Latest Entries

De ce votez cu Monica Macovei

De cele mai multe ori, când o văd la televizor, Monica Macovei îmi pare complet inadecvată. Nu știe să relaționeze cu oamenii, nu știe să zâmbească, nu-i prea place să vorbească și chiar și când o face nu e tocmai elocventă. Pare să sufere de o mizantropie destul de avansată, să antipatizeze oamenii în mod moderat și din această cauză cred că o baie de mulțime i-ar putea pune viața în pericol, infarctul sau atacul cerebral devenind pericole reale și stringente. Dă impresia de nesiguranță în aproape orice împrejurare socială, chiar de o timiditate neconstructivă, izvorâtă probabil dintr-o gamă deloc neglijabilă de complexe. Când o văd pe Monica Macovei, parcă mă văd pe mine. Dar nu e singurul motiv pentru care o să votez cu Macovei.

Dincolo de slăbiciunile care mi-o fac simpatică mie personal, cred că toți oamenii au suficiente motive s-o voteze pe Macovei, măcar în primul tur. De ce?

- pentru că a înființat DNA-ul;
- pentru că Antena 3 o urăște aproape la fel de mult ca pe Băsescu;
- pentru că Dan Voiculescu a înjurat-o în direct, cerându-i, pe un ton scârbit și arogant, să-i arate dovezile că justiția a progresat;
- pentru că Elena Udrea o urăște la fel de tare cum o urăsc Antena 3 și Dan Voiculescu;
- pentru că o urăște și Rareș Bogdan, metrohomosexualul ăla plătit direct de madam Udrea să fie prost la TV;
- pentru că atunci când l-a întrebat pe Băsescu de ce o susține pe Udrea, nu pe ea, președintele i-a răspuns cu stilul său din topor: ”Pentru că tu nu ești nici frumoasă, nici deșteaptă, ca Elena”;
- (apropo) pentru că nu a făcut sex oral nimănui ca să ajungă europarlamentar sau candidat la președinție;
- pentru că atunci când era în PDL și PDL-ul a greșit, a avut curajul să fie împotriva părerii impuse de partid (Macovei s-a declarat întotdeauna anti-exploatarea de la Roșia Montană, de pildă, aviz hipsterilor);
- pentru că hoții și corupții ar prefera pe oricine altcineva la Cotroceni;
- pentru că nu a făcut afaceri cu statul;
- pentru că nu a luat șpăgi;
- pentru că n-a făcut trafic de influență;
- pentru că face o campanie austeră, nebeneficiind de sprijinul logistic sau financiar al vreunui partid;
- pentru că e femeie;
- pentru că e o femeie de succes;
- pentru că prietenii ei confirmă că în viața privată e o prezență agreabilă, în special în nenumăratele nopți pe care le-a petrecut în Vama Veche în ultimii 30 de ani;
- pentru că bea bere la Stuf;
- pentru că să intre în turul 2 ar scandaliza pe absolut toată lumea înregimentată în politica actuală;

Procuror comunist? Haios. Monica Macovei a fost procuror în comunism, da. Procuror în Gara de Nord. Ce-ați fi vrut, să se decidă să nu muncească doar pentru că eram în comunism pe vremea aia? De altfel, din activitatea ei de procuror ”important” de gară își amintește că cel mai greu caz l-a avut atunci când un cuplu s-a certat pe peron, iar ea l-a mușcat pe el atât de tare de nas, încât a rămas cu nasul în gură. Procurorul Macovei a avut de căutat nasul. Că a făcut fie și un singur joc al puterii comuniste, că un singur om nevinovat a avut de suferit din cauza ei pe criterii politice, exclud. S-a scris mult despre asta dintr-o anumită parte a presei, dar am investigat pe barba mea și-mi pare ”curată”.

Acum, Macovei ne propune o dreaptă curajoasă, una europeană, dar dificilă. Ne propune să depindem de noi, să ne asumăm atât meritele, cât și eșecurile. Să ne bucurăm dacă muncim și suntem buni, să suferim dacă ne e lene și suntem proști. Nu minte, nu promite deșănțat, doar ne spune că vrea să fie și să fim fair. E greu să întorci dinspre drumul spre groapă societatea românească și cu siguranță nimeni nu va reuși asta fără sacrificii importante. De aceea, întrebarea e: tu ai curaj să votezi cu Monica Macovei?

Povestea Magăi și cea a Gamei se scriu acum. Ajutați-mă să le compunem happy end-ul.

Aveam 11 câini la adăpostul Speranța și în ziua aia m-am dus să iau cinci dintre ei, cărora le găsisem stăpâni. Din păcate, toți voiau băieți, ceea ce urma să mă lase cu cinci cățelușe și un singur cățel în adăpost. N-am înțeles niciodată de ce insistă oamenii pentru căței. Cățelele sunt mult mai dulci, mai afectuoase, mai inteligente și mai atașate de casă, în general. Ca și la oameni, cred eu, câinii de sex feminin sunt superiori ălorlalți.

Când am ajuns la adăpost ploua, mașina duduia spart când dădea în gropile de pe drumul de țară care duc către padocuri, eu eram sigur că nu pot pune o cușcă pentru cinci câini într-un Polo, în boxe mi se nimerise tocmai sonata a paișpea a vărului Ludwig van, și îmi doream sincer să vină sfârșitul lumii. Dar cineva avea să fie chiar și mai trist decât mine în ziua aceea. Din cauza mea.

1. Maga

Oamenii de la adăpost înțeleseseră că o să iau șase câini. Au scos, așadar, cinci căței și o cățelușă din țarcul celor nouă frați (plus mama) și i-au dus într-o cușcă din cabinetul veterinar, înăuntru. Toți cățeii au fost foarte bucuroși când am intrat. Aș vrea să zic că au fost așa pentru că știau că pleacă sau măcar pentru că sunt foarte atașați de mine, dar de fapt se bucură la fel când văd orice om. I-am zis doamnei doctor veterinar că nu, am zis că iau cinci, nu șase. Pentru un moment mi-a trecut prin cap să-i iau pe toți, dar habar n-aveam unde să duc cățelușa (oricum, urma să-i transport 400 de kilometri până la destinație), plus că șase nici nu ar fi încăput în cușcă. Prin urmare, am scos unul câte unul cei cinci căței, i-am îmbarcat în Polo, iar cățelușa a rămas câteva minute în cușca din cabinet, de unde a fost transportată la loc în țarcul ăla friguros, alături de frații ei. Din nou n-aș vrea să spun că visase să plece și eu îi năruisem speranțele, dar așa arăta înainte să fie luată și repusă în țarc:

catelusa 3

Când m-am întors la adăpost, după câteva zile, să aduc cușca goală, am mers la padocul cățeilor rămași din grupul de frați. S-au bucurat cu toții când am venit, dar cel mai mult s-a bucurat cățelușa căreia între timp decisesem să-i zic Maga. Iat-o, e cea care se uită cu ochi triști și rugători înspre cameră.

maga 1

 

La scurt timp după ce am făcut această poză am înțeles de ce Maga e tristă. Nu din cauza vremii, nu din cauza vieții și nici măcar din cauza lui Ludwig van. E tristă pentru că nu se înțelege cu frații ei. E cea mai mică și cea mai oropsită, și imediat după această fază a fost mușcată de doi dintre ei, așa că a schelălăit și s-a refugiat la loc în cușcă. A continuat să privească de acolo, la fel de trist, cum eu mă joc cu frații. Și frații sunt de toată isprava, să știți, dar cine are frați cu care s-a mai certat cred că poate înțelege ce simte Maga pentru frații ei.

catelusa

Mi-am propus s-o scot pe Maga din adăpost în cel mult o lună. Dacă nu reușesc să-i găsesc o familie care să mă asigure și că nu va muri de frig peste iarnă, și că nu va mai fi niciodată tristă, nu știu ce o să fac. Cred că mă mut eu acolo, cu ea. Maga va fi un cățel de talie mare, un specimen foarte frumos de altfel, cu 50% gene de ciobănesc german și vreo 10% de labrador. E greu de ținut într-un apartament, așa că am fi amândoi foarte fericiți dacă am găsi pe cineva cu curte care să înțeleagă câtă dragoste are de oferit Maga cea tristă, cu ochii ca două ferestre rotunde prin care se vede cerul nopții.

Cine o poate face fericită pe Maga, mă face fericit pe mine și-o să aibă oricând la dispoziție un menestrel de nădejde, care-i va scrie poezii la cerere sau editoriale mai pupincuriste decât înseși buzele lui Mihai Gâdea.

2. Gama

Cu Gama e altă poveste. E cel mai lipicios și mai haios cățel din adăpost. A împărțit deja vreo trei cuști cu vreo trei câini adulți, pasămite că veselia ei o face și un bun psiholog, pentru că e în stare să calmeze și cel mai agitat câine din padoc. Cât despre oameni ce să vă mai zic? O unghie să bagi printre gratii, iar Gama o va îmbrățișa și o va linge și o va iubi ca și când ar fi unghia ei.

gama 1

gama 3

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Gama este foarte mică și probabil nu va crește, la maturitate, mai mult decât un pechinez. Din păcate, dimensiunile ei liliputanice mă determină să-mi fac griji că va supraviețui iernii. Dacă îi salvați viața și o luați într-un apartament cu calorifere, așadar, veți avea un fel de combinație perfectă între un câine și o pisică.

Maga și Gama nu vă taie pensia, cum zice Ponta despre Johannis. E drept că nici n-or să v-o mărească. Dar pe ele le puteți adopta din primul tur, fără majoritate.

Dacă vă interesează una dintre cățelușe sau mai multe detalii despre ele și poveștile lor, căutați-mă direct pe mine:

0724.464.116
sau
andrei.mantog@kamikazeonline.ro
sau
un mesaj care sigur va fi urmat de o replică imediată, aici 

De ce Victor Ponta nu va fi niciodată președintele României

Pentru că azi mă iau în serios și chiar e foarte serios ce urmează să vă zic, n-am decât să încep cu un citat. Păzea!

”Poți să păcălești pe toată lumea de câteva ori, poți să păcălești câțiva oameni tot timpul, dar n-o să poți să-i păcălești pe toți oamenii tot timpul”. (Octavian Paler)

Am glumit. De fapt, a zis-o Abraham Lincoln.

Românii sunt proști, I’ll give you that. Nu mai râdeți ca proștii, chiar suntem! Da, ați citit bine. Suntem. Să ne privim națiunea ca pe o entitate unică și să admitem că suntem, cu toții, foarte proști. Dar știți ce? Nu suntem CHIAR ATÂT de proști încât să votăm cu Ponta.

Pentru că suntem pe internet și pentru că voi o să tl;dr, o să încerc să vă explic logic și cât mai scurt, pe puncte:

1. Oricât de proști am fi noi, românii, n-am votat niciodată cu niște incapabili absoluți

Toți oamenii care au fost și chiar și aceia care au vrut să fie președinți ai României au avut ceva care să-i recomande. Fie că au realizat ceva pe bune în viață, fie că au avut un talent aparte, fie că măcar i-a recomandat o moștenire genetică sau de partid. Să ne gândim: Ion Iliescu a reușit să dea din coate și să răzbată într-un partid comunist plin de specialiști în dat din coate și răzbătut; nu e puțin lucru. Emil Constantinescu a fost nu doar speranța României la o scăpare definitivă de comunism, ci și un reputat profesor. Traian Băsescu a comandat un vapor de un milion treișpe metri (sau cât dracului se tot laudă el că avea rahatul ăla de Biruința). Vadim Tudor e, orice s-ar zice, un nebun spumos și talentat. Monica Macovei a pus (fără să se îmbogățească din asta) bazele justiției cu care astăzi ne mândrim la rudele și prietenii din străinătate. Elena Udrea a supt kilometri de… deee… de fonduri europene și și-a pus la bătaie fiecare nur, por și farmec ca să ajungă în postura de preferată a lui Băsescu pentru postul suprem. Klaus Johannis a transformat Sibiul și i-a făcut pe sibienii care nu sunt nici olteni, nici moldoveni, să-l voteze cu majorități de tristă amintire. Mircea Geoană e răvășitor de tâmpit, dar vorbește totuși în engleză și franceză la fel de muzical cum cred eu că vorbeau Shakespeare sau Baudelaire. Până și boul ăla de Călin Popescu Tăriceanu e un om de afaceri (până la proba contrarie) de succes, a cărui figură tâmpă, incapabilă de ”pe care” la acuzativ, e asociată cu o perioadă în care ne permiteam să plecăm mai des în vacanțe în străinătate.

2. Victor Ponta nu a făcut nimic în viață și nici nu are premise să realizeze vreodată ceva pe merite personale

Victor Ponta a fost procuror între 1995 și 2001 cu rezultate zero. Să ne înțelegem. Să fii procuror în acea perioadă și să nu bagi la pușcărie nici un rechin greu (indiferent de orientarea lui politică, că acum doar nu ne-am fi așteptat să-l bage la pârnaie pe Năstase), este ca și când ai fi pescar și ai fi pe fundul unui lac proaspăt asanat, unde peștii s-ar zbate disperați, dar fără speranță, în mâlul tot mai uscat, iar tu nu ai reuși să prinzi nimic. De doctoratul plagiat la modul grosolan și ordinar nici nu are sens să amintim. Și atunci, cum a ajuns atât de aproape să fie președinte al României?

3. Victor Ponta, cel mai prost copil din curtea școlii, este premier și aproape să fie președinte exclusiv datorită PSD

Exact. Absolut toate meritele acestui idiot notoriu se datorează PSD-ului. Toate pozele cu personalități, toate like-urile pe Facebook, toate vizitele la Disneyland și-n China, au fost realizate abia după ce a fost împins în fruntea unui partid care știm cu toții ce e. Sau, dacă nu știam, e suficient să deschidem televizoarele și să citim ziarele; PSD ar trebui să ia serios în considerare să-și mute sediul direct la Jilava, ca să le fie mai ușor să-și facă cvorumurile de la ședințele de partid. Iar Victor Ponta este alesul lor. PSD, adică PC, adică Iliescu, adică deceniile de întuneric, frig și foame, încă mai păcălește milioane de retardați în principal din Oltenia și Moldova (vezi acel studiu recent) să-l voteze. Dar, cu tot sprijinul acelor retardați, PSD-ul nu mai poate reuși de data aceasta, pentru că a mizat pe o gloabă pur și simplu lipsită de orice calitate. Nu mă întrebați de ce l-au ales taman pe boul de Ponta. Cel mai probabil, de proști.

Concluzie: e înspăimântător că un ratat absolut a ajuns atât de aproape să fie lider absolut (e de altfel definitoriu pentru o societate și-un sistem pline de metastaze, plin de tumori care pulsează și răspândesc un miros de mizerie și de moarte), dar pasul mic pe care mai trebuie să-l facă e atââât de mare pentru un om atât de mic. Văzându-l pe Victoraș căznindu-se să îndeplinească această formalitate, să fructifice această ocazie unică facilitată de cazna unui PSD rănit și de cretinismul unei drepte pline de lichele, e ca și când mi l-aș imagina pe Stephen Hawking lăsat singur de un Sânmărtean în zi mare cu poarta goală și încercând să pună latul ca să marcheze. Asta presupunând că mi-aș putea imagina un Stephen Hawking chiar mai prost la cap decât e la trup.

Dragă fumător, știi că ești printre cele mai inevoluate forme de viață?

Suma viciilor e constantă, zice-se. E un proverb liniștitor, nu? Că bănuiesc că nu e o statistică. Dar să zicem c-ar fi o statistică, totuși. Uitați care e problema cu fumatul.

Problema cu fumatul este că fumătorilor nu le e suficient de rușine cu viciul lor. Haideți să facem un exercițiu. Fiecare să se gândească la dependențele lor, în afară de fumat. Nu e nevoie să recunoașteți, doar gândiți-vă. OK. Ce v-a trecut prin cap? Jocuri de noroc? Masturbare/Sex? Picături de nas? Un joc idiot de smartphone pe care, în cele mai negre coșmaruri ale voastre, Facebook-ul îl sharuiește fără să vă întrebe cu toată lista de prieteni? Veți observa, așadar, că aproape toți oamenii cu vicii au o însușire comună: aceea că le e rușine cu ele și fac tot posibilul să nu și le afișeze în public. Până și alcoolicii care se știu alcoolici se feresc să bea în localuri populate în care ar putea crea harababură. Ei bine, nu e și cazul fumătorilor. Fumătorilor nu doar că nu le este rușine să fumeze în public, ci chiar pretind să fumeze în CÂT MAI MULTE locuri publice și, în sprijinul lor, invocă propria slăbiciune de parcă ar fi un handicap fizic cu care s-au născut.

OK, o să încerc să fiu răbdător cu fumătorii. În primul rând, trebuie să ai o gravă problemă de intelect dacă te-ai apucat de fumat după vârsta de 15 ani. Serios, dacă ai făcut-o, ești foarte prost, dacă nu te sinucizi, măcar pune capul în pământ și nu mai critica pe nimeni în viață. În al doilea rând, e o chestie scârboasă și urât mirositoare. În al treilea rând, e un obicei profund necivilizat pe seama căruia vei fi luat în râs (și da, discriminat) cam în orice țară ceva mai civilizată decât România. În al patrulea (și cel mai important pentru mine, ființă înzestrată cu rațiune și care mă consider superior așa, altor specii) este cea mai înrobitoare și umilitoare dependență, una care practic îți anulează independența și, într-o oarecare măsură, liberul arbitru. Păi, de aia am murit noi la revoluție, ca să ne urcăm pe pereți când ni se spune că nu avem voie să fumăm în locurile civilizate? În al… Al câtelea dracului de rând e? Mă rog, în acel rând, e, cred, cel mai costisitor viciu, mai ales raportat la nivelul de satisfacție destul de scăzut, dacă-l comparăm cu dependențe ceva mai profunde și mai distractive. Pe scurt, e practic obiceiul prost cu care ar trebui să-ți fie cel mai rușine, dintre toate pe care le ai. Și totuși, fumătorii insistă să fumeze de față cu noi.

Coaie, nu e vorba că-mi dai cancer de la fumatul pasiv. E vorba că râd de tine pentru că văzându-te fumând îmi dau seama că ești un țăran coclit și încep să devin plin de prejudecăți și de dubii că ai putea reuși ceva în viață. Te văd dându-te de ceasul morții că n-ai țigări sau că nu poți fuma într-un anumit loc și nu mă pot gândi decât la: ”hei, maimuța asta are niște priorități periculos de de-a-ndoaselea în viață!” Dacă mâine ar dispărea țigările, ce-ați fi în stare să faceți pentru o țigară, fumătorilor? Dar pentru un pachet? Dar pentru o sursă nelimitată de țigări? Exact. Ați fi în stare să faceți lucruri atât de rele ca acelea la care cu siguranță v-ați gândit și de aceea e normal să ne fie frică și milă de voi, în același timp.

Veți observa, desigur, că nu am invocat problemele de sănătate. Sigur că fiecare e liber să moară agonizant de cancer, dacă asta e opțiunea lor. De aia s-au inventat și lifturile, ca să nu mai gâfâie fumătorii ca niște mopși în călduri când urcă până la etajul patru. Să fii nesănătos e o opțiune personală, să zicem că lipsa efectelor imediate mă fac chiar să înțeleg că fumătorii, în bezna din mintea lor pe care o demonstrează cu orice absență a țigărilor din existență, nu se gândesc că m-ar putea îmbolnăvi și pe mine, nevinovatul care nu face altceva decât să râdă de ei la un capăt de masă.

Dar, acum serios, nu vă e un pic rușine să aveți dependența asta jegoasă? Vă put hainele, băi! Serios. E nasol, mirosiți pe stradă. Nu m-aștept să vă lăsați. Mă doare-n cur, chiar aș prefera să nu. Vă meritați sărăcia și bolile care survin din fumat. Doar fumați pe ascuns, atât vă cer. Fiți oameni de bun-simț, fie-vă rușine! Fumați acasă la voi. Lumea vă va zâmbi mai mult, o să vedeți.

Tot ce trebuie să știți despre moaște, cu Johannes Kepler

Omenirea, de la primii ei pași înspre îmblânzirea naturii, se află într-o continuă luptă pentru ea însăși. Ce dramă pentru noi, retarzii emoționali iubitori de animale! Dar, s-o recunoaștem, ce sărbătoare a spiritului uman, în același timp! Egoistă și altruistă concomitent, lupta omului împotriva a orice, pentru el, pentru noi, este grea și nesfârșită, plină de pericole, dar și de momente de grație. Cu fiecare descoperire, cu fiecare invenție, cu fiecare pas întru progres, cu fiecare rezolvare a unei probleme stringente, umanitatea merge mai departe scrâșnind victorios și eliberator din dinți, își continuă dansul deliric înspre viitorul pe care-l așteaptă curioasă și flămândă, pe care îl așteptăm curioși și flămânzi, chiar dacă uneori, deseori, ne dăruim exclusiv prezentului cu inconștiența unui copil care fură fructe dintr-o livadă păzită de dobermani și de stăpânul lor cu permis de port-armă.

Am multe să-i reproșez umanității, atât de multe stângăcii, atât de mulți pași greșiți, atâtea momente-cheie care, dacă ar fi fost fructificate, în loc să fie irosite, ne-ar fi găsit acum pe drumuri fabuloase înspre Neptun sau Jupiter sau Andromeda sau înspre societatea perfectă planetară sau înspre noi înșine… Dar de ajuns cu toate astea. Regretele sunt tardive și deloc constructive. Suntem aici și acum, și, la urma urmei, binele învinge, chiar dacă asta se întâmplă în urma unor zbateri imense. Poate că așa trebuie să fie. În povestea vieții și-a civilizației există cicluri, există momente de întuneric incurabil, există greșeli impardonabile și atitudini de neacceptat. Dar ceea ce contează este că noi, oamenii, nu ne-am pierdut niciodată speranța. Și niciodată n-am renunțat la a modela lumea ca niște mici dumnezei, în așa fel încât ea, lumea, să ne placă, să ne corespundă, să ne vină, să fim compatibili, să îmbătrânim împreună. Să îmbătrânim mai mult noi, e drept, pentru că ea tinde să ne lase impresia că ne va îngropa pe toți.

Omul e cel mai frumos și desăvârșit produs al naturii, nu?

”Sănătate!”, e printre cele mai intime și mai sincere urări din vocabularul uman. Și ce progrese a făcut știința medicală! Alaltăieri se murea de la infecții, ieri de SIDA, azi de ebola, mâine dracu mai știe ce mai apare. Niște savanți admirabili au găsit leac pentru toate și, chiar în momentul în care voi citiți asta, apar noi și noi tratamente probate împotriva unor boli care le crezusem de neatacat. Nu sunt minuni, ci rezultatele unor eforturi imense, ale unor vieți dedicate acestor lucruri, ale muncii asidue a unor oameni pe care rutina nu i-a descurajat, pentru că au știut de la bun început că îmbătrânirea în slujba rutinei poate le va enerva la culme nevestele, dar pe termen lung îi va face pe toți semenii lor fericiți; sau hai, dacă nu fericiți, măcar mai liniștiți. Chiar la momentul la care voi citiți asta, cercetătorii medicali descoperă leacul infailibil pentru diabet. Alți oameni primesc Nobeluri în cinstea meritului de-a fi făcut omenirea să-și regăsească ritmul, elitele unei întregi planete, ale unui întreg ecosistem, conlucrează altruist pentru ca noi, niște naufragiați eterni ai istoriei, să ne găsim încă o dată busola care ne-ar putea salva pentru moment, care ne-ar putea trimite înspre pământuri noi pe care, ce-i drept, le vom exploata și prăda la maximum în foarte scurt timp, ajungând din nou să ne temem pentru noi înșine. Dar roata (ce invenție minunată!), cum-necum, își continuă procesul de învârtire și ne acceptă nu fără o mică doză de sarcasm eterna autodistrugere.

Nu în România, însă. Pentru că în România se întâmplă altceva. În România, țară de un fanatism religios tot mai profund, oamenilor nu le pasă de progresul realizat prin muncă, determinare, dovadă și ambiție. Asta pentru că oamenilor li se pare că au descoperit ceva mult mai prețios: este progresul supranatural, progresul imediat, apogeul instantaneu. Progresul prin moaște. Avem toate motivele să ne riscăm viețile în cozi furioase la oasele sfintei Parascheva, dacă stăm să ne gândim că la capătul acelei cozi credem că ne așteaptă norocul și viața veșnice. Cum spuneam mai devreme? Permiteți-mi să mă citez. ”În povestea vieții și-a civilizației există cicluri, există momente de întuneric incurabil, există greșeli impardonabile și atitudini de neacceptat.” Sigur, comportamentul tot mai bezmetic al tălpii țări nu ne poate da motive de speranță pe plan naționalist și argumente de a-i înjura pe ungurii de pe Arena Națională cu atât mai puțin. România e doar unul dintre rebuturile evoluției. Cel mai probabil, ne vom reveni din această beznă a existenței, la nivel de popor, peste multe generații, sau poate că nu ne vom reveni deloc și națiunea română va dispărea pur și simplu (să sperăm, pentru binele speciei noastre, că modul nostru de viață nu va învinge). Nici o pierdere, dacă România dispare în neanturile superstiției și-ale rezolvării facile a problemelor.

O coadă nesfârșită de oameni care se roagă la moaștele lui Brânconveanu (mioritică și în fond penibilă victimă a turcilor, cum remarca un coleg) sau ale sfintei Parascheva (zeitate slavonă precreștină, cum observa un alt prieten). Cine sunt oamenii ăștia și de ce credem noi că ne-ar putea ajuta în orice fel? Eu, dac-ar fi să fiu superstițios, m-aș ruga la moaștele lui Johannes Kepler. Le-aș săruta pe cele ale lui Newton. Le-aș pune în ciorbă pe alea ale lui Rembrandt. Aș ascunde într-o cutie prețioasă, ca să le protejez de urgiile naturii, moaștele lui Mozart. Aș pleca urechea la osemintele lui Spinoza. Aș căuta să-mi găsesc calea și viitorul în inexplicabilul schelet al lui Einstein. În loc de pernă, noaptea aș îmbrățișa, ca să adorm, femurul lui Joseph Fraunhofer. Dacă aș avea o grămăjoară fie ea și infimă din rămășițele umane ale lui Eratostene, m-aș găsi în pericolul de-a o idolatriza până la dezumanizare. Dar partea bună este că oamenii ăștia nu ne-au lăsat moaștele lor, nici nu s-au așteptat ca urmările existenței lor să aibă puteri miraculoase, nici măcar n-au îndrăznit să spere că ne vom aminti de ei. Au știut că, chiar și așa, geniali, sunt doar niște rotițe din mecanism menite să-și facă treaba și apoi să dispară. Ei ne-au lăsat cunoașterea, descoperirile, cărțile, muzica, frumusețea, evoluția, ei sunt cei care ne-au creat, de fapt, chiar dacă 99% dintre noi nici măcar n-am auzit despre ei. Ei sunt Dumnezeu, niște dumnezei deloc egoiști și modești, care au venit, fiecare cu geniul lui, în slujba a tot ceea ce suntem astăzi. Dar ce suntem? Ca specie, zic. În nici un caz una care crede în forța tămăduitoare a scheletelor. România e doar un alt pas greșit al istoriei, motiv pentru care istoria ne va curăța cât de curând, fără regrete. Și nici nu ar trebui să aibă vreun regret. Omenirea merge mai departe, dar noi (ce vești bune pentru toată lumea!) dispărem în neant, laolaltă cu zgârciurile idioatei ăleia de Parascheva.

Not so pretty woman nu tocmai salvată de nu chiar Richard Gere

Dacă am conveni că munții românești pot fi inteligenți, cu siguranță o excepție în cazul oricui născut, ieșit din ou sau apărut prin încrețirea scoarței sau depunerea repetată de lavă în spațiul dintre Dunăre, Marea Neagră și fudulia din dreptul cuiului în care se agață harta, atunci noi eram în creierul lor. Urma să petrecem într-o cabană cam prea modernă pentru specificul locului, cu lifturi complet transparente ce păreau că urcă prin aer, cabine de duș cu boxe și un restaurant tip fusion cu mult alb în care nu doar fumatul, ci chiar mângâierea nostalgică a unei țigări era un lucru absolut interzis, pentru care șeful de sală cam prea gay pentru zona țării în care ne aflam ar fi fost în stare să te arunce așa cum erai în lacul înghețat în care dădeau ușile interioare ale restaurantului, lac aflat la capătul unui ponton cam prea romantic pentru țara în care-și găsise să existe.

Hotelul era la o distanță considerabilă de orașul de la poale, un oraș muncitoresc românesc tipic, chiar cu destin tipic, fost monoindustrial, actualmente non(o)industrial, unde puzderia de chipuri emaciate peste care dădeai chiar și la o simplă ieșire din mașină pentru alimentare te făcea să te simți cumplit de vinovat pentru luxul obscen în care te vei fi refugiat, la capătul unei drumeții virajate de aproximativ o jumătate de oră, și asta în cea mai ostentativă goană a câtorva vehicule 4×4 care costau, împreună, cât întreg orașul.

Urma să se chefuiască un weekend întreg pentru un motiv care la vremea respectivă părea cu adevărat o mare chestie. Singura diferență față de un chef obișnuit era că organizatorii, oameni simțiți de-ai locului, cunoscând distanța mare față de prima așezare civilizată, s-au decis să antameze curvele dinainte și să le introducă în scenă un pic mai repede decât se obișnuiește, adică undeva înainte de pragul critic de o sticlă de vin per cap (mare) de comesean. Pentru ca cele trei fete (pe care mă voi feri să le descriu amănunțit, că poate le recunosc părinții pe-acasă) să nu stea singure și să-și prindă urechile în întrerupătoarele invizibile de pe pereți, au fost poftite la masă (undeva mai la un capăt nebăgat în seamă al mesei, ca să fim corecți până la capăt) și chelnerul cel efeminat le-a tratat ca pe niște prințese, întrebându-le ce-și doresc. Una a vrut ceafă de porc cu cartofi, alta cordon bleu cu cartofi și a treia, pe care am ochit-o de atunci ca fiind specială, a cerut doar cartofi și profiterol la desert, scuzându-se radios prin faptul că mâncase acasă. De băut au vrut toate cremă de whisky. ”Prea bine”, a rostit chelnerul care notase ceremonios întreaga comandă, după care a făcut o plecăciune deloc fugitivă și s-a îndepărtat.

Orele au trecut și libidourile s-au aprins. Două dintre cele trei fete au început să urce în diferite camere ba singure cu câte unul singur, ba singure cu câte doi, ba ambele cu câte unul, ba ambele cu un sfert de masă și așa mai departe. Problema rămânea la a treia, pe care legile dure ale capitalismului transpuse la târgul ad-hoc de curve nu o ajutau deloc, poate și din cauza faptului că era simțitor mai urâtă decât ”prietenele” ei (pe care aveam să aflu în scurt timp că nici nu le cunoștea). În trei ore, celelalte două fete săvărșiseră deja cel puțin cinci numere de căciulă, tot plecând de la masă și întorcându-se, în timp ce a treia stătea demnă și sorbea dintr-un pahar de apă plată, singură într-un colț uitat de lume și de masă, pentru că nici chelnerul cel galant nu mai apăruse (săraca!) după ce-i mirosise prestanța.

Într-un moment în care celelalte două erau la serviciu la etajul doi sau poate trei, mi-am sorbit ultima gură de vin din pahar și m-am dus lângă ea, urându-mă pentru ce aveam să fac, să-mi fac, să-i fac. Îi zic:
- Câți ani ai?
Se uită la mine cu o sprânceană ridicată. ”Aia era problema ta?”, pare să zică, dar de fapt zice doar:
- 19.
- Sigur?
Nici un răspuns, doar un zâmbet superior care aproape că m-a făcut să-mi înving compasiunea și să mă întorc la locul meu. Îmi regăsesc rezervele de supererou, însă, și-o întreb cu voce de Batman transformat:
- Părinții tăi știu cu ce te ocupi?
Din nou privirea îmi spune ceva urât, o înjurătură chiar, dar vocea altceva:
- Nu-i interesează.
- Și cu fetele astea ce-i, sunteți prietene?, zic, arătând aiurea cu degetul în sus, către o cameră sau poate către alta.
De data asta spune exact ce gândește:
- Nu le cunosc… Niște curve!
Râd sincer și cât pot de neofensator și nemalițios.
- Și faci bani din treaba asta?
- Da.
De data asta râd în sinea mea zicându-mi că poate fătuca nu e chiar atât de proastă, în fond ce mic întreprinzător și-ar vorbi de rău afacerea?
- Câți bani? (pot fi extrem de enervant când pun întrebări, copiii mici sunt copii mici)
- Păi… (stă un pic pe gânduri, gest fără îndoială studiat, ceea ce din nou mă amuză) Luna trecută cam 25 de milioane.
Și atunci încep. N-o mai las să vorbească timp de câteva minute bune, minute în care îi spun de ce nu e bine ce face, care-i scăparea, care-i salvarea, ce pași ar trebui să urmeze de atunci încolo, ce opțiuni are, că e tânără, că se poate, că de ce să dispere, că… Mă rog, prostii de astea de om beat. Când zâmbește cu superioritate parcă nu mai e așa urâtă. Dar am și băut mult.
- Aha, zice, și se oprește.
- Cu cât taxezi numărul?
- 200.
Îi întind două sute. Se uită în jur, la masă sunt încă peste 10 persoane. O lămuresc cu gesturi mai largi decât ar fi făcut un om treaz:
- Fără sex, poate te lași în seara asta.
Nu-i ia. Nu-mi vine să cred. Dar chiar nu, nu vrea să ia banii. Mâna îmi cade pe masă și, când realizez penibilul situației, bag bancnotele la loc în portofel. Și atunci am acel moment de luciditate. Acel moment de ”băi, dar prost mai sunt”. Acel moment în care în sfârșit mă autoapreciez corect. Cine sunt eu să-i țin predici fetei? Și cine sunt eu s-o jignesc în asemenea hal? Să-i dau bani fără să cer nimic în schimb a fost cu siguranță o umilință mai mare decât cea la care au supus-o toți bărbații care au ocolit-o cu privirea când s-au dus în camere cu celelalte două. Mă simt îngrozitor, tot alcoolul mi se scurge din cap înspre picioare și simt jena limpede, cum aș fi simțit-o pe trezie. Realizez că e nevoie de o acțiune radicală pentru a repara onoarea fetei și decența mea, așa că mă ridic și-i fac un semn încet din cap:
- Hai.
Se ridică și mă urmează ca un cățel. În liftul transparent dă să se apropie de mine, dar întind mâna s-o opresc. Mi se pare că liftul ăla e atât de transparent încât mă văd nu doar oamenii de la alte etaje, ci oamenii din alte localități, prietenii, rudele, fostele, toți. În cameră, acceptă în sfârșit cele două bancnote și se angajează într-un sex oral peste așteptări, dar tot prost, mai ales în context. Nici măcar să închid ochii nu pot, îi învârt bezmetic în diferite puncte de pe tavan și mă gândesc cum aș putea să simulez un orgasm pentru prima oară în viață. Dar fata își face treaba dârză și cu dedicație și termină, în cele din urmă. Cât să fi trecut? Prea mult. Îmi închei primii doi nasturi de la blugi și mă uit la ea vinovat. Sunt surprins să văd în ochii ei ceva ce pare să fie bucurie.
- Ce-ai?
- Mi-a plăcut, zice, și rânjește ca proasta.
Nu-mi vine să cred. Aș râde dacă totul n-ar fi atât de suprarealist. Trebuie s-o gonesc.
- Mă duc să fac un duș, poți să mergi la masă, că o să cobor și eu.
Bucuria i se transformă în dezamăgire; din nou privirea de câine bătut. Insuportabil. Cedez.
- BINE! Așteaptă-mă aici și coborâm împreună.

Două zile mai târziu, când tot acel weekend părea să nu se fi întâmplat niciodată, primesc cerere în prietenie pe Facebook chiar de la ea. Mă amuză într-atât gestul încât accept. La nici 5 minute, singurul prieten din lista de Facebook care a fost cu mine în acea seară lasă un comentariu scurt la noua mea împrietenire de pe Facebook: ”mă bag naș”. Ea îi dă like. Eu șterg repede toate urmele și chiar închid laptopul, de parcă făcând asta aș putea să anulez totul. Apoi îmi vine să râd și mă gândesc că fata asta ar merita să scriu, odată, un text despre ea. Despre fata care își ia jobul într-atât de serios încât nu doar că face toate perversiunile clientului, dar se mai și îndrăgostește în bani. Câți dintre voi vă puteți lăuda cu o asemenea conștiinciozitate la corporație? Mulți faceți cur, dar câți faceți iubire, ă?

N-am mai vorbit niciodată cu ea după acea seară, dar sper sincer să fie și luni în care face mai mult de 25 de milioane. Vorba lui Johannis, cu toată sluțenia și stupizenia ei, face parte din România lucrului bine făcut.

Morți din București

- E tare urât orașul ăsta când plouă. Cine te-a pus să vii aici?
- De ce e urât când plouă?
- E urât și când e soare, dar ploaia te îmbie la contemplare. Ce să faci când plouă? Te uiți pe geam sau pe sub glugă și brusc devii conștient de tot. Bănuiesc că lucrurile frumoase par și mai frumoase când plouă, dar cine poate ști? Eu n-am mai văzut ceva frumos de nu mai știu când.
- Mie îmi place Bucureștiul.
- Serios? Mai mult decât… Cum îi zice orașului ăla de unde vii tu? Cahul?
- Măcin.
- Măcin, ah! Dac-aș avea vârsta ta și mintea mea, aș pleca din Motru direct la Măcin. Aveți niște munți frumoși acolo, și păduri, și Dacii vechi. Și când plouă pun pariu că e frumos.
- Când plouă stăm și mâncăm semințe, nu-i nimic de făcut la Măcin.
- Scrieți cărți, atunci. Descoperiți-vă pe voi înșivă. La dracu, Măcinul vă oferă șansa unică la autocunoaștere și voi, în loc să apreciați, plecați la București să vă chinuiți cu alea 5 milioane care or să vă mai rămână după ce plătiți tot ce-aveți de plătit într-o lună. Mă rog, asta peste cinci ani, când o să iei salariu, după cei doi ani în care toți o să te mintă cu internshipuri și…
- Avem un poet în Măcin.
- Vezi? Ți-am spus eu. Oraș pentru scriitori.
- De fapt nu în Măcin, ci din Măcin. Am auzit două babe pe la scară zicându-și una alteia: ”ai auzit de-al lu’ cutare? E poet la București!”.
- Mințeau, la București nu există poeți. Sau nu există decât poeți, nu m-am hotărât încă. Nu mai contează.
Ochii ei din Măcin m-au privit întrebător, cred. Nu pot să știu sigur, pentru că nu te poți uita în ochii oamenilor care știi că-s pe cale să-și irosească viața.
- Ți s-a întâmplat ceva?
- Ce să mi se întâmple?
- Nu știu, ceva rău.
- Depinde ce înțelegi prin ”întâmplat”.
- Ă?
- Viața, asta mi s-a întâmplat.
- Adică ce?
- Adică viața mea decurge în parametri absolut firești, chiar monoton, aș zice. Materialist vorbind, ca să zic așa, nu mi s-a întâmplat nimic. Doar că eu fiind o ființă conștientă, poate prea conștientă pe alocuri, am momente în care conștientizarea vieții, chiar așa deloc remarcabilă cum e ea, mă face să devin melancolic.
- Și melancolic e rău?
- Depinde, de la melancolie se poate trece ori la o stare depresivă, ori la una euforică, o euforie dulce și potolită așa, și eu aștept cu nerăbdare să văd ce urmează.
- Ca de la alcool?
- Exact! Hai să bem ceva.
- Hai.
- Nici măcar cârciumi nu avem pe-aici, chiar. Cel mai de Doamne-ajută vin se bea pe bordura din fața Realului.
- Atunci hai pe bordura din fața Realului.

- Mai întreabă-mă o dată dacă mi s-a întâmplat ceva.
- De ce?
- Ca să spun ceva profund.
- Eh? Ce ți s-a întâmplat?
- Am murit.
- Când?
- Când am venit aici. Și tu ești moartă, doar că nu-ți dai seama, că ești mai proaspătă.
- Cred că m-am îmbătat, e bun merlot-ul când ești mort.
- Mai rar ca noi, suntem niște oameni cărora le place să-și trăiască moartea.
- Joie de mourir, nu?
- Ești din ăia care vorbesc franceză când se îmbată? Încetează.
- Care-i cel mai mare pericol când ești mort?
- Să votezi cu PSD.
(neinteligibil în continuare)

Azi, 4.10.2014, după 29 de ani de lăbăreală, voi face primul lucru cu care o să mă mândresc în viață

”Eu sunt Andrei și sunt un ratat. Serios. Nu am realizat nimic de care să fiu cu adevărat mândru în viață.” Așa mi-am început discursul. Nu pe ăla de la ratații anonimi (la întâlnirile alea încep altfel), ci pe acela de la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului, când catalogul a ajuns la mine. S-a râs în sala de clasă. Doar că eu nu glumeam și n-o fac nici acum. Mă apropii de pragul critic de 30 de ani și acum nici măcar Kamikaze, revista la procrearea căreia am participat (alături de alți părinți), singura realizare cu care mă mai mințeam până acum, nu mi se mai pare așa mare șmecherie. Nu mai am timp până la 30 de ani nici să scriu o carte, nici să fac un copil și cu toate astea voi face, chiar acum, singurul lucru cu care o să mă mândresc la bătrânețe când o să cântăresc intervalul de la primul meu plânset la zâmbetul forțat din ultima secundă în care voi fi avut 29 de ani. Vă voi vorbi despre mama.

(Aici am făcut o pauză cam de 15 minute de la scrierea textului, neștiind cum s-o spun. E prima oară când mi se întâmplă să mă opresc atâta timp dintr-un text în care sunt cu adevărat implicat. De fapt, e prima oară când nu pot să scriu ce simt; vouă poate vi se întâmplă mai des, dar mie – mă știți doar – nu, niciodată. M-am gândit să vă spun că mama e perfectă. M-am gândit să vă spun că nu mi-o amintesc făcând vreodată ceva greșit sau incorect, cel puțin nu față de mine. Dar nu e bine așa. Ultima parte e chiar foarte greșită.)

Mama n-a fost corectă față de mine niciodată. Dac-ar fi fost corectă, probabil, m-ar fi tratat cu răceala urâcioasă cu care am tratat-o eu tot timpul. În momentele mele de egoism feroce și prostie crasă, m-am gândit că atitudinea asta a mea i s-ar putea datora. Că tocmai faptul că m-a copleșit mereu cu sentimente, purtări și acțiuni pe care nu le meritam, m-au făcut pe mine, tip deloc mămos și incapabil să-mi exprim sentimentele, să mă port urât, poate tocmai ca să contrabalansez cumva acea avalanșă de sacrificii și cadouri. De când am plecat la facultate, mereu, când mai trec pe acasă, mama mă pupă forțat când intru pe ușă, iar eu mă strâmb sau chiar protestez sau mă apăr cu antebrațul, dacă nu cumva îl am ocupat cu bagajele (e șmecheră, s-a prins că dacă am mâinile ocupate nu pot s-o țin la distanță și se repede la mine de cum intru, din cauza asta încerc să mă limitez la un singur troler când mai părăsesc Bucureștiul). În primii ani în care am fost plecat, mă mai suna. Îi răspundeam foarte urât (cum să mă suni dacă nu ai ceva foarte important să-mi zici?!) sau deloc, așa că acum nu mă mai sună decât foarte rar, dar asta nu pentru că s-a săturat s-o reped, ci pentru că toată viața m-a crezut, pare-mi-se, un fel de supraom, iar dacă supraomul crede că ceva e bine, chiar și când acel ceva este să nu vorbesc cu ea la telefon, atunci așa e bine la modul absolut.

Serios, nu știu dacă mama a crezut vreodată că eu am luat vreo decizie proastă în viață, chit că eu nu-s deloc printre cele mai inspirate persoane pe care să le cunosc. Dintre toate lucrurile pe care le-aș putea rememora, cred că relația mamei cu fostele mele prietene e cea mai edificatoare pentru ce încerc să zic (nu, încă nu reușesc să găsesc cuvintele). Mama mi-a iubit fiecare fostă prietenă cu totală dedicare din primul minut în care le-a cunoscut până… Până acum, de fapt. Așa cred. Ea nu-mi spune, dar pun pariu că le mai iubește încă. De altfel, tragedia pentru bietele fete a fost că mama le-a iubit pe toate mai mult decât le-am iubit eu, ba tare mi-e că mai mult decâ le-aș fi putut iubi eu. De ce? Pentru că erau ale mele. Pentru că erau decizia mea. Nu vreau să fiu rău și să spun că mama nu le iubea pe ele pentru ce erau, dar pe jumătate, cred, iubea faptul că ele erau o opțiune intimă a mea, iar pe mine nu mă vedea înșelându-mă. M-am ferit să spun că mama e mama perfectă, dar soacra perfectă e cu siguranță (n-o spun ca să fiu mai eligibil, cred în continuare că nici măcar mama nu poate reprezenta un motiv serios pentru ca o femeie să-mi suporte toate rahaturile). Cred că dacă m-aș duce mâine la mama cu un sudor gras și slinos, pe la 50 de ani, cu mustață, chelie, dinți îngălbeniți de tutun și de viață și al cărui tic nervos este să-și scoată mucii din nas, să și-i întindă frumos de pe un deget pe altul, apoi să-și treacă rebel mâna prin păr, dacă m-aș duce cu individul ăsta la ea, așadar, și i-aș spune: ”Mamă, el e Marcel și e sufletul meu pereche, iar eu sunt aleasa lui pentru a ne petrece împreună tot restul zilelor, iar în legătură cu copiii să stai liniștită, că deja are el cinci din căsătorii anterioare și pe ăia doi care-s încă minori o să ți-i dăm ție să-i crești”, mama l-ar iubi și pe Marcel*  fără să-mi adreseze măcar o silabă de reproș.

Nu știu dacă mai e cazul s-o spun, dar mama cred că a citit fiecare literă pe care am scris-o vreodată și i-a plăcut, indiferent că am scris despre fotbal, sex oral, defecare, efecte ale bolilor venerice, droguri sau chestii absolut jenante în jurnalul cu michi mauși din generală și liceu, nu tocmai secret dar răvășitor prin suferința pe care o emana. Cu toate astea, eu nu-mi amintesc să fi scris vreodată ceva despre ea. La cât am scris (că-s și prolific, deh, ca orice bou plin de el), nici nu cred că se mai aștepta, săraca. Să-i spun că o iubesc probabil nu voi putea niciodată. Nu știu dacă pentru că sunt eu un nesimțit. Prefer să cred că n-o fac pentru că e prea puțin, în fond am distrus semnificația acestor două cuvinte spunându-le de vreo cinci ori în viață unor biete fete (cred că la vreo două) despre care acum nu-mi mai amintesc chestii coerente, deci bănuiesc că am cam exagerat la momentul respectiv. Nu știu dacă le încălzește cu ceva, dar sunt convins că mama știe și care e culoarea lor preferată, și ce tabieturi au dimineața când intră în baie, și cum le-ar plăcea să fie cerute în căsătorie.

Mamă, te rog să reziști tentației de a mă suna după ce citești textul ăsta. O să-ți răspund mai urât ca niciodată. Pe de altă parte, chiar și așa, insuportabil și antipatic, în momentele în care nu se uită nimeni sau doar câte unul care știe să păstreze secrete și cu ființele sau lucrurile care o merită, sunt bun și afectuos, și sunt așa datorită ție. Ție și geneticii, mă rog, nu te umfla în pene chiar așa tare.

* stai liniștit, Marcele! Am înțeles că ai familie și că vrei să păstrăm relația secretă. Eu tot cred că tu, dragul de tine, te rușinezi de ticul tău, pe care l-ai repeta o dată la trei minute în momentele acelea în care te gândești că ai fi foarte emoționat, și din cauza asta refuzi să-mi cunoști părinții.

Fetele de la ASE n-au probleme cu bila

- sau, dacă vreți, episodul 3 al serialului ”De ce femeile nu au cum să fie mai proaste decât bărbații” -

Îmi plac gagicile de la ASE. Și nu, nu din motivul ăla legendar. Din motivul ăla îmi plac gagicile din Buzău. Cele de la ASE mi-au plăcut pentru că, habar n-am din ce cauză, mi-au părut mereu mai complexe și mai interesate de mai multe aspecte ale vieții decât simpla specializare. Prin comparație, alea de la Drept, Medicină și chiar Jurnalism sunt grozav de bătute-n cap. Și vorbesc despre gagici pentru că relații cu studenți băieți am ales să nu am, cel puțin deocamdată. Mai am până să ajung la gradul de rafinament necesar pentru a-mi explora latura homosexuală (aviz amatorilor, că tot mai mulți cititori vor ca să mă futeze de la o vreme, nu știu ce căcat de semnale greșite trimit – vă pup dulce, apropo!).

Cel mai mult îmi plac tipele care mă iau la pulă. Ups! Cred că o fac din nou! Permiteți-mi să reformulez.

Cel mai mult îmi plac tipele care mă iau la mișto. Mișto de calitate, nu mișto ieftin de studente la jurnalism (apropo, verzele alea se cred buricul pământului, multe din ele, dar mai ho, dragă, că n-ajunserăți încă prezentatoare la meteo, să puteți vorbi de sus unui biet pamfletar! Hm!). Și-n top 3-ul miștourilor pe care le-au făcut fetele de mine am două locuri rezervate pentru tipe de la ASE și unul pentru una mai proastă, care nici n-a făcut facultate, c-a fost ocupată să facă bani fiind frumoasă prin străinătate. Vă zic unul dintre ele, ăla care poate fi zis: eram prin mall cu o tipă cam de 1,76 și mai avea și niște tocuri de neam prost. Eu am 1,71 și arăt ca un personaj din familia Adams (ceva combinație între cearcănele lui Gomez, trăsăturile fine ale unchiului Fester și statura impunătoare a lui Thing). Ea în total bătea la 1,90 și arăta ca în reluările cu best of-uri de pe Fashion TV (gen rezumatele alea din sport în care dau doar golurile). În plus, în ziua aia era mult prea elegantă ca să se asorteze convenabil la pantalonii mei scurți de bumbac (nu din ăia de hipsteri, ci din ăia din Decathlon). Și cel mai tare mă deranja că insista să mă țină de mână în timp ce mergeam spre film, la o oră de maximă audiență în rahatul ăla de AFI. Când mi-a remarcat jena, mi-a zis, dulcea de ea: ”Privește partea bună a lucrurilor, toți cei care ne văd împreună vor crede că ești plin de bani.” Cu atât mai amuzant cu cât ea plătea filmul, că eu n-aveam bani în ziua aia, huehuehue.

Altei tipe de la ASE i-am zis un banc pe care l-am auzit eu pe la prelegeri științifice. Nu l-am auzit pe viu, că nu mă lasă să intru la prelegeri științifice în șortul meu de la Decathlon, ci undeva pe internet, nu mai știu unde. Cică discută un doctor, un inginer și un economist. Zice doctorul: ”Eu am cea mai veche meserie din lume, pentru că din coasta lui Adam a fost făcută Eva, deci putem considera că aceea a fost prima operație reușită din istorie.” Inginerul îl contrazice: ”Ba s-avem pardon, EU am cea mai veche meserie din lume. Nu uitați că universul a fost creat din haos, iar pentru a aduce ordinea la care s-a ajuns într-un final a fost cu siguranță nevoie de-o mână de inginer.” Economistul se uită cu milă la inginer și-i spune zâmbind plin de superioritate și autosuficiență: ”Dar haosul ăla cine crezi tu că l-a făcut, coae?”.

Și fata asta creață de la ASE știți ce mi-a zis? ”Ahaaa, deci eu am nevoie de un inginer care să-mi facă ordine în viață și în dulap?”. La câteva luni după aceea, zis și futut: s-a combinat cu un inginer. Au trecut niște ani de atunci și am vorbit cu ea din nou, după multă vreme. Nu e deloc fericită. Într-adevăr, inginerul i-a adus ordinea din viață și din dulap, dar, se gândește ea abia acum, de ce și-ar dori cineva ordine în viață sau în dulap?

Dacă morala principală a poveștii este să vă feriți de studente la Drept, Medicină și Jurnalism, dragi băieți, cea secundară nu poate fi decât că voi, fetele, trebuie să vă feriți de studenți la Poli. Ca să fie mai simplu, inginerii să se întâlnească cu avocatele, doctorițele și jurnalistele și gata.

E acum ori niciodată, zicea Elvis, pen’că viața n-o să te aștepte

Dacă e să faci ceva bun, o faci repede. Ca un leucoplast smuls brusc de pe rană. Apologizez frecvent importanța profitării de timpul potrivit, iar timpul potrivit e mereu chiar atunci când îți vine ideea; sau cheful. Timpul potrivit să ieși cu o fată, timpul potrivit să-ți dai demisia, timpul potrivit să faci ceva ce crezi că ar putea să te facă fericit și, că tot veni vorba, timpul potrivit să pleci din țară. Mereu, dar mereu, timpul potrivit e pe loc.

Orice întârziere, fie ea minusculă, te costă mult, pentru că timpul devine din ce în ce mai nepotrivit. Și nu pentru că universul ar lucra ca o roată a norocului de pe care trebuie să sari fix când trece prin dreptul câștigului cel mare; deși poate e și asta. E simplul fapt că puterea obișnuinței e lucru mare. Când te obișnuiești cu ceva, lucrurile excepționale nu doar că par complicate, dar începi să te convingi chiar că nu merită să lupți pentru ele. Hei, am deja o prietenă și e destul de ok, cred că o iubesc. Jobul e cel care mi se potrivește, în fond fac asta de atâta timp. Iar România e o țară atât de frumoasă și de interesantă, n-aș putea să plec de aici. Dependența nu provoacă doar oroare de bun, ci și dragoste de rău.

Orson Welles povestea (fragmentul apare în conversațiile publicate de prietenul său Henry Jaglom) pățania celui mai reputat critic de teatru și film al vremii, George Jean Nathan pe numele său. Nathan nu era doar un critic extrem de acid și de dur, pe care mai toți actorii îl urau, ci și un tip extrem de zgârcit (”mult mai zgârcit decât Chaplin”, după cum îl caracterizează însuși Welles), pe care îl urau și chelnerii, și liftierii, și parcagiii și cam toți oamenii care lucrau direct cu el, în servicii. Și aveau să lucreze mulți cu ciufutul Nathan, pentru că acesta a locuit 40 de ani la Hotel Royalton, în New York. După primii 10 ani de stat la hotel, Nathan devenise celebru pentru faptul că nu lăsase bacșiș nimănui, nici măcar o dată, deși intra zilnic în contact cu personalul hotelului. Nu, nici măcar de sărbători, nici măcar pentru prestații cu totul excepționale (iar acestea erau numeroase, Royalton-ul fiind pe atunci, ca de altfel și acum, unul dintre cele mai mișto hoteluri din New York). După 10 ani, unul dintre chelneri decide că enough is enough și face un pic de pipi, doar un pic, în obișnuitul ceai al lui George Jean Nathan. Nici o reacție din partea acestuia. A doua zi, face din nou puțin pipi. Criticul tot nimic. Pipi-ul în ceai avea să devină o obișnuință în următorii ani. Și o făceau toți chelnerii de la Royalton, nu doar unul. Pentru că ei sperau cu adevărat ca Nathan să se prindă odată ce bea, ei să se simtă răzbunați și zgârie-brânză să-și învețe lecția. Din cauza acestei porniri, raportul dintre ceai și urină era tot mai dezechilibrat, ajungându-se, pe final, ca pipi-ul să depășească lejer jumătate din ceașca de ceai. Deja știa toată lumea teatrului din New York de băutura magică pe care o bea zilnic nemilosul critic care îi distrugea în cronici; știau, bineînțeles, și toți chelnerii. Și mai toată lumea știa, ca s-o zicem p-aia dreaptă, mulți chiar veneau după-amiezele în lobby-ul de la Royalton pentru a-l vedea pe Nathan sorbind din licoare. Din câte se pare, criticul nu a aflat niciodată de farsa epocală și întinsă pe decenii la care a fost supus. Povestirea lui Welles se încheie cu Nathan ducându-se la unul dintre restaurantele din apropierea Royaltonului (și acela celebru, 21 pe numele său) să-și bea ceaiul, tabiet pe care-l săvărșea rar la un alt local. Ei, și la o masă cu mai mulți actori, cu toții la curent cu dieta pe bază de urină a lui Nathan, motiv de crize prelungi de râs în spatele multor cortine new yorkeze, criticul s-a plâns exasperat: ”Oribil ceai au ăștia de la 21! De ce nu l-or putea face și ei cum îl fac cei de la Royalton?!”.

Aceasta este, prieteni, puterea obișnuinței. Deci data viitoare când găsiți motive să nu plecați din țară, de pildă, nu uitați: acesta pe care-l simțiți dulce și plăcut în gură este rahatul pe care-l mâncați de douăj de ani. E bun, ă? E bine în România, nu? Îți place la serviciu, a? Îți iubești partenerul de viață, este? Daaa, ești fericit! Păi, și nu e bine?



Copyright © 2004–2009. All rights reserved.

RSS Feed. This blog is proudly powered by Wordpress and uses Modern Clix, a theme by Rodrigo Galindez.