa cum mitomanii profesioniști ajung să se convingă pe ei însuși că tot ceea ce spun e adevărat, Dan Voiculescu e în mijlocul unui exercițiu cumplit: să se convingă pe sine că e un om bun. Odată ce s-a mințit pe el însuși, nepoții vor fi mai ușor de dus de nas. Vor asculta în continuare poveștile cu tâlc ale bunicului care mereu a ajutat oamenii și niciodată nu și-a trădat vreun prieten sau vreo verișoară (sic!). Acolo unde charisma și munca de convingere nu va reuși, probabil va funcționa cu bani. La dracu, pe Gâdea, Badea, Ursu și Oana Stancu a reușit să-i convingă destul de ieftin că e chiar un tip deosebit.

PS – apropo, ce ziceți de copilul lui Badea? Acolo e un caz mult mai complicat. Eu cred că în jur de 3 ani jumate i se va face rușine cu taică-su și va fugi de acasă, mințind pe toată lumea că a crescut la orfelinat și părinții lui își injectau heroină într-un canal din București.

Sunt un om rău

Sunt un om rău pentru că scriu acum aici. Pentru că am blogul ăsta, de fapt. Sunt un om rău pentru că zilnic văd sau aud despre copii maltratați și ignorați care sunt chiar lângă mine. Sunt un om rău pentru că zilnic văd sau aud despre animale maltratate și ignorate care sunt chiar lângă mine. Sunt un om rău pentru că nu am încercat să-i salvez pe toți. Sunt un om rău pentru că m-am resemnat cu faptul că nu-i pot salva pe toți. Sunt un om rău pentru că în 99% din timp pretind că nu sunt acolo. Sunt un om rău pentru că am timp liber. Sunt un om rău pentru că sunt aici, nu acolo, cu ei. Nu acolo, cu ele.

Am încercat să fiu bun. Mai încerc uneori. Din păcate, sunt de căcat la a fi bun. Pur și simplu nu mă pricep. Aproape toate încercările mele de a salva oameni sau animale s-au soldat cu suferințe și mai mari, pentru că au fost precedate de raze de speranță. Nici măcar nu știu ce e mai grav: că sunt un om rău sau că sunt atât de mizerabil la a fi un om bun?

O fată care dacă n-aș fi fost atât de incompetent în tot ce-mi propun să fac ar fi fost, deja, mama copiilor mei, pleacă din țară pentru că România a adus-o la disperare, pentru că a trăit, zice ea, 26 de ani de depresie continuă lângă acești giboni cărora uneori le spunem compatrioți. Inițial am crezut că și eu ar trebui să fac asta. Că ar trebui să plec cât mai departe, unde văd cu ochii. Dar nu e așa. Eu va trebui să trăiesc cu mine pe oriunde m-aș duce. Și nu voi putea. Nu m-am sinucis încă pentru că nu sunt un om curajos. Hahaha, ce convenabil! Sunt un om rău și laș. Dar când voi muri, așa se va întâmpla. Curajul se antrenează, deci vă rog să pariați că n-o să mă duc de bătrânețe. Voi fi un om rău cu o gaură în ceafă. Să nu vă pară rău atunci. Să surâdeți și să vă ziceți în barbă: ”Așa a meritat, dă-l în spanac!”. Dar apoi să vă întrebați de ce am făcut-o. Și nu în glumă, să vă puneți problema serios.

Tu nu trebuie să fii așa. Nu cred că ești așa. Ascultă ce îți spune un om rău: nu e bine să fii așa. Mai devreme sau mai târziu, vei ajunge conștient de ce nu faci, ca mine, și va fi nasol.

Fiți oameni buni, deci! Ajutați, deci! Salvați cât se poate salva, deci! Nu fiți orbi, nu fiți surzi! Și nu o faceți pentru că Raiul și Iadul ar exista. Faceți-o dimpotrivă, pentru că nu există. Pentru că nu sunteți decât voi, aici și acum. Pentru că aveți o șansă să infinitezimală să pansați Universul, singura, una la un miliard. Norocoșilor! Universul nu vă va mulțumi nici acordându-vă permis de viață veșnică, nici făcându-vă să câștigați la loto, nici măcar culcându-se cu voi. De fapt, ce să vă mai ocolesc, pe Univers îl va durea în cur de ajutorul vostru. Dar măcar o ființă din acest Univers va ști. Și, când un microunivers va fi vindecat, Universul pe de-a întregul va merge spre bine, nu spre rău. Nu o să fie conștient vreodată că voi ați fost cei care l-ați ajutat un pic, dar voi veți ști că, deși fulgerătoare, trecerea voastră pe aici nu a fost în zadar.

Iar viața nu se poate sfârși decât în două moduri: prin sinucidere sau murind împăcat. Muriți împăcați după ce citiți asta, măcar unii dintre voi, și eu nu voi fi fost un om rău degeaba.

PS – e prea târziu pentru mine să învăț să nu permit comentariile la un articol, dar vă rog să vă abțineți. Mai mult, cei care vor comenta cu ”nu e adevărat, ești un om bun” sau variațiuni stupide pe temă, vor primi ban.

Silence please! Mangusta stole the show.

Pe zgura roșie de la Roland Garros, atmosfera e latină și pestriță. Spectatorii fac glumițe cu jucătorii, la cele bune se râde mult, între schimburi, arbitrii se văd nevoiți să o bage mereu pe aia cu „s’il vous plait”, iar tenisul merge înainte vesel și cu gura până la urechi, într-o tradiție (ce-i drept) specific franțuzească, cu joie de vivre și plezirism. Nu-i de mirare că geniul circar Năstase se simțea cel mai bine la Paris. Așa cum nu e de mirare că lui Ilie nu-i place în mod deosebit Simona Halep.

halep rgPe scena înzorzonată și vie a Parisului, Simona a apărut îmbrăcată de Adidas într-un portocaliu care bătea îngrijorător spre roz, cu volănașe derizorii în locul unde nu demult stăteau sânii ei imenși, măcelăriți chirurgical, dar totuși măceliriți, pe altarul sportului de performanță. Iar fustița care acoperea boxerii (la fel de roz-portocalii) era mov. Roz cu mov, o combinație pe care, de altfel, Adidas a folosit-o cam în toate echipamentele din acest an, cel puțin la fete. O combinație ale acelorași culori purta și Șarapova. Prost-gust? Poate. Dar cine suntem noi să vorbim în locul francezilor? Nici Adidas nu sunt chiar originari din Strehaia, probabil le-au făcut așa pentru că asta se cere la Roland Garros.

Dar nu și la Wimbledon.

La Wimbledon, eticheta concursului spune că echipamentele trebuie să fie complet albe și decente, la fel cum e și purtarea spectatorilor sau a arbitrilor (îmbrăcați cu cravate, sacouri și pantaloni albi la dungă), la fel cum trebuie să fie aceea a jucătorilor. La schimb, organizatorii se asigură că numele nici măcar al unui sponsor nu va profana tradiționala arenă cu pereți matlasați cu verde închis. Încorsetate de regulile draconice de la cel mai sobru turneu nu doar din tenis, ci din tot sportul actual, firmele de echipament sportiv rămân la un alb care nu le prea diferențiază.

TENNIS-GBR-WIMBLEDONDar abia în albul echipamentului ei actual, Simona Halep e ea însăși. Ea nu e roz, ca Șarapova. Ea nu vrea volănașe, ca Ana Ivanovic. Ea n-are nevoie nici să apară pe coperte la reviste glossy, nici să pozeze în costum de baie. Ea e o fată pe treaba ei, muncitoare și ambițioasă, respectuoasă și fără talent scenic, dar cu un incredibil talent dreptunghic, în special pe dreptunghiurile de iarbă are Londrei. ”Fără strălucire”, ar zice hâtrii latini. Dar nu și englezii. Pentru că tocmai de aceea (și nu doar de aceea) am fost aproape sigur încă de la începutul turneului că Wimbledonul va fi turneul Simonei. Între ea și Wimbledon e chimie, e scânteie, e dragoste curată, chiar dacă una reținută și nemanifestată zgomotos și ostentativ. În Regat nici nu se putea altfel. Nu doar în 2014, ci mult timp de-acum înainte, pretențioșii englezi se vor bucura văzând cum, pe iarba londoneză, se va ridica, ițindu-și căpșorul drăguț, o mangustă de 1,68. Nu va ști să facă multe trucuri, își va face treaba doar, dar ei o vor iubi. Pentru că va fi mangusta lor. Fără toane și zorzoane, doar albă și perfectă.

Vești bune: peste 4 miliarde de ani, lumea nu va mai ști cât de prost era Mândruță

Mă bucur prea puțin de soare. Pentru că am burtă și mi-e rușine să fac plajă, dar nu doar de asta. Mă bucur prea puțin de soare pentru că sunt prost. Așa că m-am urcat în mașină, am ieșit pe autostrada lui, a soarelui, am făcut dreapta spre Fundulea și, pe un drum pustiu spre nicăieri, m-am dat jos și m-am întins pe asfalt, pentru că pula mea, voiam să fiu boem și să impresionez pe cineva cu selfie-uri de mare angajament. Am stat la prăjit cu toate razele căzând perpendicular pe mine, credeam eu. Credeam cum credeau idioții înainte de Eratostene, ba chiar înainte de Galilei, pentru că inclusiv după Eratostene, săracu geniu, dobitocii au/am rămas convinși că e plat. De fapt, soarele nu bătea chiar perpendicular, pentru că eu nu stăteam chiar drept, ci spatele meu lipit de pământ urma curbura imperceptibilă a acestuia, și doar pe buric razele îmi cădeau de-a dreptul, apăsător, în locul unde țesutul urla cel mai abitir. Probabil chiar la asta, la unghiuri și lumină, s-a gândit și tiristul ăla ofticat care m-a claxonat cu toate goarnele să mă dau la o parte și care mi-a aruncat pe geam, în trecere, un ”cristoșii mamii voastre de hipioți!”.

Câteodată îmi mai permit scurte momente de joacă afectuoasă cu Soarele, pentru că eu și Soarele avem ceva în comun: amândoi suntem pe moarte. Din această postură de ființe efemere, una mai efemeră decât cealaltă, din păcate, putem să ne înțelegem mai bine. Râdem unul de celălalt că nu vom mai fi, iar el poate îmi dă un cancer de piele în glumă aproape, ca-ntr-o leapșă gigantică, pentru că săracul chiar nu crede că îmi pasă că nu voi mai fi acum sau mai încolo.

Eu voi muri (să sperăm) peste vreo 40 de ani, soarele o va face peste vreo 4 miliarde. Ne vom consuma amândoi. Vom arde, cum ar veni, cum vor spune Bukowski sau poate chiar Kerouac pe wall-uri de adolescente care vor crede că i-au înțeles. Eu îmi voi consuma spermatozoizii, celulele în general, banii și cheful de viață, iar el își va consuma hidrogenul, adică nu vom mai avea ce arde, iar forța de fuziune care ținea frumosul soare la un loc nu se va mai putea opune gravitației lui uriașe, așa că soarele se va prăbuși în el însuși, atras de propriul miez, mai greu decât Teo Trandafir. Paradoxal, prăbușirea va spori de mii de ori lumina și chiar volumul dragului nostru Soare, care va suspina în ultimele sale mii de ani, când îngogoșirea straturilor exterioare îl va face să se umfle și, mai mult ca sigur, să suspine în timp ce va înghiți, în detenta mingii de foc pe care oamenii de știință o poreclesc ”gigantă roșie”, Mercurul, Venusul și da, Pământul. Ce destin împuțit al unui tată atât de protector, să fie nevoit să-și devoreze, incapabil să se stăpânească precum un vasluian care a băut Patriot, propriii fii!

soarePeste 4 miliarde de ani, o ființă la fel de diferită de noi precum suntem noi de bacterii va admira această priveliște cu niște ochelari speciali pe ochi, dintr-un punct perfect caculat cu grijă înainte, de pe Pământ. Soarele va fi cât tot cerul, dar omul de peste 4 miliarde de ani va zâmbi. Dacă va zâmbi pentru că are o scăpare atent pregătită cu milioane de ani înainte sau pentru că nu vede rostul uneia, rămâne de văzut. Cert e că va zâmbi și poate, în acele ultime clipe ale unei stele care a încălzit, a hrănit și a creat o lume, se va gândi retrospectiv, la toate bacteriile care au mișunat pe ea în decursul eoanelor, inclusiv la noi, primele bacterii care și-au scrijelit trecerea meteorică pe suporturi durabile.

Șansele ca acel om (omul care ne va face pe noi, oamenii de acum, să părem bacterii) să existe sunt infime, pentru că e mult mai probabil că lumea se va autodistruge între timp, găsindu-și sfârșitul în propria aroganță și autosuficiență. Dar dacă totuși acel om va exista, dacă totuși vom reuși, dacă totuși aceste milioane de ani de evoluție nu au fost în zadar, dacă vom izbuti să ne angajăm în suprema migrație, nu de pe un continent pe altul, nu de pe o planetă pe alta, ci dintr-un sistem solar într-altul, vreau să fiți siguri de un singur lucru: că acea minune nu se va datora niciodată unor oameni ca Lucian Mândruță. Lucian Mândruță este și va fi recunoscut de posteritate drept o eroare genetică a magnificei evoluții, această evoluție mult mai inteligentă decât acel microb, Mândruță, acea evoluție care a știut mai bine atunci când ne-a dat, nouă și imbecilului de Mândruță, și ornitorincii, și câinii, și țiganii, și femeile, și amantele, și porumbii în care să te prindă paparazzii cu ele.

Absolut toate glumele despre plua lui Jordan Ayew

Un meci aproape banal la Campionatul Mondial, ținând cont că șansele de calificare pentru echipele care se întâlneau erau mici sau, mă rog, cel mult medii. Dar în minutul 78 al altfel destul de plictisitorului Portugalia – Ghana, o ținere reciprocă la mijlocul terenului a cauzat acest incident:

ayew

 

Sau dacă doriți și-n mișcare:

De remarcat că omul care filma a fost atât de uluit de dezvăluirile lui Ayew încât a focalizat pe boșoalcă, pur și simplu ignorând că la nivelul capetelor se dădeau niște coate în gură.

Și acum, cu participarea voastră, desigur, toate glumele despre plua lui Ayew:

- cică la intrarea pe teren arbitrii l-au întrebat ca vânzătoarele de la Mega Image: ”vă dăm și o plăsuță?”

- plua lui Ayew a fost suspendată 4 luni de pe toate stadioanele de FIFA din cauză că l-a mușcat de picior pe William;

- Ghana ar putea pierde meciul cu 3-0 pentru că s-a demonstrat că a folosit 12 jucători;

- data viitoare când România va juca cu o echipă din Africa, Piți îi va motiva pe băieți cu străvechea replică ”Și ei au tot trei picioare”

- simulator ca întotdeauna, Cristiano Ronaldo se va adapta la moda penisului mare în fotbal folosind șosete personalizate;

- muncitoarele disponibilizate de la Apaca: ”nu vrem lei, nu vrem valută, vrem pe Ayew să ne împrumută!”

- penisul lui Ayew a primit deja mai multe oferte de la echipe din China;

- penisul lui Ayew ar fi respins mai bine decât portarul ghanez mingea aia pe care până la urmă a băgat-o Cristiano în plasă;

- foarte supărat, Florin Prunea a apărut la Antena 3 cu dezvăluiri incendiare despre Ayew; se pare că acesta este băsist și penisul lui merge la aceeași sală de forță cu fundul lui Emil Boc! Urmare a scandalului creat, penisul lui Ayew a fost amenințat cu bătaia de către Mircea Badea;

- penisul lui Ayew e favorit să câștige Wimbledonul;

- pentru prima oară în istorie, bărbații din întreaga lume au mulțumit providenței că nevestelor lor nu le place să se uite la fotbal;

- pe șortul lui Ayew ar trebui să scrie ”în caz de pericol, spargeți geamul!”

- Adrian Năstase nu mai poate posta pe blog câteva zile, pentru că și-a stricat laptopul salivând pe el;

- la golurile cu capul ale lui Ayew comentatorii vor trebui să fie mai preciși începând de acum;

- (asta ca să mă citeze iar în Dilema) penisul lui Ayew a fost invitat la emisiunea ”Profesioniștii” a Eugeniei Vodă;

- speriat de acest element fascist și disturbator, Ion Iliescu a chemat minerii;

- legat de acest caz, Radu Banciu a zis ceva de Olympique Marseille, dar n-am înțeles exact ce;

(listă în curs de mărire)

Prietenul cu lucruri în legătură cu care nu poți glumi

Așa-i că aveți cel puțin un prieten care are câteva chestii cu care nu-ți permite să glumești și, dacă o faci, o ia razna complet? Aș vrea să fiu prietenul ăla. Prietenul ăla mi se pare genial. Pentru că, odată ce-a luat-o razna dintr-o glumă stupidă și inofensivă, e absolvit de orice. E ca Hulk, poate să spargă chestii și pe urmă toată lumea pretinde că nu s-a întâmplat, el nu-și amintește nimic și nici nu înțelege de ce e gol la restaurant și are hainele rupte pe lângă el. Îl știți, nu? Prietenul cu punct sensibil pe care i-l uiți mereu:

- Ce faci mă, ieși la meci pe terasă și bei bere fără alcool? E ca și când ai da limbi unei păpuși gonflabile.
Și-l vezi cum se schimbă la față.
- E ca și când mă-ta suge pula!
- Poftim?
- M-ai auzit, căcănarule, tac-tu face sex oral la morții mă-tii!
- De fapt nu, inițial spuseseși cu totul altceva, dar de ce te-ai…
- Ești un căcat, pur și simplu! Nu te iei de băutura omului!
Și tu te uiți în stânga și-n dreapta la prietenii de la terasă, nevenindu-ți să crezi, cu mâinile depărtate dramatic de corp ca Venus din Milo înainte să facă glume proaste cu prietenii ei fără umor și gura căscată, căutând aprobare, dar n-o primești de nicăieri. Prietenii se uită în alte părți, până când unul îndrăznește, continuând să privească în jos:
- Hai, mă, doar știi că are o chestie cu băutura…
- CE, MĂ?! Dar el tocmai mi-a zis lucruri de o sută de ori mai nasoale!
- Păi, ce, tu ai o problemă să ți se zică de mamă?
- Nu neapărat, dar nici nu-mi face mare plăcere!
- Ei, vezi? Pe el îl deranjează să faci glume legate de ce bea, asta e.
- Bine, mă! Știți ce? De azi, am și eu chestii!
- Cu ce?
- Cu întrebările, da-i-aș la muie soră-tii în timp ce naște vițelul ăla incestuos pe care l-a făcut cu frac-tu cu sindrom Down.
- BĂI! DE DATA ASTA CHIAR AI ÎNTRECUT MĂSURA!
- Nu-mi spui mie că întrec măsura, poponarule, am o chestie cu întrecerile!
- Nu ești amuzant!
- PÂNĂ AICI! *#)(*)$#(&@#*)_)+_!+$@(*&%*($)

Și din acel moment gata, îi înjuri din orice. Și, în timp ce vă certați și nimeni nu se mai uită la meci îți spui: dacă o bere fără alcool poate să creeze atâta scandal la București, îmi imaginez ce poate face o bere cu alcool la Iași!

Te înșală? Foarte bine

Aruncați la recycle bin butonul care duce la papagalul ăla de Vulpescu, doamnelor și domnilor, pentru că eu mă voi transforma azi într-un Poptămaș inteligent și cu (mai mult) umor și vă voi spune cum stă treaba cu înșelatul.

Foarte important, însă, vom pleca de la premisa că și tu, și partenerul, sunteți doi oameni pe treaba voastră, decenți și relativ mobilați intelectual. OK, acum că am restrâns lista foarte mult și nu va citi nimeni mai departe, să vă spun secretul: înșelatul nu doar că e bun într-o relație, dar e chiar măgulitor.

E simplu, fraiere sau fraiero: dacă te înșală și nu-ți spune, ba chiar se ferește ca dracu’ de tămâie să-ți lase indicii, înseamnă că vrea să rămâneți împreună. Iu-huuu! Am înșelat fete și fete au înșelat cu mine. Poate am fost și înșelat, dracu știe (deși mă îndoiesc ca orice bărbat fatal, adică ca toți bărbații care se cred fatali, adică ca toți), dar la asta n-are rost să mă refer. Adevărul e că nici una dintre fetele care și-au înșelat prietenii cu mine nu i-ar fi părăsit pentru mine, așa cum eu n-aș fi părăsit-o pe săraca prietena mea aia înșelată pentru nici una. De ce? Habar n-am, n-am stat să mă gândesc, că e complicat. Important e că n-am fi făcut-o.

Atunci de ce înșelăm? Desigur, pentru că înșelatul răspunde unei nevoi pe care voi, cel înșelat, n-o puteți satisface. Nu fiți boi și nu disperați așa repede! Uneori, nevoia e imposibil de satisfăcut de către partenerul din relația stabilă. De exemplu, nevoia pe care omul care înșală și-o vrea satisfăcută poate fi chiar asta: să înșele pe cineva. Știți voi, adrenalina, sentimentul de pericol iminent, poate chiar ăla de vinovăție, gustul ăla dulce-amărui al lucrului nepermis pe care ți-l permiți. Dar e o singură nevoie. Voi, cel înșelat, satisfaceți mult mai multe dintre acele nevoi. Asta e important, proștilor. De ce sunteți așa papagali egocentrici? OK, v-a păcălit, v-a lucrat pe la spate, v-a pus coarne, bla-bla. Ei, și? E partenerul sau partenera pe care ați ales-o, aveți puțină încredere în el/ea chiar și atunci când vă înșală, la dracu! Pentru că asta înseamnă încrederea. Încrederea nu e să crezi că nu te înșală, ci să crezi că, dacă o face, atunci o face cu un motiv bun. Chiar așa mult ne-ar suferi orgoliile dacă am avea următoarea conversație?

- Iubitule, te-am înșelat.
- De ce, iubito?
- Of…
- Ai dreptate, nu-mi spune. Sunt convins că ai făcut ce era mai bine, că de aia te iubesc, ‘te-n morții tei de curvă! Acum hai să facem chestii de cuplu pe care cu nenorocitul ăla nu poți să le faci, că poate te văd prieteni de-ai mei.
- Chiar mă ierți?
- Să te iert?! Pentru ce? Ți-am mai zis că te iubesc, dacă m-ai înșelat ai avut tu ceva în cap, că doar nu m-oi fi îndrăgostit de vreo imbecilă.
- Ah, iubitule, te iubesc!
- Și eu, dar nu mă înșela azi, te rog, că vin niște colegi de muncă pe la noi și-ar da urât.
- Promit!

Vi se pare de căcat că voi faceți chestii de cuplu ca niște fraieri și el/ea vă înșală, făcând cu respectiva/respectivul partea mișto a părții de cuplu, adică sexul? Atunci e simplu: nu vă place să fiți într-un cuplu. Renunțați la el și apucați-vă de făcut sex.

Și acum, că e prea de dimineață și vreau să mă culc, ceva pentru fete (că invers nu mă pricep): să știți că, de fiecare dată când mi-am înșelat prietena (nu de multe ori, really!), am iubit-o imediat după ce am înșelat-o de 10 ori mai mult decât înainte. Pentru o perioadă, a fost chiar ca la început. Dracu știe de ce? Așa te simți când înșeli, aparent. Aproape că n-o faci pentru tine, ci pentru partener. Iată, cât altruism!

- Mă duc la curve, iepuraș.
- Pentru?
- Pentru tine.
- Promiți să mă iubești mult-mult după?
- D’apăi cum!?
- Atunci mă duc și eu să sug pula la negri studenți la Medicină!
- Ai face tu asta pentru mine?
- Da!
- OK, ne vedem dimineață, sexul de împăcare amestecat cu ăla de răzbunare e inegalabil.
- Într-adevăr, iubitule, negrii nu mi-ar putea oferi vreodată așa ceva.
- Păi, vezi? Once you’ve came back, you’ll always go black, but come back again.

Înșelați-vă mult, deci. Dacă o faceți, o faceți cu un scop. Dacă vi se întâmplă, vi se întâmplă pentru că așa trebuie.

Știți când e într-adevăr nasol pentru voi? Când, înainte să vă înșele, vă spune că gata, s-a terminat. Alea, fraierilor, sunt clipele în care o să vă înfuriați și-o să vă gândiți: ”Dar ce pizda mă-sii, eu nu merit să fiu înșelat/ă?!”.

Curvele te învață ce e cu iubirea și literatura

Rahat, Julia Roberts! Bărbaților le plac prostituatele pentru că atunci când erau mici au citit romane de dragoste franțuzești. Sigur, nu voi, v-am mai zis că sunteți proști. Dar eu da. Ce să fac? Am rămas cu o slăbiciune pentru prostituate. Când mă îmbăt mai ales, vreau să le aduc pe calea cea bună. Să fac femei serioase din ele. Să le ascult și să-mi dau seama cât au evoluat grație porcilor care le-au frecventat. Să le întreb serios, privindu-le drept în ochi: ”Părinții tăi știu ce faci?”. Ceea ce, desigur, cu majoritatea prostituatelor e ușor penibil. Dar eu nu prididesc să încerc.

Cum a început totul?

Prima oară a fost Dama cu camelii. Nu mai știu câți ani aveam, dar cred că e singura carte pe care m-am apucat s-o recitesc imediat după ce-am terminat-o. Adică n-am făcut nici măcar o pauză de băut apă sau pipi, pur și simplu am început-o din nou. Băi, și ce-am plâns! Acum îmi amintesc cu greu și cu ce era, darămite ce anume m-a impresionat așa tare; cert e că am plâns mult. Și că Marguerite Gautier era prostituată. Atât mai știu. Fără pagini de sex, pentru alea lipisem deja paginile 267-268 de la Amantul doamnei Chatterley și p-alea cu violul Nadinei în Răscoala. Doar dragoste, vere (cum ar zice craiovenii, că așa zic ei)!

Problema e că Marguerite Gautier citea o carte. Manon Lescaut îi zicea. Ptiu! Deși nu exista internet în Motru, am descoperit că respectiva carte chiar există mergând la bibliotecă. Da, la biblioteca orășenească din Motru am descoperit un roman relativ obscur care era trecut așa, ca bibliografie mai mult, într-o altă carte nu tocmai celebră. Am luat-o imediat și am citit și Manon Lescaut, normal. Tot curvă și aia. Și la aia am plâns. Deja căutam curve pe afară să le dau să mănânce (altceva nu știam, eram undeva între generală și liceu) și să le spun că dacă vor să se îndrăgostească de mine e OK. Jur, dacă găseam o curvă pe la bloc, o aduceam în casă alor mei cum aduc alți copii căței și vrăbiuțe.

Dar nu se terminase. În Manon Lescaut am dat peste o referință la Tristan și Isolda.

Băi (mi-am zis), dacă și Tristan și Isolda sunt curve, o dau dracu de treabă! Cu prima am scăpat. Tristan era bărbat. Răsuflu ușurat și citesc mai departe. Slabă tare, povestea. Deci ea vrea să-l omoare, dar bea o poțiune de dragoste și de fapt se îndrăgostește de el. Ce scenariu de doi lei chiar și pentru o legendă! Să vrei să omori pe cineva dar să te îndrăgostești de acel cineva pentru că ai băut un medicament e ceva între viol și trișat la cărți. Inacceptabil. Dar am trecut peste. Isolda era, în esență, tot o curvă. Nu prostituată, adică, ci mai rău. Una care-l iubea pe ăla care vrusese să-l omoare. Tipic curvelor, recunoașteți. Aș fi zis că era bipolară, dar asta e o afecțiune nouă. Și atât de răspândită încât mi se par sărite de pe fix femeile care au o singură polaritate.

Mulți ani după aceea, mi-a trecut pe la ureche o bucată din aria lui Wagner. Am uitat-o. Mai târziu, Von Trier a făcut Melancholia. Am urât filmul ăla. Dar l-am văzut de patru ori. De ce dracu? Imaginile erau frumoase, apocalipsa pe partea astronomică a fost un subiect care m-a fascinat mereu… dar nu era asta. Era muzica. Mi-am dat seama abia mult mai târziu.

Era Tristan și Isolda, de Wagner. Care-mi amintea de Manon Lescaut. Care-mi amintea de dama cu camelii. Care-mi amintea de mine.

Iar ieri am văzut o emisiune în care un domn compozitor cântă la pian acordurile alea superbe ale lui Sam, sclavul ăla pianist (nu?) din Casablanca. Apoi domnul compozitor, în timp ce cânta refrenul (”A kiss is still a kiss, a sigh is li-la-la…”) schimbă ceva undeva, în mijlocul cântecelului, și demonstrează miraculos că Sam cânta de fapt Tristan și Isolda, un fel de cover jazz. Dar aceleași angoase, aceeași tristețe, aceeași profunzime. Practic, aceeași piesă. Să le ascultăm, deci.

Să le ascultăm și să ne mirăm cum pot curvele să ne schimbe viața (dacă le dați drumul în același timp chiar o să vă dați seama, pe parcurs). Chiar și când încep prin a ne influența. Muie Isolda, femeio serioasă care ești! Te iubesc, Richard, scumpule!

Zic misoginii că femeile sunt curve? Dar vai, le complimentează! Doar foarte puține femei sunt curve, din păcate. Restul sunt meh, străine de literatură și atât.



Copyright © 2004–2009. All rights reserved.

RSS Feed. This blog is proudly powered by Wordpress and uses Modern Clix, a theme by Rodrigo Galindez.