Latest Entries

Dragă fumător, știi că ești printre cele mai inevoluate forme de viață?

Suma viciilor e constantă, zice-se. E un proverb liniștitor, nu? Că bănuiesc că nu e o statistică. Dar să zicem c-ar fi o statistică, totuși. Uitați care e problema cu fumatul.

Problema cu fumatul este că fumătorilor nu le e suficient de rușine cu viciul lor. Haideți să facem un exercițiu. Fiecare să se gândească la dependențele lor, în afară de fumat. Nu e nevoie să recunoașteți, doar gândiți-vă. OK. Ce v-a trecut prin cap? Jocuri de noroc? Masturbare/Sex? Picături de nas? Un joc idiot de smartphone pe care, în cele mai negre coșmaruri ale voastre, Facebook-ul îl sharuiește fără să vă întrebe cu toată lista de prieteni? Veți observa, așadar, că aproape toți oamenii cu vicii au o însușire comună: aceea că le e rușine cu ele și fac tot posibilul să nu și le afișeze în public. Până și alcoolicii care se știu alcoolici se feresc să bea în localuri populate în care ar putea crea harababură. Ei bine, nu e și cazul fumătorilor. Fumătorilor nu doar că nu le este rușine să fumeze în public, ci chiar pretind să fumeze în CÂT MAI MULTE locuri publice și, în sprijinul lor, invocă propria slăbiciune de parcă ar fi un handicap fizic cu care s-au născut.

OK, o să încerc să fiu răbdător cu fumătorii. În primul rând, trebuie să ai o gravă problemă de intelect dacă te-ai apucat de fumat după vârsta de 15 ani. Serios, dacă ai făcut-o, ești foarte prost, dacă nu te sinucizi, măcar pune capul în pământ și nu mai critica pe nimeni în viață. În al doilea rând, e o chestie scârboasă și urât mirositoare. În al treilea rând, e un obicei profund necivilizat pe seama căruia vei fi luat în râs (și da, discriminat) cam în orice țară ceva mai civilizată decât România. În al patrulea (și cel mai important pentru mine, ființă înzestrată cu rațiune și care mă consider superior așa, altor specii) este cea mai înrobitoare și umilitoare dependență, una care practic îți anulează independența și, într-o oarecare măsură, liberul arbitru. Păi, de aia am murit noi la revoluție, ca să ne urcăm pe pereți când ni se spune că nu avem voie să fumăm în locurile civilizate? În al… Al câtelea dracului de rând e? Mă rog, în acel rând, e, cred, cel mai costisitor viciu, mai ales raportat la nivelul de satisfacție destul de scăzut, dacă-l comparăm cu dependențe ceva mai profunde și mai distractive. Pe scurt, e practic obiceiul prost cu care ar trebui să-ți fie cel mai rușine, dintre toate pe care le ai. Și totuși, fumătorii insistă să fumeze de față cu noi.

Coaie, nu e vorba că-mi dai cancer de la fumatul pasiv. E vorba că râd de tine pentru că văzându-te fumând îmi dau seama că ești un țăran coclit și încep să devin plin de prejudecăți și de dubii că ai putea reuși ceva în viață. Te văd dându-te de ceasul morții că n-ai țigări sau că nu poți fuma într-un anumit loc și nu mă pot gândi decât la: ”hei, maimuța asta are niște priorități periculos de de-a-ndoaselea în viață!” Dacă mâine ar dispărea țigările, ce-ați fi în stare să faceți pentru o țigară, fumătorilor? Dar pentru un pachet? Dar pentru o sursă nelimitată de țigări? Exact. Ați fi în stare să faceți lucruri atât de rele ca acelea la care cu siguranță v-ați gândit și de aceea e normal să ne fie frică și milă de voi, în același timp.

Veți observa, desigur, că nu am invocat problemele de sănătate. Sigur că fiecare e liber să moară agonizant de cancer, dacă asta e opțiunea lor. De aia s-au inventat și lifturile, ca să nu mai gâfâie fumătorii ca niște mopși în călduri când urcă până la etajul patru. Să fii nesănătos e o opțiune personală, să zicem că lipsa efectelor imediate mă fac chiar să înțeleg că fumătorii, în bezna din mintea lor pe care o demonstrează cu orice absență a țigărilor din existență, nu se gândesc că m-ar putea îmbolnăvi și pe mine, nevinovatul care nu face altceva decât să râdă de ei la un capăt de masă.

Dar, acum serios, nu vă e un pic rușine să aveți dependența asta jegoasă? Vă put hainele, băi! Serios. E nasol, mirosiți pe stradă. Nu m-aștept să vă lăsați. Mă doare-n cur, chiar aș prefera să nu. Vă meritați sărăcia și bolile care survin din fumat. Doar fumați pe ascuns, atât vă cer. Fiți oameni de bun-simț, fie-vă rușine! Fumați acasă la voi. Lumea vă va zâmbi mai mult, o să vedeți.

Tot ce trebuie să știți despre moaște, cu Johannes Kepler

Omenirea, de la primii ei pași înspre îmblânzirea naturii, se află într-o continuă luptă pentru ea însăși. Ce dramă pentru noi, retarzii emoționali iubitori de animale! Dar, s-o recunoaștem, ce sărbătoare a spiritului uman, în același timp! Egoistă și altruistă concomitent, lupta omului împotriva a orice, pentru el, pentru noi, este grea și nesfârșită, plină de pericole, dar și de momente de grație. Cu fiecare descoperire, cu fiecare invenție, cu fiecare pas întru progres, cu fiecare rezolvare a unei probleme stringente, umanitatea merge mai departe scrâșnind victorios și eliberator din dinți, își continuă dansul deliric înspre viitorul pe care-l așteaptă curioasă și flămândă, pe care îl așteptăm curioși și flămânzi, chiar dacă uneori, deseori, ne dăruim exclusiv prezentului cu inconștiența unui copil care fură fructe dintr-o livadă păzită de dobermani și de stăpânul lor cu permis de port-armă.

Am multe să-i reproșez umanității, atât de multe stângăcii, atât de mulți pași greșiți, atâtea momente-cheie care, dacă ar fi fost fructificate, în loc să fie irosite, ne-ar fi găsit acum pe drumuri fabuloase înspre Neptun sau Jupiter sau Andromeda sau înspre societatea perfectă planetară sau înspre noi înșine… Dar de ajuns cu toate astea. Regretele sunt tardive și deloc constructive. Suntem aici și acum, și, la urma urmei, binele învinge, chiar dacă asta se întâmplă în urma unor zbateri imense. Poate că așa trebuie să fie. În povestea vieții și-a civilizației există cicluri, există momente de întuneric incurabil, există greșeli impardonabile și atitudini de neacceptat. Dar ceea ce contează este că noi, oamenii, nu ne-am pierdut niciodată speranța. Și niciodată n-am renunțat la a modela lumea ca niște mici dumnezei, în așa fel încât ea, lumea, să ne placă, să ne corespundă, să ne vină, să fim compatibili, să îmbătrânim împreună. Să îmbătrânim mai mult noi, e drept, pentru că ea tinde să ne lase impresia că ne va îngropa pe toți.

Omul e cel mai frumos și desăvârșit produs al naturii, nu?

”Sănătate!”, e printre cele mai intime și mai sincere urări din vocabularul uman. Și ce progrese a făcut știința medicală! Alaltăieri se murea de la infecții, ieri de SIDA, azi de ebola, mâine dracu mai știe ce mai apare. Niște savanți admirabili au găsit leac pentru toate și, chiar în momentul în care voi citiți asta, apar noi și noi tratamente probate împotriva unor boli care le crezusem de neatacat. Nu sunt minuni, ci rezultatele unor eforturi imense, ale unor vieți dedicate acestor lucruri, ale muncii asidue a unor oameni pe care rutina nu i-a descurajat, pentru că au știut de la bun început că îmbătrânirea în slujba rutinei poate le va enerva la culme nevestele, dar pe termen lung îi va face pe toți semenii lor fericiți; sau hai, dacă nu fericiți, măcar mai liniștiți. Chiar la momentul la care voi citiți asta, cercetătorii medicali descoperă leacul infailibil pentru diabet. Alți oameni primesc Nobeluri în cinstea meritului de-a fi făcut omenirea să-și regăsească ritmul, elitele unei întregi planete, ale unui întreg ecosistem, conlucrează altruist pentru ca noi, niște naufragiați eterni ai istoriei, să ne găsim încă o dată busola care ne-ar putea salva pentru moment, care ne-ar putea trimite înspre pământuri noi pe care, ce-i drept, le vom exploata și prăda la maximum în foarte scurt timp, ajungând din nou să ne temem pentru noi înșine. Dar roata (ce invenție minunată!), cum-necum, își continuă procesul de învârtire și ne acceptă nu fără o mică doză de sarcasm eterna autodistrugere.

Nu în România, însă. Pentru că în România se întâmplă altceva. În România, țară de un fanatism religios tot mai profund, oamenilor nu le pasă de progresul realizat prin muncă, determinare, dovadă și ambiție. Asta pentru că oamenilor li se pare că au descoperit ceva mult mai prețios: este progresul supranatural, progresul imediat, apogeul instantaneu. Progresul prin moaște. Avem toate motivele să ne riscăm viețile în cozi furioase la oasele sfintei Parascheva, dacă stăm să ne gândim că la capătul acelei cozi credem că ne așteaptă norocul și viața veșnice. Cum spuneam mai devreme? Permiteți-mi să mă citez. ”În povestea vieții și-a civilizației există cicluri, există momente de întuneric incurabil, există greșeli impardonabile și atitudini de neacceptat.” Sigur, comportamentul tot mai bezmetic al tălpii țări nu ne poate da motive de speranță pe plan naționalist și argumente de a-i înjura pe ungurii de pe Arena Națională cu atât mai puțin. România e doar unul dintre rebuturile evoluției. Cel mai probabil, ne vom reveni din această beznă a existenței, la nivel de popor, peste multe generații, sau poate că nu ne vom reveni deloc și națiunea română va dispărea pur și simplu (să sperăm, pentru binele speciei noastre, că modul nostru de viață nu va învinge). Nici o pierdere, dacă România dispare în neanturile superstiției și-ale rezolvării facile a problemelor.

O coadă nesfârșită de oameni care se roagă la moaștele lui Brânconveanu (mioritică și în fond penibilă victimă a turcilor, cum remarca un coleg) sau ale sfintei Parascheva (zeitate slavonă precreștină, cum observa un alt prieten). Cine sunt oamenii ăștia și de ce credem noi că ne-ar putea ajuta în orice fel? Eu, dac-ar fi să fiu superstițios, m-aș ruga la moaștele lui Johannes Kepler. Le-aș săruta pe cele ale lui Newton. Le-aș pune în ciorbă pe alea ale lui Rembrandt. Aș ascunde într-o cutie prețioasă, ca să le protejez de urgiile naturii, moaștele lui Mozart. Aș pleca urechea la osemintele lui Spinoza. Aș căuta să-mi găsesc calea și viitorul în inexplicabilul schelet al lui Einstein. În loc de pernă, noaptea aș îmbrățișa, ca să adorm, femurul lui Joseph Fraunhofer. Dacă aș avea o grămăjoară fie ea și infimă din rămășițele umane ale lui Eratostene, m-aș găsi în pericolul de-a o idolatriza până la dezumanizare. Dar partea bună este că oamenii ăștia nu ne-au lăsat moaștele lor, nici nu s-au așteptat ca urmările existenței lor să aibă puteri miraculoase, nici măcar n-au îndrăznit să spere că ne vom aminti de ei. Au știut că, chiar și așa, geniali, sunt doar niște rotițe din mecanism menite să-și facă treaba și apoi să dispară. Ei ne-au lăsat cunoașterea, descoperirile, cărțile, muzica, frumusețea, evoluția, ei sunt cei care ne-au creat, de fapt, chiar dacă 99% dintre noi nici măcar n-am auzit despre ei. Ei sunt Dumnezeu, niște dumnezei deloc egoiști și modești, care au venit, fiecare cu geniul lui, în slujba a tot ceea ce suntem astăzi. Dar ce suntem? Ca specie, zic. În nici un caz una care crede în forța tămăduitoare a scheletelor. România e doar un alt pas greșit al istoriei, motiv pentru care istoria ne va curăța cât de curând, fără regrete. Și nici nu ar trebui să aibă vreun regret. Omenirea merge mai departe, dar noi (ce vești bune pentru toată lumea!) dispărem în neant, laolaltă cu zgârciurile idioatei ăleia de Parascheva.

Not so pretty woman nu tocmai salvată de nu chiar Richard Gere

Dacă am conveni că munții românești pot fi inteligenți, cu siguranță o excepție în cazul oricui născut, ieșit din ou sau apărut prin încrețirea scoarței sau depunerea repetată de lavă în spațiul dintre Dunăre, Marea Neagră și fudulia din dreptul cuiului în care se agață harta, atunci noi eram în creierul lor. Urma să petrecem într-o cabană cam prea modernă pentru specificul locului, cu lifturi complet transparente ce păreau că urcă prin aer, cabine de duș cu boxe și un restaurant tip fusion cu mult alb în care nu doar fumatul, ci chiar mângâierea nostalgică a unei țigări era un lucru absolut interzis, pentru care șeful de sală cam prea gay pentru zona țării în care ne aflam ar fi fost în stare să te arunce așa cum erai în lacul înghețat în care dădeau ușile interioare ale restaurantului, lac aflat la capătul unui ponton cam prea romantic pentru țara în care-și găsise să existe.

Hotelul era la o distanță considerabilă de orașul de la poale, un oraș muncitoresc românesc tipic, chiar cu destin tipic, fost monoindustrial, actualmente non(o)industrial, unde puzderia de chipuri emaciate peste care dădeai chiar și la o simplă ieșire din mașină pentru alimentare te făcea să te simți cumplit de vinovat pentru luxul obscen în care te vei fi refugiat, la capătul unei drumeții virajate de aproximativ o jumătate de oră, și asta în cea mai ostentativă goană a câtorva vehicule 4×4 care costau, împreună, cât întreg orașul.

Urma să se chefuiască un weekend întreg pentru un motiv care la vremea respectivă părea cu adevărat o mare chestie. Singura diferență față de un chef obișnuit era că organizatorii, oameni simțiți de-ai locului, cunoscând distanța mare față de prima așezare civilizată, s-au decis să antameze curvele dinainte și să le introducă în scenă un pic mai repede decât se obișnuiește, adică undeva înainte de pragul critic de o sticlă de vin per cap (mare) de comesean. Pentru ca cele trei fete (pe care mă voi feri să le descriu amănunțit, că poate le recunosc părinții pe-acasă) să nu stea singure și să-și prindă urechile în întrerupătoarele invizibile de pe pereți, au fost poftite la masă (undeva mai la un capăt nebăgat în seamă al mesei, ca să fim corecți până la capăt) și chelnerul cel efeminat le-a tratat ca pe niște prințese, întrebându-le ce-și doresc. Una a vrut ceafă de porc cu cartofi, alta cordon bleu cu cartofi și a treia, pe care am ochit-o de atunci ca fiind specială, a cerut doar cartofi și profiterol la desert, scuzându-se radios prin faptul că mâncase acasă. De băut au vrut toate cremă de whisky. ”Prea bine”, a rostit chelnerul care notase ceremonios întreaga comandă, după care a făcut o plecăciune deloc fugitivă și s-a îndepărtat.

Orele au trecut și libidourile s-au aprins. Două dintre cele trei fete au început să urce în diferite camere ba singure cu câte unul singur, ba singure cu câte doi, ba ambele cu câte unul, ba ambele cu un sfert de masă și așa mai departe. Problema rămânea la a treia, pe care legile dure ale capitalismului transpuse la târgul ad-hoc de curve nu o ajutau deloc, poate și din cauza faptului că era simțitor mai urâtă decât ”prietenele” ei (pe care aveam să aflu în scurt timp că nici nu le cunoștea). În trei ore, celelalte două fete săvărșiseră deja cel puțin cinci numere de căciulă, tot plecând de la masă și întorcându-se, în timp ce a treia stătea demnă și sorbea dintr-un pahar de apă plată, singură într-un colț uitat de lume și de masă, pentru că nici chelnerul cel galant nu mai apăruse (săraca!) după ce-i mirosise prestanța.

Într-un moment în care celelalte două erau la serviciu la etajul doi sau poate trei, mi-am sorbit ultima gură de vin din pahar și m-am dus lângă ea, urându-mă pentru ce aveam să fac, să-mi fac, să-i fac. Îi zic:
- Câți ani ai?
Se uită la mine cu o sprânceană ridicată. ”Aia era problema ta?”, pare să zică, dar de fapt zice doar:
- 19.
- Sigur?
Nici un răspuns, doar un zâmbet superior care aproape că m-a făcut să-mi înving compasiunea și să mă întorc la locul meu. Îmi regăsesc rezervele de supererou, însă, și-o întreb cu voce de Batman transformat:
- Părinții tăi știu cu ce te ocupi?
Din nou privirea îmi spune ceva urât, o înjurătură chiar, dar vocea altceva:
- Nu-i interesează.
- Și cu fetele astea ce-i, sunteți prietene?, zic, arătând aiurea cu degetul în sus, către o cameră sau poate către alta.
De data asta spune exact ce gândește:
- Nu le cunosc… Niște curve!
Râd sincer și cât pot de neofensator și nemalițios.
- Și faci bani din treaba asta?
- Da.
De data asta râd în sinea mea zicându-mi că poate fătuca nu e chiar atât de proastă, în fond ce mic întreprinzător și-ar vorbi de rău afacerea?
- Câți bani? (pot fi extrem de enervant când pun întrebări, copiii mici sunt copii mici)
- Păi… (stă un pic pe gânduri, gest fără îndoială studiat, ceea ce din nou mă amuză) Luna trecută cam 25 de milioane.
Și atunci încep. N-o mai las să vorbească timp de câteva minute bune, minute în care îi spun de ce nu e bine ce face, care-i scăparea, care-i salvarea, ce pași ar trebui să urmeze de atunci încolo, ce opțiuni are, că e tânără, că se poate, că de ce să dispere, că… Mă rog, prostii de astea de om beat. Când zâmbește cu superioritate parcă nu mai e așa urâtă. Dar am și băut mult.
- Aha, zice, și se oprește.
- Cu cât taxezi numărul?
- 200.
Îi întind două sute. Se uită în jur, la masă sunt încă peste 10 persoane. O lămuresc cu gesturi mai largi decât ar fi făcut un om treaz:
- Fără sex, poate te lași în seara asta.
Nu-i ia. Nu-mi vine să cred. Dar chiar nu, nu vrea să ia banii. Mâna îmi cade pe masă și, când realizez penibilul situației, bag bancnotele la loc în portofel. Și atunci am acel moment de luciditate. Acel moment de ”băi, dar prost mai sunt”. Acel moment în care în sfârșit mă autoapreciez corect. Cine sunt eu să-i țin predici fetei? Și cine sunt eu s-o jignesc în asemenea hal? Să-i dau bani fără să cer nimic în schimb a fost cu siguranță o umilință mai mare decât cea la care au supus-o toți bărbații care au ocolit-o cu privirea când s-au dus în camere cu celelalte două. Mă simt îngrozitor, tot alcoolul mi se scurge din cap înspre picioare și simt jena limpede, cum aș fi simțit-o pe trezie. Realizez că e nevoie de o acțiune radicală pentru a repara onoarea fetei și decența mea, așa că mă ridic și-i fac un semn încet din cap:
- Hai.
Se ridică și mă urmează ca un cățel. În liftul transparent dă să se apropie de mine, dar întind mâna s-o opresc. Mi se pare că liftul ăla e atât de transparent încât mă văd nu doar oamenii de la alte etaje, ci oamenii din alte localități, prietenii, rudele, fostele, toți. În cameră, acceptă în sfârșit cele două bancnote și se angajează într-un sex oral peste așteptări, dar tot prost, mai ales în context. Nici măcar să închid ochii nu pot, îi învârt bezmetic în diferite puncte de pe tavan și mă gândesc cum aș putea să simulez un orgasm pentru prima oară în viață. Dar fata își face treaba dârză și cu dedicație și termină, în cele din urmă. Cât să fi trecut? Prea mult. Îmi închei primii doi nasturi de la blugi și mă uit la ea vinovat. Sunt surprins să văd în ochii ei ceva ce pare să fie bucurie.
- Ce-ai?
- Mi-a plăcut, zice, și rânjește ca proasta.
Nu-mi vine să cred. Aș râde dacă totul n-ar fi atât de suprarealist. Trebuie s-o gonesc.
- Mă duc să fac un duș, poți să mergi la masă, că o să cobor și eu.
Bucuria i se transformă în dezamăgire; din nou privirea de câine bătut. Insuportabil. Cedez.
- BINE! Așteaptă-mă aici și coborâm împreună.

Două zile mai târziu, când tot acel weekend părea să nu se fi întâmplat niciodată, primesc cerere în prietenie pe Facebook chiar de la ea. Mă amuză într-atât gestul încât accept. La nici 5 minute, singurul prieten din lista de Facebook care a fost cu mine în acea seară lasă un comentariu scurt la noua mea împrietenire de pe Facebook: ”mă bag naș”. Ea îi dă like. Eu șterg repede toate urmele și chiar închid laptopul, de parcă făcând asta aș putea să anulez totul. Apoi îmi vine să râd și mă gândesc că fata asta ar merita să scriu, odată, un text despre ea. Despre fata care își ia jobul într-atât de serios încât nu doar că face toate perversiunile clientului, dar se mai și îndrăgostește în bani. Câți dintre voi vă puteți lăuda cu o asemenea conștiinciozitate la corporație? Mulți faceți cur, dar câți faceți iubire, ă?

N-am mai vorbit niciodată cu ea după acea seară, dar sper sincer să fie și luni în care face mai mult de 25 de milioane. Vorba lui Johannis, cu toată sluțenia și stupizenia ei, face parte din România lucrului bine făcut.

Morți din București

- E tare urât orașul ăsta când plouă. Cine te-a pus să vii aici?
- De ce e urât când plouă?
- E urât și când e soare, dar ploaia te îmbie la contemplare. Ce să faci când plouă? Te uiți pe geam sau pe sub glugă și brusc devii conștient de tot. Bănuiesc că lucrurile frumoase par și mai frumoase când plouă, dar cine poate ști? Eu n-am mai văzut ceva frumos de nu mai știu când.
- Mie îmi place Bucureștiul.
- Serios? Mai mult decât… Cum îi zice orașului ăla de unde vii tu? Cahul?
- Măcin.
- Măcin, ah! Dac-aș avea vârsta ta și mintea mea, aș pleca din Motru direct la Măcin. Aveți niște munți frumoși acolo, și păduri, și Dacii vechi. Și când plouă pun pariu că e frumos.
- Când plouă stăm și mâncăm semințe, nu-i nimic de făcut la Măcin.
- Scrieți cărți, atunci. Descoperiți-vă pe voi înșivă. La dracu, Măcinul vă oferă șansa unică la autocunoaștere și voi, în loc să apreciați, plecați la București să vă chinuiți cu alea 5 milioane care or să vă mai rămână după ce plătiți tot ce-aveți de plătit într-o lună. Mă rog, asta peste cinci ani, când o să iei salariu, după cei doi ani în care toți o să te mintă cu internshipuri și…
- Avem un poet în Măcin.
- Vezi? Ți-am spus eu. Oraș pentru scriitori.
- De fapt nu în Măcin, ci din Măcin. Am auzit două babe pe la scară zicându-și una alteia: ”ai auzit de-al lu’ cutare? E poet la București!”.
- Mințeau, la București nu există poeți. Sau nu există decât poeți, nu m-am hotărât încă. Nu mai contează.
Ochii ei din Măcin m-au privit întrebător, cred. Nu pot să știu sigur, pentru că nu te poți uita în ochii oamenilor care știi că-s pe cale să-și irosească viața.
- Ți s-a întâmplat ceva?
- Ce să mi se întâmple?
- Nu știu, ceva rău.
- Depinde ce înțelegi prin ”întâmplat”.
- Ă?
- Viața, asta mi s-a întâmplat.
- Adică ce?
- Adică viața mea decurge în parametri absolut firești, chiar monoton, aș zice. Materialist vorbind, ca să zic așa, nu mi s-a întâmplat nimic. Doar că eu fiind o ființă conștientă, poate prea conștientă pe alocuri, am momente în care conștientizarea vieții, chiar așa deloc remarcabilă cum e ea, mă face să devin melancolic.
- Și melancolic e rău?
- Depinde, de la melancolie se poate trece ori la o stare depresivă, ori la una euforică, o euforie dulce și potolită așa, și eu aștept cu nerăbdare să văd ce urmează.
- Ca de la alcool?
- Exact! Hai să bem ceva.
- Hai.
- Nici măcar cârciumi nu avem pe-aici, chiar. Cel mai de Doamne-ajută vin se bea pe bordura din fața Realului.
- Atunci hai pe bordura din fața Realului.

- Mai întreabă-mă o dată dacă mi s-a întâmplat ceva.
- De ce?
- Ca să spun ceva profund.
- Eh? Ce ți s-a întâmplat?
- Am murit.
- Când?
- Când am venit aici. Și tu ești moartă, doar că nu-ți dai seama, că ești mai proaspătă.
- Cred că m-am îmbătat, e bun merlot-ul când ești mort.
- Mai rar ca noi, suntem niște oameni cărora le place să-și trăiască moartea.
- Joie de mourir, nu?
- Ești din ăia care vorbesc franceză când se îmbată? Încetează.
- Care-i cel mai mare pericol când ești mort?
- Să votezi cu PSD.
(neinteligibil în continuare)

Azi, 4.10.2014, după 29 de ani de lăbăreală, voi face primul lucru cu care o să mă mândresc în viață

”Eu sunt Andrei și sunt un ratat. Serios. Nu am realizat nimic de care să fiu cu adevărat mândru în viață.” Așa mi-am început discursul. Nu pe ăla de la ratații anonimi (la întâlnirile alea încep altfel), ci pe acela de la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului, când catalogul a ajuns la mine. S-a râs în sala de clasă. Doar că eu nu glumeam și n-o fac nici acum. Mă apropii de pragul critic de 30 de ani și acum nici măcar Kamikaze, revista la procrearea căreia am participat (alături de alți părinți), singura realizare cu care mă mai mințeam până acum, nu mi se mai pare așa mare șmecherie. Nu mai am timp până la 30 de ani nici să scriu o carte, nici să fac un copil și cu toate astea voi face, chiar acum, singurul lucru cu care o să mă mândresc la bătrânețe când o să cântăresc intervalul de la primul meu plânset la zâmbetul forțat din ultima secundă în care voi fi avut 29 de ani. Vă voi vorbi despre mama.

(Aici am făcut o pauză cam de 15 minute de la scrierea textului, neștiind cum s-o spun. E prima oară când mi se întâmplă să mă opresc atâta timp dintr-un text în care sunt cu adevărat implicat. De fapt, e prima oară când nu pot să scriu ce simt; vouă poate vi se întâmplă mai des, dar mie – mă știți doar – nu, niciodată. M-am gândit să vă spun că mama e perfectă. M-am gândit să vă spun că nu mi-o amintesc făcând vreodată ceva greșit sau incorect, cel puțin nu față de mine. Dar nu e bine așa. Ultima parte e chiar foarte greșită.)

Mama n-a fost corectă față de mine niciodată. Dac-ar fi fost corectă, probabil, m-ar fi tratat cu răceala urâcioasă cu care am tratat-o eu tot timpul. În momentele mele de egoism feroce și prostie crasă, m-am gândit că atitudinea asta a mea i s-ar putea datora. Că tocmai faptul că m-a copleșit mereu cu sentimente, purtări și acțiuni pe care nu le meritam, m-au făcut pe mine, tip deloc mămos și incapabil să-mi exprim sentimentele, să mă port urât, poate tocmai ca să contrabalansez cumva acea avalanșă de sacrificii și cadouri. De când am plecat la facultate, mereu, când mai trec pe acasă, mama mă pupă forțat când intru pe ușă, iar eu mă strâmb sau chiar protestez sau mă apăr cu antebrațul, dacă nu cumva îl am ocupat cu bagajele (e șmecheră, s-a prins că dacă am mâinile ocupate nu pot s-o țin la distanță și se repede la mine de cum intru, din cauza asta încerc să mă limitez la un singur troler când mai părăsesc Bucureștiul). În primii ani în care am fost plecat, mă mai suna. Îi răspundeam foarte urât (cum să mă suni dacă nu ai ceva foarte important să-mi zici?!) sau deloc, așa că acum nu mă mai sună decât foarte rar, dar asta nu pentru că s-a săturat s-o reped, ci pentru că toată viața m-a crezut, pare-mi-se, un fel de supraom, iar dacă supraomul crede că ceva e bine, chiar și când acel ceva este să nu vorbesc cu ea la telefon, atunci așa e bine la modul absolut.

Serios, nu știu dacă mama a crezut vreodată că eu am luat vreo decizie proastă în viață, chit că eu nu-s deloc printre cele mai inspirate persoane pe care să le cunosc. Dintre toate lucrurile pe care le-aș putea rememora, cred că relația mamei cu fostele mele prietene e cea mai edificatoare pentru ce încerc să zic (nu, încă nu reușesc să găsesc cuvintele). Mama mi-a iubit fiecare fostă prietenă cu totală dedicare din primul minut în care le-a cunoscut până… Până acum, de fapt. Așa cred. Ea nu-mi spune, dar pun pariu că le mai iubește încă. De altfel, tragedia pentru bietele fete a fost că mama le-a iubit pe toate mai mult decât le-am iubit eu, ba tare mi-e că mai mult decâ le-aș fi putut iubi eu. De ce? Pentru că erau ale mele. Pentru că erau decizia mea. Nu vreau să fiu rău și să spun că mama nu le iubea pe ele pentru ce erau, dar pe jumătate, cred, iubea faptul că ele erau o opțiune intimă a mea, iar pe mine nu mă vedea înșelându-mă. M-am ferit să spun că mama e mama perfectă, dar soacra perfectă e cu siguranță (n-o spun ca să fiu mai eligibil, cred în continuare că nici măcar mama nu poate reprezenta un motiv serios pentru ca o femeie să-mi suporte toate rahaturile). Cred că dacă m-aș duce mâine la mama cu un sudor gras și slinos, pe la 50 de ani, cu mustață, chelie, dinți îngălbeniți de tutun și de viață și al cărui tic nervos este să-și scoată mucii din nas, să și-i întindă frumos de pe un deget pe altul, apoi să-și treacă rebel mâna prin păr, dacă m-aș duce cu individul ăsta la ea, așadar, și i-aș spune: ”Mamă, el e Marcel și e sufletul meu pereche, iar eu sunt aleasa lui pentru a ne petrece împreună tot restul zilelor, iar în legătură cu copiii să stai liniștită, că deja are el cinci din căsătorii anterioare și pe ăia doi care-s încă minori o să ți-i dăm ție să-i crești”, mama l-ar iubi și pe Marcel*  fără să-mi adreseze măcar o silabă de reproș.

Nu știu dacă mai e cazul s-o spun, dar mama cred că a citit fiecare literă pe care am scris-o vreodată și i-a plăcut, indiferent că am scris despre fotbal, sex oral, defecare, efecte ale bolilor venerice, droguri sau chestii absolut jenante în jurnalul cu michi mauși din generală și liceu, nu tocmai secret dar răvășitor prin suferința pe care o emana. Cu toate astea, eu nu-mi amintesc să fi scris vreodată ceva despre ea. La cât am scris (că-s și prolific, deh, ca orice bou plin de el), nici nu cred că se mai aștepta, săraca. Să-i spun că o iubesc probabil nu voi putea niciodată. Nu știu dacă pentru că sunt eu un nesimțit. Prefer să cred că n-o fac pentru că e prea puțin, în fond am distrus semnificația acestor două cuvinte spunându-le de vreo cinci ori în viață unor biete fete (cred că la vreo două) despre care acum nu-mi mai amintesc chestii coerente, deci bănuiesc că am cam exagerat la momentul respectiv. Nu știu dacă le încălzește cu ceva, dar sunt convins că mama știe și care e culoarea lor preferată, și ce tabieturi au dimineața când intră în baie, și cum le-ar plăcea să fie cerute în căsătorie.

Mamă, te rog să reziști tentației de a mă suna după ce citești textul ăsta. O să-ți răspund mai urât ca niciodată. Pe de altă parte, chiar și așa, insuportabil și antipatic, în momentele în care nu se uită nimeni sau doar câte unul care știe să păstreze secrete și cu ființele sau lucrurile care o merită, sunt bun și afectuos, și sunt așa datorită ție. Ție și geneticii, mă rog, nu te umfla în pene chiar așa tare.

* stai liniștit, Marcele! Am înțeles că ai familie și că vrei să păstrăm relația secretă. Eu tot cred că tu, dragul de tine, te rușinezi de ticul tău, pe care l-ai repeta o dată la trei minute în momentele acelea în care te gândești că ai fi foarte emoționat, și din cauza asta refuzi să-mi cunoști părinții.

Fetele de la ASE n-au probleme cu bila

- sau, dacă vreți, episodul 3 al serialului ”De ce femeile nu au cum să fie mai proaste decât bărbații” -

Îmi plac gagicile de la ASE. Și nu, nu din motivul ăla legendar. Din motivul ăla îmi plac gagicile din Buzău. Cele de la ASE mi-au plăcut pentru că, habar n-am din ce cauză, mi-au părut mereu mai complexe și mai interesate de mai multe aspecte ale vieții decât simpla specializare. Prin comparație, alea de la Drept, Medicină și chiar Jurnalism sunt grozav de bătute-n cap. Și vorbesc despre gagici pentru că relații cu studenți băieți am ales să nu am, cel puțin deocamdată. Mai am până să ajung la gradul de rafinament necesar pentru a-mi explora latura homosexuală (aviz amatorilor, că tot mai mulți cititori vor ca să mă futeze de la o vreme, nu știu ce căcat de semnale greșite trimit – vă pup dulce, apropo!).

Cel mai mult îmi plac tipele care mă iau la pulă. Ups! Cred că o fac din nou! Permiteți-mi să reformulez.

Cel mai mult îmi plac tipele care mă iau la mișto. Mișto de calitate, nu mișto ieftin de studente la jurnalism (apropo, verzele alea se cred buricul pământului, multe din ele, dar mai ho, dragă, că n-ajunserăți încă prezentatoare la meteo, să puteți vorbi de sus unui biet pamfletar! Hm!). Și-n top 3-ul miștourilor pe care le-au făcut fetele de mine am două locuri rezervate pentru tipe de la ASE și unul pentru una mai proastă, care nici n-a făcut facultate, c-a fost ocupată să facă bani fiind frumoasă prin străinătate. Vă zic unul dintre ele, ăla care poate fi zis: eram prin mall cu o tipă cam de 1,76 și mai avea și niște tocuri de neam prost. Eu am 1,71 și arăt ca un personaj din familia Adams (ceva combinație între cearcănele lui Gomez, trăsăturile fine ale unchiului Fester și statura impunătoare a lui Thing). Ea în total bătea la 1,90 și arăta ca în reluările cu best of-uri de pe Fashion TV (gen rezumatele alea din sport în care dau doar golurile). În plus, în ziua aia era mult prea elegantă ca să se asorteze convenabil la pantalonii mei scurți de bumbac (nu din ăia de hipsteri, ci din ăia din Decathlon). Și cel mai tare mă deranja că insista să mă țină de mână în timp ce mergeam spre film, la o oră de maximă audiență în rahatul ăla de AFI. Când mi-a remarcat jena, mi-a zis, dulcea de ea: ”Privește partea bună a lucrurilor, toți cei care ne văd împreună vor crede că ești plin de bani.” Cu atât mai amuzant cu cât ea plătea filmul, că eu n-aveam bani în ziua aia, huehuehue.

Altei tipe de la ASE i-am zis un banc pe care l-am auzit eu pe la prelegeri științifice. Nu l-am auzit pe viu, că nu mă lasă să intru la prelegeri științifice în șortul meu de la Decathlon, ci undeva pe internet, nu mai știu unde. Cică discută un doctor, un inginer și un economist. Zice doctorul: ”Eu am cea mai veche meserie din lume, pentru că din coasta lui Adam a fost făcută Eva, deci putem considera că aceea a fost prima operație reușită din istorie.” Inginerul îl contrazice: ”Ba s-avem pardon, EU am cea mai veche meserie din lume. Nu uitați că universul a fost creat din haos, iar pentru a aduce ordinea la care s-a ajuns într-un final a fost cu siguranță nevoie de-o mână de inginer.” Economistul se uită cu milă la inginer și-i spune zâmbind plin de superioritate și autosuficiență: ”Dar haosul ăla cine crezi tu că l-a făcut, coae?”.

Și fata asta creață de la ASE știți ce mi-a zis? ”Ahaaa, deci eu am nevoie de un inginer care să-mi facă ordine în viață și în dulap?”. La câteva luni după aceea, zis și futut: s-a combinat cu un inginer. Au trecut niște ani de atunci și am vorbit cu ea din nou, după multă vreme. Nu e deloc fericită. Într-adevăr, inginerul i-a adus ordinea din viață și din dulap, dar, se gândește ea abia acum, de ce și-ar dori cineva ordine în viață sau în dulap?

Dacă morala principală a poveștii este să vă feriți de studente la Drept, Medicină și Jurnalism, dragi băieți, cea secundară nu poate fi decât că voi, fetele, trebuie să vă feriți de studenți la Poli. Ca să fie mai simplu, inginerii să se întâlnească cu avocatele, doctorițele și jurnalistele și gata.

E acum ori niciodată, zicea Elvis, pen’că viața n-o să te aștepte

Dacă e să faci ceva bun, o faci repede. Ca un leucoplast smuls brusc de pe rană. Apologizez frecvent importanța profitării de timpul potrivit, iar timpul potrivit e mereu chiar atunci când îți vine ideea; sau cheful. Timpul potrivit să ieși cu o fată, timpul potrivit să-ți dai demisia, timpul potrivit să faci ceva ce crezi că ar putea să te facă fericit și, că tot veni vorba, timpul potrivit să pleci din țară. Mereu, dar mereu, timpul potrivit e pe loc.

Orice întârziere, fie ea minusculă, te costă mult, pentru că timpul devine din ce în ce mai nepotrivit. Și nu pentru că universul ar lucra ca o roată a norocului de pe care trebuie să sari fix când trece prin dreptul câștigului cel mare; deși poate e și asta. E simplul fapt că puterea obișnuinței e lucru mare. Când te obișnuiești cu ceva, lucrurile excepționale nu doar că par complicate, dar începi să te convingi chiar că nu merită să lupți pentru ele. Hei, am deja o prietenă și e destul de ok, cred că o iubesc. Jobul e cel care mi se potrivește, în fond fac asta de atâta timp. Iar România e o țară atât de frumoasă și de interesantă, n-aș putea să plec de aici. Dependența nu provoacă doar oroare de bun, ci și dragoste de rău.

Orson Welles povestea (fragmentul apare în conversațiile publicate de prietenul său Henry Jaglom) pățania celui mai reputat critic de teatru și film al vremii, George Jean Nathan pe numele său. Nathan nu era doar un critic extrem de acid și de dur, pe care mai toți actorii îl urau, ci și un tip extrem de zgârcit (”mult mai zgârcit decât Chaplin”, după cum îl caracterizează însuși Welles), pe care îl urau și chelnerii, și liftierii, și parcagiii și cam toți oamenii care lucrau direct cu el, în servicii. Și aveau să lucreze mulți cu ciufutul Nathan, pentru că acesta a locuit 40 de ani la Hotel Royalton, în New York. După primii 10 ani de stat la hotel, Nathan devenise celebru pentru faptul că nu lăsase bacșiș nimănui, nici măcar o dată, deși intra zilnic în contact cu personalul hotelului. Nu, nici măcar de sărbători, nici măcar pentru prestații cu totul excepționale (iar acestea erau numeroase, Royalton-ul fiind pe atunci, ca de altfel și acum, unul dintre cele mai mișto hoteluri din New York). După 10 ani, unul dintre chelneri decide că enough is enough și face un pic de pipi, doar un pic, în obișnuitul ceai al lui George Jean Nathan. Nici o reacție din partea acestuia. A doua zi, face din nou puțin pipi. Criticul tot nimic. Pipi-ul în ceai avea să devină o obișnuință în următorii ani. Și o făceau toți chelnerii de la Royalton, nu doar unul. Pentru că ei sperau cu adevărat ca Nathan să se prindă odată ce bea, ei să se simtă răzbunați și zgârie-brânză să-și învețe lecția. Din cauza acestei porniri, raportul dintre ceai și urină era tot mai dezechilibrat, ajungându-se, pe final, ca pipi-ul să depășească lejer jumătate din ceașca de ceai. Deja știa toată lumea teatrului din New York de băutura magică pe care o bea zilnic nemilosul critic care îi distrugea în cronici; știau, bineînțeles, și toți chelnerii. Și mai toată lumea știa, ca s-o zicem p-aia dreaptă, mulți chiar veneau după-amiezele în lobby-ul de la Royalton pentru a-l vedea pe Nathan sorbind din licoare. Din câte se pare, criticul nu a aflat niciodată de farsa epocală și întinsă pe decenii la care a fost supus. Povestirea lui Welles se încheie cu Nathan ducându-se la unul dintre restaurantele din apropierea Royaltonului (și acela celebru, 21 pe numele său) să-și bea ceaiul, tabiet pe care-l săvărșea rar la un alt local. Ei, și la o masă cu mai mulți actori, cu toții la curent cu dieta pe bază de urină a lui Nathan, motiv de crize prelungi de râs în spatele multor cortine new yorkeze, criticul s-a plâns exasperat: ”Oribil ceai au ăștia de la 21! De ce nu l-or putea face și ei cum îl fac cei de la Royalton?!”.

Aceasta este, prieteni, puterea obișnuinței. Deci data viitoare când găsiți motive să nu plecați din țară, de pildă, nu uitați: acesta pe care-l simțiți dulce și plăcut în gură este rahatul pe care-l mâncați de douăj de ani. E bun, ă? E bine în România, nu? Îți place la serviciu, a? Îți iubești partenerul de viață, este? Daaa, ești fericit! Păi, și nu e bine?

10 ani ca viața trece

Acum 10 ani cam pe vremea asta terminam liceul. Cel puțin asta deduc din faptul că astăzi merg la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Nimeni n-a murit, nici măcar (la dracu!) fetele de care am fost, măcar un pic, îndrăgostit fără speranță, pentru că la liceul singurele iubiri de ținut minte sunt cele fără speranță. Speranța, siguranța și (o, Doamne!) consumarea iubirii întinează nepermis și definitiv farmecul iubirilor adolescentine, le aruncă în banal și le transformă în povești imperfecte și perisabile așa cum vom tot avea, adulți fiind.

Mă uitam ca boul la ea în timpul orei de fizică, cu o mână sub falcă și gura întredeschisă, ca a idioților care îndepărtează un pic buzele când te ascultă atent, pentru a nu rata nimic din avalanșa de informații care se abate asupra lor. Îi vedeam doar profilul, dar mi-era de ajuns un profil ca să văd toată fața, de fapt de ce să mint, îmi era de ajuns un profil ca s-o văd dezbrăcată. De fapt de ce să mint iar, îmi era de ajuns un profil ca să-i citesc întreg viitorul, cu mine cea mai importantă persoană din el, cu mine răzbunându-mă duios și cu cruzime temperată, în căminul nostru patriarhal, pe toate durerile-n capul pieptului pe care mi le provocase.

O priveam și-i vedeam întreaga viață desfășurându-i-se la mine în cap, o vedeam murind cu copiii noștri plângându-i la căpătâi, și, cu gura aia de bou întredeschisă, murmuram o piesă pe care o descoperisem atunci și de care eram foarte speriat, încă de pe atunci:

You’re so beautiful, but you’re gonna die someday
Baby, you’re so beautiful but you’re gonna die someday
All I want is a little lovin’ before you pass away.

Nu o dată profa de fizică m-a avertizat că fredonez cu voce tare. Mă înțelegea, însă. Fizica nu mă putea interesa în acele circumstanțe, eram mai încântat de profilul ei zgârcit decât ar fi putut fi Arhimede de o mie de căzi care dau pe dinafară și pe bună dreptate, consideram eu atunci. Aveam să descopăr abia mult mai târziu că fizica era (ți-o spun cu tot regretul, iubita mea!) mult mai frumoasă decât fusese ea vreodată.

Au trecut 10 ani și n-a murit, ocazie pentru mine să-i mai murmur odată, prin gura căscată și acum la fel de idiot ca și atunci:

Ești așa frumoasă dar cândva o să mori
Pisu, ești așa frumoasă dar cândva o să mori
Vreau doar puțină dragoste înainte ca-n iad să cobori.

Da, acum cânt în română pentru că mi-a luat 10 ani să vin cu traducerea asta foarte frumoasă, dedicație specială pentru toate femeile care ne-au făcut să suferim, în special pentru alea din perioada liceului.

Candidatul perfect la președinție e omul cu nici o casă!

Nu ne plac bogații pe-aici, prin România. N-am înțeles exact de ce. E mai mult decât simpla și tălâmba asociere a bogăției cu hoția. Pentru că nu ne plac bogații chiar și-atunci când știm că nu sunt hoți. Nu ne plac pur și simplu, spuneți-i invidie, spuneți-i populism, spuneți-i comunism, la dracu, puteți să-i spuneți tâmpenie pură, nu ne interesează, vrem doar să știți că nu ne plac și că ați face bine să nu fiți bogați, dacă plănuiți s-o ardeți celebru prin cartier.

Cum să ne reprezinte un bogătan? Adică să avem un președinte fără rate la bănci, unul căruia nu-i tremură mâna pe trăgaciul pompei de benzină când se apropie de 50 de lei, unul care nu mănâncă parizer și crenvurști, unul care nu-și cumpără țoalele de la MiniPrix? Păi, ce știe ăla despre nevoile românilor?! Cum poate el să înțeleagă suferința, problemele neamului, sentimentul de scârbă amestecată cu vină că ai venit iar acasă de la serviciu fără să aduci nimic dulce sau măcar de haleală copilului? Timp de mai bine de 20 de ani, singura scuză pentru crimele lui Ion Iliescu a fost: ”Deh, măcar omul e sărac.” Serios! Ăla a omorât tineri în centrul capitalei țării pe care o conduce, ne-a omorât viitorul, s-a pișat pe morții de la revoluție, dar faptul că n-a fost în stare (sau nu și-a dorit, ce mai contează?) să-și ia trei case și două mașini a reușit să-l salveze în ochii românilor. Da, dom’le, a făcut multe rele, dar uită-te la el ce sărac e! N-ai, bă, cum să te superi pe el!

Ăla are cinci case? Ăl’lalt șase?! Au multe case?! Cum, și gata plătite, nu ale băncii?! Sictir, bă, bandiților, duceți-vă și candidați în Anglia dacă sunteți așa înstăriți!

Ducând la extrem condițiile pe care trebuie să le îndeplinească viitorul președinte, deducem că cerșetorul bărbos din parcare de la Carrefour al cărui job part-time presupune să parcheze cărucioarele neduse de oameni la locul lor pentru a colecționa monedele de 50 de bani este candidatul perfect la președinția României. Coae, nu știu dacă ne înțelegeți pe undeva, dar tipul e atât de cinstit încât NU ARE NICI O CASĂ! Irezistibil, de ce nu sunt alegeri în fiecare zi, să-l votăm la nesfârșit pe acest român adevărat?! În plus, ia uitați-vă la el, cât de frumos ordonează cărucioarele alea în rând, e clar că e un bun organizator! Și vezi cum cere bani fără discriminare, și oamenilor cu Logan, și ălora cu limuzine? E clar că-i un tip echilibrat și echidistant, abia el va fi președintele tuturor românilor! Iar dacă modul în care calmează doamnele înfricoșate de haita de câini care îl urmează peste tot nu e diplomație, atunci nu știm care mai e!

De 25 de ani mergem la culcare hotărâți să nu votăm un om bogat în cea mai înaltă funcție din stat, dar noi încă ne mințim că avem dreapta în România, ba chiar că votăm cu ea. Într-o țară normală, Udrea, Johannis, Tăriceanu sau Macovei s-ar lăuda cu averea făcută din banii câștigați în mod cinstit (că n-o pot demonstra e altă problemă, una reală, într-adevăr, dacă se confirmă). În țara noastră, oamenii de dreapta trebuie ca în timpul campaniei să-și ia blugii frecați între picioare, să croșeteze și să conducă tractoare dacă vor să ne impresioneze. Chiar, maică! Un Iliescu care măcar să nu ne omoare nu se găsește în tot doomiipaișpele ăsta? Să vedeți atunci mobilizare exemplară la vot!

Recunosc: eu nu sunt ofițer acoperit! Dar aș vrea!

Mă simt prost. Orice fraier e ofițer sub acoperire. În timp ce eu stau și mă lăbez la gagici Bond, toți papagalii sunt spioni și fac jocurile, alături de masoni (mi-au zis mie prietenii mei cu teoria conspirației că și ăștia-s niște nenorociți!). Și cică e plin de ofițeri prin presă! În politică, nu mai zic. De aceea mă întreb: băi, frate, noi, pulimea, facem ceva greșit? Pe noi de ce nu ne roagă nimeni cu un salar ca să ne pună ofițeri? Nu frecventăm cercurile corecte? Nu zâmbim cui trebuie? Ne preocupă prea mult dimensiunea frivolă și civilă a vieții? Pe mine de exemplu m-a luat o prietenă ieri la Miniprix, că aveau reducere. Cele mai hidoase haine din lume le-am văzut acolo. N-am cumpărat nici măcar o șosetă. Dar asta nu m-a împiedic să fiu client acoperit de un morman de haine cu care m-am dus la probă (poate-poate). În toată acea oră de supliciu, n-a intrat în vorbă cu mine nici măcar o vânzătoare, darămite un șef de pe la securitate. Unde să mă duc data viitoare? Unde să mă dau în spectacol pentru a-mi demonstra abilitățile de securist în democrație? Cum trebuie să-mi schimb viața? În fond, nu sună așa complicat. Știu câțiva acoperiți destul de subțirel mobilați. Cum adică pe cine? Secret, băăă!

Ce fac ei? Nu, nici măcar nu toarnă. Ăștia din presă fac un fel de PR. Dau pe goarnă ce zice statul să dea pe goarnă. Îi recunoașteți ușor: în general, lucrează în investigații (deh!). Și primesc de-a gata anchete care în interior se numesc ”servite”. Între timp, își iau bani măcar din două părți. Cică leafa de ofițer secret pleacă de la 3000 pă lună. Job călduț, la stat, sigur atâta timp cât nu se trezesc în tine căința și verticalitatea. Dar ce, n-ai de lucru?

Dacă citești asta și suferi la rândul tău, nu dispera! Va veni și momentul tău! Un serviciu îți va bate la ușă într-o dimineață și te va întreba: ”L-ai găsit pe Iisus azi?”. Și tu o să zici că da, că nu sau, în fine, că nici măcar nu te-ai apucat să-l cauți, c-ai avut ceva treabă și nici nu prea ai bani ca să-l găsești pe Iisus, iar dacă l-ai găsi n-ai putea și tu să-l scoți undeva în oraș, și așa mai departe. Nu contează ce răspunzi. Pentru că ei îți vor face semn să taci și-ți vor vorbi cu priviri pătrunzătoare: ”Și-atunci nu vrei să lucrezi pentru noi?”. Și tu: ”Normal, dar de ce-ați venit exact la mine?”. ”Pentru că ne placeți: n-aveți numele pe ușa apartamentului, vă înșelați magistral nevasta cu cel puțin trei femei, dintre care una o prietenă de-ale ei, și stați mereu la bancă, în fața blocului. Mâine să veniți cu două poze și o biblie. O zi bună!” Brusc, munca sub acoperire va părea un job normal, ba chiar vă veți trezi că intrați în rutină curând.

PS: Am contactat o cunoștință care părea în temă:
- Salut. Ai idee unde trebuie să aplic ca să fiu și eu ofițer sub acoperire?
Răspunsul m-a cam dărâmat:
- Exclus, tu ai fi cel mai prost ofițer acoperit. Ești prea sincer; azi depui jurământul și mâine te auto-deconspiri pe blog. Ți-aș da cel mult 48 de ore de acoperire.
- Ce vorbești? Nu pot să găsesc măcar un part time de ofițer sub acoperire?!
- Nu, îmi pare rău. Poți maxim să te acoperi cu o pătură în plus la noapte.
- A venit, a venit toamna, acoperă-mi identitatea cu ceva…
***** ******* has signed out

PPS – măcar un amărât de șofer acoperit tot cred că aș putea să fiu și eu!



Copyright © 2004–2009. All rights reserved.

RSS Feed. This blog is proudly powered by Wordpress and uses Modern Clix, a theme by Rodrigo Galindez.