Latest Entries

Fetele de la ASE n-au probleme cu bila

- sau, dacă vreți, episodul 3 al serialului ”De ce femeile nu au cum să fie mai proaste decât bărbații” -

Îmi plac gagicile de la ASE. Și nu, nu din motivul ăla legendar. Din motivul ăla îmi plac gagicile din Buzău. Cele de la ASE mi-au plăcut pentru că, habar n-am din ce cauză, mi-au părut mereu mai complexe și mai interesate de mai multe aspecte ale vieții decât simpla specializare. Prin comparație, alea de la Drept, Medicină și chiar Jurnalism sunt grozav de bătute-n cap. Și vorbesc despre gagici pentru că relații cu studenți băieți am ales să nu am, cel puțin deocamdată. Mai am până să ajung la gradul de rafinament necesar pentru a-mi explora latura homosexuală (aviz amatorilor, că tot mai mulți cititori vor ca să mă futeze de la o vreme, nu știu ce căcat de semnale greșite trimit – vă pup dulce, apropo!).

Cel mai mult îmi plac tipele care mă iau la pulă. Ups! Cred că o fac din nou! Permiteți-mi să reformulez.

Cel mai mult îmi plac tipele care mă iau la mișto. Mișto de calitate, nu mișto ieftin de studente la jurnalism (apropo, verzele alea se cred buricul pământului, multe din ele, dar mai ho, dragă, că n-ajunserăți încă prezentatoare la meteo, să puteți vorbi de sus unui biet pamfletar! Hm!). Și-n top 3-ul miștourilor pe care le-au făcut fetele de mine am două locuri rezervate pentru tipe de la ASE și unul pentru una mai proastă, care nici n-a făcut facultate, c-a fost ocupată să facă bani fiind frumoasă prin străinătate. Vă zic unul dintre ele, ăla care poate fi zis: eram prin mall cu o tipă cam de 1,76 și mai avea și niște tocuri de neam prost. Eu am 1,71 și arăt ca un personaj din familia Adams (ceva combinație între cearcănele lui Gomez, trăsăturile fine ale unchiului Fester și statura impunătoare a lui Thing). Ea în total bătea la 1,90 și arăta ca în reluările cu best of-uri de pe Fashion TV (gen rezumatele alea din sport în care dau doar golurile). În plus, în ziua aia era mult prea elegantă ca să se asorteze convenabil la pantalonii mei scurți de bumbac (nu din ăia de hipsteri, ci din ăia din Decathlon). Și cel mai tare mă deranja că insista să mă țină de mână în timp ce mergeam spre film, la o oră de maximă audiență în rahatul ăla de AFI. Când mi-a remarcat jena, mi-a zis, dulcea de ea: ”Privește partea bună a lucrurilor, toți cei care ne văd împreună vor crede că ești plin de bani.” Cu atât mai amuzant cu cât ea plătea filmul, că eu n-aveam bani în ziua aia, huehuehue.

Altei tipe de la ASE i-am zis un banc pe care l-am auzit eu pe la prelegeri științifice. Nu l-am auzit pe viu, că nu mă lasă să intru la prelegeri științifice în șortul meu de la Decathlon, ci undeva pe internet, nu mai știu unde. Cică discută un doctor, un inginer și un economist. Zice doctorul: ”Eu am cea mai veche meserie din lume, pentru că din coasta lui Adam a fost făcută Eva, deci putem considera că aceea a fost prima operație reușită din istorie.” Inginerul îl contrazice: ”Ba s-avem pardon, EU am cea mai veche meserie din lume. Nu uitați că universul a fost creat din haos, iar pentru a aduce ordinea la care s-a ajuns într-un final a fost cu siguranță nevoie de-o mână de inginer.” Economistul se uită cu milă la inginer și-i spune zâmbind plin de superioritate și autosuficiență: ”Dar haosul ăla cine crezi tu că l-a făcut, coae?”.

Și fata asta creață de la ASE știți ce mi-a zis? ”Ahaaa, deci eu am nevoie de un inginer care să-mi facă ordine în viață și în dulap?”. La câteva luni după aceea, zis și futut: s-a combinat cu un inginer. Au trecut niște ani de atunci și am vorbit cu ea din nou, după multă vreme. Nu e deloc fericită. Într-adevăr, inginerul i-a adus ordinea din viață și din dulap, dar, se gândește ea abia acum, de ce și-ar dori cineva ordine în viață sau în dulap?

Dacă morala principală a poveștii este să vă feriți de studente la Drept, Medicină și Jurnalism, dragi băieți, cea secundară nu poate fi decât că voi, fetele, trebuie să vă feriți de studenți la Poli. Ca să fie mai simplu, inginerii să se întâlnească cu avocatele, doctorițele și jurnalistele și gata.

E acum ori niciodată, zicea Elvis, pen’că viața n-o să te aștepte

Dacă e să faci ceva bun, o faci repede. Ca un leucoplast smuls brusc de pe rană. Apologizez frecvent importanța profitării de timpul potrivit, iar timpul potrivit e mereu chiar atunci când îți vine ideea; sau cheful. Timpul potrivit să ieși cu o fată, timpul potrivit să-ți dai demisia, timpul potrivit să faci ceva ce crezi că ar putea să te facă fericit și, că tot veni vorba, timpul potrivit să pleci din țară. Mereu, dar mereu, timpul potrivit e pe loc.

Orice întârziere, fie ea minusculă, te costă mult, pentru că timpul devine din ce în ce mai nepotrivit. Și nu pentru că universul ar lucra ca o roată a norocului de pe care trebuie să sari fix când trece prin dreptul câștigului cel mare; deși poate e și asta. E simplul fapt că puterea obișnuinței e lucru mare. Când te obișnuiești cu ceva, lucrurile excepționale nu doar că par complicate, dar începi să te convingi chiar că nu merită să lupți pentru ele. Hei, am deja o prietenă și e destul de ok, cred că o iubesc. Jobul e cel care mi se potrivește, în fond fac asta de atâta timp. Iar România e o țară atât de frumoasă și de interesantă, n-aș putea să plec de aici. Dependența nu provoacă doar oroare de bun, ci și dragoste de rău.

Orson Welles povestea (fragmentul apare în conversațiile publicate de prietenul său Henry Jaglom) pățania celui mai reputat critic de teatru și film al vremii, George Jean Nathan pe numele său. Nathan nu era doar un critic extrem de acid și de dur, pe care mai toți actorii îl urau, ci și un tip extrem de zgârcit (”mult mai zgârcit decât Chaplin”, după cum îl caracterizează însuși Welles), pe care îl urau și chelnerii, și liftierii, și parcagiii și cam toți oamenii care lucrau direct cu el, în servicii. Și aveau să lucreze mulți cu ciufutul Nathan, pentru că acesta a locuit 40 de ani la Hotel Royalton, în New York. După primii 10 ani de stat la hotel, Nathan devenise celebru pentru faptul că nu lăsase bacșiș nimănui, nici măcar o dată, deși intra zilnic în contact cu personalul hotelului. Nu, nici măcar de sărbători, nici măcar pentru prestații cu totul excepționale (iar acestea erau numeroase, Royalton-ul fiind pe atunci, ca de altfel și acum, unul dintre cele mai mișto hoteluri din New York). După 10 ani, unul dintre chelneri decide că enough is enough și face un pic de pipi, doar un pic, în obișnuitul ceai al lui George Jean Nathan. Nici o reacție din partea acestuia. A doua zi, face din nou puțin pipi. Criticul tot nimic. Pipi-ul în ceai avea să devină o obișnuință în următorii ani. Și o făceau toți chelnerii de la Royalton, nu doar unul. Pentru că ei sperau cu adevărat ca Nathan să se prindă odată ce bea, ei să se simtă răzbunați și zgârie-brânză să-și învețe lecția. Din cauza acestei porniri, raportul dintre ceai și urină era tot mai dezechilibrat, ajungându-se, pe final, ca pipi-ul să depășească lejer jumătate din ceașca de ceai. Deja știa toată lumea teatrului din New York de băutura magică pe care o bea zilnic nemilosul critic care îi distrugea în cronici; știau, bineînțeles, și toți chelnerii. Și mai toată lumea știa, ca s-o zicem p-aia dreaptă, mulți chiar veneau după-amiezele în lobby-ul de la Royalton pentru a-l vedea pe Nathan sorbind din licoare. Din câte se pare, criticul nu a aflat niciodată de farsa epocală și întinsă pe decenii la care a fost supus. Povestirea lui Welles se încheie cu Nathan ducându-se la unul dintre restaurantele din apropierea Royaltonului (și acela celebru, 21 pe numele său) să-și bea ceaiul, tabiet pe care-l săvărșea rar la un alt local. Ei, și la o masă cu mai mulți actori, cu toții la curent cu dieta pe bază de urină a lui Nathan, motiv de crize prelungi de râs în spatele multor cortine new yorkeze, criticul s-a plâns exasperat: ”Oribil ceai au ăștia de la 21! De ce nu l-or putea face și ei cum îl fac cei de la Royalton?!”.

Aceasta este, prieteni, puterea obișnuinței. Deci data viitoare când găsiți motive să nu plecați din țară, de pildă, nu uitați: acesta pe care-l simțiți dulce și plăcut în gură este rahatul pe care-l mâncați de douăj de ani. E bun, ă? E bine în România, nu? Îți place la serviciu, a? Îți iubești partenerul de viață, este? Daaa, ești fericit! Păi, și nu e bine?

10 ani ca viața trece

Acum 10 ani cam pe vremea asta terminam liceul. Cel puțin asta deduc din faptul că astăzi merg la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Nimeni n-a murit, nici măcar (la dracu!) fetele de care am fost, măcar un pic, îndrăgostit fără speranță, pentru că la liceul singurele iubiri de ținut minte sunt cele fără speranță. Speranța, siguranța și (o, Doamne!) consumarea iubirii întinează nepermis și definitiv farmecul iubirilor adolescentine, le aruncă în banal și le transformă în povești imperfecte și perisabile așa cum vom tot avea, adulți fiind.

Mă uitam ca boul la ea în timpul orei de fizică, cu o mână sub falcă și gura întredeschisă, ca a idioților care îndepărtează un pic buzele când te ascultă atent, pentru a nu rata nimic din avalanșa de informații care se abate asupra lor. Îi vedeam doar profilul, dar mi-era de ajuns un profil ca să văd toată fața, de fapt de ce să mint, îmi era de ajuns un profil ca s-o văd dezbrăcată. De fapt de ce să mint iar, îmi era de ajuns un profil ca să-i citesc întreg viitorul, cu mine cea mai importantă persoană din el, cu mine răzbunându-mă duios și cu cruzime temperată, în căminul nostru patriarhal, pe toate durerile-n capul pieptului pe care mi le provocase.

O priveam și-i vedeam întreaga viață desfășurându-i-se la mine în cap, o vedeam murind cu copiii noștri plângându-i la căpătâi, și, cu gura aia de bou întredeschisă, murmuram o piesă pe care o descoperisem atunci și de care eram foarte speriat, încă de pe atunci:

You’re so beautiful, but you’re gonna die someday
Baby, you’re so beautiful but you’re gonna die someday
All I want is a little lovin’ before you pass away.

Nu o dată profa de fizică m-a avertizat că fredonez cu voce tare. Mă înțelegea, însă. Fizica nu mă putea interesa în acele circumstanțe, eram mai încântat de profilul ei zgârcit decât ar fi putut fi Arhimede de o mie de căzi care dau pe dinafară și pe bună dreptate, consideram eu atunci. Aveam să descopăr abia mult mai târziu că fizica era (ți-o spun cu tot regretul, iubita mea!) mult mai frumoasă decât fusese ea vreodată.

Au trecut 10 ani și n-a murit, ocazie pentru mine să-i mai murmur odată, prin gura căscată și acum la fel de idiot ca și atunci:

Ești așa frumoasă dar cândva o să mori
Pisu, ești așa frumoasă dar cândva o să mori
Vreau doar puțină dragoste înainte ca-n iad să cobori.

Da, acum cânt în română pentru că mi-a luat 10 ani să vin cu traducerea asta foarte frumoasă, dedicație specială pentru toate femeile care ne-au făcut să suferim, în special pentru alea din perioada liceului.

Candidatul perfect la președinție e omul cu nici o casă!

Nu ne plac bogații pe-aici, prin România. N-am înțeles exact de ce. E mai mult decât simpla și tălâmba asociere a bogăției cu hoția. Pentru că nu ne plac bogații chiar și-atunci când știm că nu sunt hoți. Nu ne plac pur și simplu, spuneți-i invidie, spuneți-i populism, spuneți-i comunism, la dracu, puteți să-i spuneți tâmpenie pură, nu ne interesează, vrem doar să știți că nu ne plac și că ați face bine să nu fiți bogați, dacă plănuiți s-o ardeți celebru prin cartier.

Cum să ne reprezinte un bogătan? Adică să avem un președinte fără rate la bănci, unul căruia nu-i tremură mâna pe trăgaciul pompei de benzină când se apropie de 50 de lei, unul care nu mănâncă parizer și crenvurști, unul care nu-și cumpără țoalele de la MiniPrix? Păi, ce știe ăla despre nevoile românilor?! Cum poate el să înțeleagă suferința, problemele neamului, sentimentul de scârbă amestecată cu vină că ai venit iar acasă de la serviciu fără să aduci nimic dulce sau măcar de haleală copilului? Timp de mai bine de 20 de ani, singura scuză pentru crimele lui Ion Iliescu a fost: ”Deh, măcar omul e sărac.” Serios! Ăla a omorât tineri în centrul capitalei țării pe care o conduce, ne-a omorât viitorul, s-a pișat pe morții de la revoluție, dar faptul că n-a fost în stare (sau nu și-a dorit, ce mai contează?) să-și ia trei case și două mașini a reușit să-l salveze în ochii românilor. Da, dom’le, a făcut multe rele, dar uită-te la el ce sărac e! N-ai, bă, cum să te superi pe el!

Ăla are cinci case? Ăl’lalt șase?! Au multe case?! Cum, și gata plătite, nu ale băncii?! Sictir, bă, bandiților, duceți-vă și candidați în Anglia dacă sunteți așa înstăriți!

Ducând la extrem condițiile pe care trebuie să le îndeplinească viitorul președinte, deducem că cerșetorul bărbos din parcare de la Carrefour al cărui job part-time presupune să parcheze cărucioarele neduse de oameni la locul lor pentru a colecționa monedele de 50 de bani este candidatul perfect la președinția României. Coae, nu știu dacă ne înțelegeți pe undeva, dar tipul e atât de cinstit încât NU ARE NICI O CASĂ! Irezistibil, de ce nu sunt alegeri în fiecare zi, să-l votăm la nesfârșit pe acest român adevărat?! În plus, ia uitați-vă la el, cât de frumos ordonează cărucioarele alea în rând, e clar că e un bun organizator! Și vezi cum cere bani fără discriminare, și oamenilor cu Logan, și ălora cu limuzine? E clar că-i un tip echilibrat și echidistant, abia el va fi președintele tuturor românilor! Iar dacă modul în care calmează doamnele înfricoșate de haita de câini care îl urmează peste tot nu e diplomație, atunci nu știm care mai e!

De 25 de ani mergem la culcare hotărâți să nu votăm un om bogat în cea mai înaltă funcție din stat, dar noi încă ne mințim că avem dreapta în România, ba chiar că votăm cu ea. Într-o țară normală, Udrea, Johannis, Tăriceanu sau Macovei s-ar lăuda cu averea făcută din banii câștigați în mod cinstit (că n-o pot demonstra e altă problemă, una reală, într-adevăr, dacă se confirmă). În țara noastră, oamenii de dreapta trebuie ca în timpul campaniei să-și ia blugii frecați între picioare, să croșeteze și să conducă tractoare dacă vor să ne impresioneze. Chiar, maică! Un Iliescu care măcar să nu ne omoare nu se găsește în tot doomiipaișpele ăsta? Să vedeți atunci mobilizare exemplară la vot!

Recunosc: eu nu sunt ofițer acoperit! Dar aș vrea!

Mă simt prost. Orice fraier e ofițer sub acoperire. În timp ce eu stau și mă lăbez la gagici Bond, toți papagalii sunt spioni și fac jocurile, alături de masoni (mi-au zis mie prietenii mei cu teoria conspirației că și ăștia-s niște nenorociți!). Și cică e plin de ofițeri prin presă! În politică, nu mai zic. De aceea mă întreb: băi, frate, noi, pulimea, facem ceva greșit? Pe noi de ce nu ne roagă nimeni cu un salar ca să ne pună ofițeri? Nu frecventăm cercurile corecte? Nu zâmbim cui trebuie? Ne preocupă prea mult dimensiunea frivolă și civilă a vieții? Pe mine de exemplu m-a luat o prietenă ieri la Miniprix, că aveau reducere. Cele mai hidoase haine din lume le-am văzut acolo. N-am cumpărat nici măcar o șosetă. Dar asta nu m-a împiedic să fiu client acoperit de un morman de haine cu care m-am dus la probă (poate-poate). În toată acea oră de supliciu, n-a intrat în vorbă cu mine nici măcar o vânzătoare, darămite un șef de pe la securitate. Unde să mă duc data viitoare? Unde să mă dau în spectacol pentru a-mi demonstra abilitățile de securist în democrație? Cum trebuie să-mi schimb viața? În fond, nu sună așa complicat. Știu câțiva acoperiți destul de subțirel mobilați. Cum adică pe cine? Secret, băăă!

Ce fac ei? Nu, nici măcar nu toarnă. Ăștia din presă fac un fel de PR. Dau pe goarnă ce zice statul să dea pe goarnă. Îi recunoașteți ușor: în general, lucrează în investigații (deh!). Și primesc de-a gata anchete care în interior se numesc ”servite”. Între timp, își iau bani măcar din două părți. Cică leafa de ofițer secret pleacă de la 3000 pă lună. Job călduț, la stat, sigur atâta timp cât nu se trezesc în tine căința și verticalitatea. Dar ce, n-ai de lucru?

Dacă citești asta și suferi la rândul tău, nu dispera! Va veni și momentul tău! Un serviciu îți va bate la ușă într-o dimineață și te va întreba: ”L-ai găsit pe Iisus azi?”. Și tu o să zici că da, că nu sau, în fine, că nici măcar nu te-ai apucat să-l cauți, c-ai avut ceva treabă și nici nu prea ai bani ca să-l găsești pe Iisus, iar dacă l-ai găsi n-ai putea și tu să-l scoți undeva în oraș, și așa mai departe. Nu contează ce răspunzi. Pentru că ei îți vor face semn să taci și-ți vor vorbi cu priviri pătrunzătoare: ”Și-atunci nu vrei să lucrezi pentru noi?”. Și tu: ”Normal, dar de ce-ați venit exact la mine?”. ”Pentru că ne placeți: n-aveți numele pe ușa apartamentului, vă înșelați magistral nevasta cu cel puțin trei femei, dintre care una o prietenă de-ale ei, și stați mereu la bancă, în fața blocului. Mâine să veniți cu două poze și o biblie. O zi bună!” Brusc, munca sub acoperire va părea un job normal, ba chiar vă veți trezi că intrați în rutină curând.

PS: Am contactat o cunoștință care părea în temă:
- Salut. Ai idee unde trebuie să aplic ca să fiu și eu ofițer sub acoperire?
Răspunsul m-a cam dărâmat:
- Exclus, tu ai fi cel mai prost ofițer acoperit. Ești prea sincer; azi depui jurământul și mâine te auto-deconspiri pe blog. Ți-aș da cel mult 48 de ore de acoperire.
- Ce vorbești? Nu pot să găsesc măcar un part time de ofițer sub acoperire?!
- Nu, îmi pare rău. Poți maxim să te acoperi cu o pătură în plus la noapte.
- A venit, a venit toamna, acoperă-mi identitatea cu ceva…
***** ******* has signed out

PPS – măcar un amărât de șofer acoperit tot cred că aș putea să fiu și eu!

Toate glumele despre petrecerea de pe Arena Națională cu ocazia zilei de naștere a lui Ponta

ponta avion

Astăzi, Victor Ponta își plagiază a treia oară propria lansare de candidatură la președinție și, cu această ocazie unică, își serbează și ziua de naștere (premierul împlinește astăzi 41 de ani). Glume, ceva?

- deja ne-am obișnuit ca pe stadionul ăla România să piardă;
- știți ce vorbesc invitații între ei despre sărbătorit, în drum spre party? ”Oare pune bani să ne ia ceva?”
- Jandarmeria cere huliganilor care vor sta la peluze să nu arunce cu proteze, pastile și scutece;
- de primit, va primi cadouri doar de la colegii de partid, și acelea constând în cărți fabuloase pe care sărbătoritul nu va avea habar, până să citească pe copertă, că le-a scris chiar el;
- va fi petrecerea perfectă, pentru că Vanghelie o să vină cu florile, Negoiță cu fetele, iar Corina Crețu a făcut invitațiile prin e-mail;
- socrul lui Ponta va veni cu un ou Kinder. De fapt cu două, că trebuie să dea și cadou.
- va fi singura petrecere de zi de naștere unde NU se va cânta La Mulți Ani, pentru că acea dorință le-a fost împlinită pesediștilor deja;
- oricum, să i se ureze viață lungă lui Ponta ar fi o ipocrizie, pentru că el la 41 de ani arată mai nesănătos decât Iliescu la 84;
- în plus, votanții din Teleorman îi vor explica lui Ponta că asta cu viața lungă e o mare abureală, pentru că moartea nu există;
- toți participanții speră ca de data aceasta casele de pariuri să se înșele și din tort să nu iasă Adrian Nătase;
- …sau, dacă tot trebuie să iasă, măcar să nu cânte ”Happy Birthday Mr President” cu machiaj de Marilyn și-n desuuri;
- tortul nu va avea lumânări, pentru că ar reprezenta semn rău pentru 80% dintre spectatori;
- dinamoviștii se bucură că măcar va reuși cineva să umple tribunele Arenei Naționale de roșu;
- nimeni nu comandă pizza de la Jerry’s, pentru că Jerry e rivalul lui Mickey;
- ca să simbolizeze eternitatea, Radu Mazăre va renunța la costumațiile de faraoni egipteni și va veni îmbrăcat direct în Ion Iliescu;
- va fi prima petrecere nebunească la care vecinii nu vor fi nevoiți să mai sune la poliție, pentru că la câtă infracționalitate va fi pe acel stadion poliția se va autosesiza de la bun început;
- Ioana Petrescu se gândește care ar fi cel mai frumos cadou pentru șef: un contract cu Ministerul de Finanțe pentru firma de avocatură a lui Șova&Ponta sau, mai bine, demisia sa?
- Remus Pricopie i-a zis lui Ponta că încă lucrează la cadoul lui și că mai trebuie făcute niște licitații și hârțogăraie, dar e gata în cel mult juma de an;
- când va auzi că party-ul se ține pe ”arena națională”, Mădălin Voicu se va duce din reflex la Antena 3;
- apropo, chiar la ora la care citiți asta, toată redacția Antena 3 sapă la tunelul care va duce de la Rahova la Arena Națională;
- Dan Șova nu va participa pentru că boii se enervează când văd mult roșu;
- dacă vreți la baie și e prea aglomerat, doar strigați ”Hai Băsescu!” și o să fiți bătuți până vă pișați pe voi;
- liderii PSD din teritoriu: ”Nici nu vom consuma curent la acest eveniment, pentru că Victor Ponta oricum luminează ca un soare”;
- Victor Pițurcă va fi surprins să afle că, chiar și cu votanții PSD, media de vârstă de pe gazon va fi mai mică decât cea a Naționalei de la ultimul său meci;

Melodia pe care va intra Ponta în arenă:

Bonus, declarația lui Liviu Dragnea: ”Am auzit că Elena Udrea a învățat să conducă tractoare. Ce proastă! Noi ne învățăm candidații și staff-ul de campanie să conducă autobuze, Mitrea e instructor.”

Aerobaza de azi, istorică, normal

Pentru tot mai puținii oameni cu serviciu, care nu ne pot asculta live, aveți mai jos înregistrarea Aerobazei Kamikaze de astăzi. Și știți doar că le pun doar pe alea care-mi plac foarte tare. Deci mișto.

Unde e DNA-ul când ai nevoie de el?

Vine la geam, pe furiș, din unghiul mort.
- Îți spăl parbrizul, boss?
- Serios? Dar de când întrebați înainte? Ați fost la cursurile de comunicare ale lui Bucurenci?
- Nu…
- Ei, la niște cursuri de-ale lui Bucurenci tot ai fost tu, la cum te văd.
(era un țigănuș mai frumușel așa, cu buze pline și ochi migdalați)
- ?!
- OK, hai, spală-l; și-i dau 2 lei în avans.
Se face verde taman când voia să se apuce. Sunt claxonat, așa că plec și cu parbrizul nespălat, și cu banii luați. Ce nervi am! Mă duc direct la poliție. Mama lor de infractori, așa i-a învățat Bucurenci!? Aștept ca la intervenția televizată de azi de la ora 19 Traian Băsescu să ia o poziție în fața acestui flagel. Plus că oricum îl bănuiesc pe (ne)spălătorul de parbrize că era agent acoperit.

Declarație de dragoste pentru eroii mei

Iubesc oamenii despre care am scris. Unii există, pe alții i-am creat. Pe cei care există i-am îmbunătățit, zic eu. I-am făcut mai umani, i-am făcut să trăiască, i-am făcut să simtă, i-am făcut să știe, i-am făcut, în ultimă instanță, eterni. Îi iubesc. Iubesc toate personajele care au apărut pe acest blog, pe fiecare în parte adică, pentru modurile în care m-au surprins, m-au bucurat și m-au învățat. Când creezi un personaj suficient de bun, devine independent. Tu îl duci până la un punct, apoi el începe să se descurce singur, ca un puști pe care îl ții de șa doar în primii metri de mers pe bicicletă. Am lăsat libere multe personaje și mereu am fost mândru de ce-au realizat. Simt că nu mai am nici o putere asupra lor, într-atât de tare s-au rupt și și-au construit propriile destine.

Uneori, însă, mai am amintiri cu ei. Uit mult, dar pe ele niciodată. Nu i-am uitat pe prietenii din copilărie, a treia entitate din lume pentru care chiar am scris o poezie, în afară de două foste prietene. Nu am uitat-o pe nebuna care și-a uitat la mine cartea roz pe care erau însemnate lucruri atât de idioate și atât de frumoase. Nu mi-am uitat tiribomba cu lanț, Dumnezeul care mă călăuzește prin viață. Nu am uitat-o pe cea mai tare bunică din lume, textul la care s-a râs, poate, cel mai mult, dintre ale mele. Nu pot să-l uit pe aurolacul a cărui fericire a căzut asupra lui ca un blestem, într-o noapte rece de aprilie. Nu i-am uitat pe Robi și Sebi, vamaioții care merg la mare de 1 Mai dintotdeauna. Nu pot să uit pompa și Porsche-le, obiectele mele însuflețite. Nu pot să le uit pe femeile care mi-au adus cel mai șeruit text de pe blog evăr. Mă gândesc mereu, măcar 10 minute pe zi, la Voyager. Și la taximetriștii din topul celor mai mișto taximetriști din București. La fata fără nici un like.  Încă vărs un pic din paharul de vin pe covor când îmi amintesc de Hattie Carroll. Nu mă uit nici pe mine când am trăit sfârșitul lumii într-un apartament din Balta Albă. Porcul care a făcut să plângă zeci de mii de gospodine care fac jumări din întreaga lume rămâne sus în top 5-ul meu. Ca și curva mea de nepoțică, Androida. Și da, încă mai am muște mici, dar am învățat să trăim în pace și chiar simbioză. Emma Bovary încă plânge când își amintește cum i-am tras-o pe motocicletă. Iar excrementele fostei mele prietene care făcea caca atât de frumos vor rămâne pentru totdeauna în sufletul meu. La fel ca fata care s-a sinucis, dar în timp ce o făcea a vindecat un impotent incurabil. Mereu îmi fac griji în legătură cu liceenii cărora le-am scris ca să uite ce le-a scris Chirilă. Și chiar am vorbit alaltăieri pe Facebook cu cea mai frumoasă fată din facultate, care m-a iubit și așa penibil cum eram. Încă dau să mănânce animalelor dispărute pe care le-am inventat, deci le-am făcut să existe. Fiu-miu, cel din universul paralel, s-a făcut deja mai mare acum, și știe mai multe decât mine. Chiar și comuniștii au un mare merit în faptul că eu exist. Kitchos și mizer, we’ll always have Costinești. Iubiții mei John și Mikey încă dorm. Iar iubita mea de niciodată încă strânge între fese păpușa voodoo în formă de mine. Am cunoscut-o în afara imaginației pe fata care mi-a zis ”boss, nu mă interesează sistemul solar” și e fantastică. Anca Lungu încă nu-mi răspunde la foarte lungile bipuri. Fantoma omului care a trăit mai puțin de o oră mă mai vizitează încă, sub formă de pierderi de electricitate. Iar colegii mei de la fotbal care mi-au aruncat pe geam cel mai de preț lucru sunt și ei acolo, cu mine. Ca și corporatiștii, al căror futut a fost furat pe atâtea și atâtea site-uri de glume proaste. Și, desigur, te ador, Emma, iubita mea de ieri și de mereu. Nu mă omorî, miu cefei! De ce ai murit, Luana?

Unde sunteți toți? Totul e bine? Sper că nu vorbiți urât despre mine. Sper că nu vă plângeți prietenilor că v-am părăsit. A fost, în fond, ideea voastră să plecați. Să fiți cuminți. Curajoși sau lași, frumoși sau urâți, eroi și criminali, toți existați acolo, în universul paralel al personajelor, pentru ca acest univers, al nostru, să fie mai sigur și lipsit de surprize. V-am pus acolo, bine, ca să nu vă nașteți aici. V-ați fi plictisit printre noi. Suntem niște bătrâni aici, în universul ăsta ordinar. Voi fiți liberi! Fiți ce noi n-am putut fi și chiar ce n-am vrut să fim! Și, când noi vom muri, nu uitați că noi suntem cei care v-au făcut nemuritori. Și acolo, la petrecerile alea luxoase din Yoknapatawpha, vărsați un pic din paharul de mizerie de Victory Gyn pe jos, în amintirea noastră. Eu vă voi iubi încă, și de-ar fi ultimul lucru pe care viermii o să-l ronțăie.

Cum au fost salvați o studentă la jurnalism și un bucureștean cu sâmbure de lubeniță în ureche

Era din Buhuși, deși majoritatea colegilor ei de la facultatea de jurnalism credeau că, de fapt, ar fi din Tecuci. Desigur, asta nu era vina ei. Mai degrabă era vina faptului că odată, la un seminar, venise vorba de muștarul de Tecuci și un băiat din penultima bancă a zis ”A, d-acolo de unde e Monica!”, și toată lumea a râs. Băiatul era din Sfântu Gheorghe. Ăla din Tulcea, nu ăla de la unguri. Confuzia se mai datora, desigur, și faptului că studenții de la jurnalism sunt niște labagii care nu știu geografie. Monica iubea comediile cu adolescenți (avea dat like pe Facebook la toate cele opt American Pie-uri), să fumeze marijuana vara înainte, în timpul concertelor, dar și după, să iasă cu prietenii de o hipstereală moderată în localuri aflate în semilegalitate, să-și dea importanță pentru că e fană pe FB a tuturor site-urilor românești de pseudoumor relativ celebre și să fie atinsă ușor, în timp ce dansa în club sau pe plajă la Stuf, de necunoscuți aflați în drum spre baie. Monica ura oamenii conformiști (sau cel puțin pe ăia care i se păreau ei conformiști), coca cola de cireșe, Tecuciul și gravitația. Dacă ura pentru Tecuci e lesne de înțeles de unde provenea, cea pentru gravitație era ceva mai veche. Ura gravitația pentru că sânii imenși îi atârnau inadmisibil, cu sfârcurile ca doi vectori care arătau invariabil înspre sol,  încă din al doilea semestru al clasei a zecea, când aproape că era virgină și nici nu s-ar fi putut spune că purtase foarte mult timp sutien, deci toate celelalte motive pentru care s-ar fi putut revolta împotriva universului picaseră mai ceva ca propriile-i țâțe, gravitația rămânând singură pe lista suspecților. Poate că, în acest moment al poveștii, ar fi corect să precizăm că gravitația nu prea se sinchisea de sentimentele Monicăi pentru ea. Monica folosea exagerat de des cuvântul ”dubios”, atât în sens pozitiv cât și negativ, lucra într-un fel de intership semiplătit la un ziar aflat în agonie și îi plăceau foarte tare ghilimelele, pe care le punea nu doar când cita persoane, ci și ca să atragă atenția asupra cuvintelor folosite cu alt sens decât cel uzual, a figurilor de stil și a pasajelor unde a fost sarcastică. Nu era nici fericită, nici deprimată. Trăia și-atât.

Se născuse în București și, dacă ar fi fost ceva mai inteligent, ar fi fost complexat de asta. Așa, însă, simțea doar o nemulțumire difuză, pe care nu și-o putea explica, și pe care și-o trata purtând haine prea largi pentru constituția lui astenică, tatuându-și pe corp animale mitologice (mereu pornea de la un animal obișnuit, chiar de genul celor găsite prin gospodărie, pe care le făcea mitologice adăugându-le între una și patru perechi de aripi; rezultau găini cu multe aripi, de obicei) și în general împodobindu-și fizicul cu tot felul de briz brizuri care distrăgeau, credea el, atenția de la faptul că îeșise din sectorul 2 al Bucureștiului doar de 18 de ori, de la naștere și până la terminarea liceului. Dar cel mai distinctiv semn al lui era un cercel ciudat în urechea stângă, foarte mic și de o culoare nedefinită, care-i făcea pe toți cei care-l vedeau prima oară să creadă că e o bucățică de mizerie rămasă pe lobul urechii după ce a mâncat sau a săvârșit o altă activitate vulgară de acest gen, pe primul loc în lista explicațiilor pentru prezența acelei chestii pe ureche fiind, pentru necunoscuți, faptul că mâncase cu mare poftă o felie de pepene și un sâmbure îi rămăsese lipit într-o zonă greu accesibilă unui om grăbit, cu un șervețel normal la dispoziție. Lui Alex îi plăcea: să facă sex noaptea pe capota Toyotei sale Celica, dar și în general, să asculte muzică electronică, dar și alte genuri, să dea limbi în pizdă, dar și în alte locuri, să facă poze artistice alb-negru, dar și color, și să călătorească în țări cu ieșire la mare; și atât, pentru că n-ar fi dat banii pe-o amărâtă de țară cu munte. Ura curvele de genul ălora care se fut din prima seară, poliția rutieră, Windows-ul și oamenii urâți (el fiind un tip frumușel și cu relativ succes la dame, să ne înțelegem). Citatul lui preferat, după care își ghida viața, era ”trăiește clipa”, dar el nu știa asta, pentru că nu-și mai amintea cum se traducea chestia aia din latină pe care o pusese la cover-ul de Facebook cu mulți ani în urmă.

Dacă oricare dintre ei ar fi întârziat mai mult la baie în dimineața aceea, există șanse de peste 99% ca întâlnirea despre care vreau să vă vorbesc și care avea să schimbe cursul vieții lor și al universului însuși, până la urmă, să nici nu se fi produs. Din fericire, ea și-a sfidat starea perpetuă de constipare nemaiașezându-se pe WC, pur și simplu, și s-a simțit de-a dreptul rebelă că în acea dimineață nu a îndeplinit cele 10 minute de efort de obicei zadarnic. Așa că s-au nimerit amândoi în acel bar, când deja chelnerii puneau scaunele pe mese cu figuri exasperate. Ea pusese stăpânire pe microfon și era la al treilea bis de karaoke pe ”Oh, Carol”, cu singura prietenă rămasă în bar sunând disperată cunoștințe comune care s-o ajute s-o ia de acolo. El tocmai intra în local cu doi prieteni cărora le plăceau manelele un pic cam prea mult. Căutau ceva deschis. Barul de karaoke nu era deschis, dar el (așa cum avea să consemneze într-un poem ulterior, primul pe care-l va fi scris) a văzut-o deschisă pe ea. Și chiar era. Deschisă și aproape pișată de beată și de sinceră. Cum l-a văzut, i-a zis: ”Vezi că ai ceva dubios pe ureche, un sâmbure de harbuz sau gen!”. Din intonație doar, a pus dubios între ghilimele. Dar nici nu trebuia să spună ceva. Pentru că a fost dragoste la prima vedere. Și la a doua. Și la fiecare vedere, începând cu acea primă întâlnire. Ceva ce prietenii nu înțelegeau, ceva ce i-a făcut să rămână în relații omenești cu doar o mână de apropiați, ceva absolut scârbos, așa cum atât majoritatea apropiaților ei, cât și ai lui, descriau.

Când și-au chemat părinții și cei câțiva prieteni rămași pe plajă, în seara aceea, nici unul dintre cei invitați nu bănuia măcar că vine la o nuntă. S-au trezit pur și simplu pe o plajă pustie, cu 20 de scaune aranjate exact lângă apă, pe două rânduri, și câte o hârtie micuță, cu numele, lipită de fiecare scaun. După ce s-au așezat, Alex și Monica au apărut de nicăieri îmbrăcați impecabil, el cu frac, ea cu o rochie de mireasă simplă și strânsă pe corp, care urla ”DUCAN!” la fiecare cută. S-au întors cu fața la ei și și-au rostit jurămintele de unii singuri, niște jurăminte foarte drăguțe și de efect, din care ne mai amintim doar ”lângă tine la bine și pe cât posibil la greu, atâta timp cât e alcool în casă” sau ”vom fi împreună până când moartea sau, mai probabil, divorțul ne va despărți, dar jur că o să te iubesc într-un fel și când voi fi recăsătorit, pentru că o parte din mine rămâne aici, pe această plajă, pentru totdeauna”. După ce cuscrii aproape că își reveniseră din șoc, a urmat altul. De nicăieri parcă, s-a auzit muzică. Era ”How Can You Mend a Broken Heart”, varianta lui Al Green, nu a poponarilor ălora de la Bee Gees, și Alex cu Monica au început să danseze ușor. Era clar din mișcările lor că nu făcuseră nici măcar un minut de cursuri de dans înainte, ba chiar părea să fie prima oară când dansează împreună. Și totuși, cei 20 de invitați și câțiva curioși care găsiseră nu se știe cum plaja virgină și asistau de pe margine au avut aceeași revelație: păreau perfecți, în timp ce dansau pe bluzul ăla tărăgănat, ca un întreg care s-a regăsit în sfârșit și acum se plimbă, împăcat și fără nici un alt țel în viață, pe nisip, cu patru picioare, două capete și un cercel în formă de sâmbure de pepene, neașteptând absolut nimic. Dar, când părinții aproape că răsuflau ușurați, au început să se dezbrace. Și-au dat jos fiecare bucățică de îmbrăcăminte, una câte una, până când au rămas doar în chiloți amândoi. El cu pătrățelele un pic stricate de ultimele luni de relație în care n-a mai avut timp de sală, ea cu sânii de care în orice altă împrejurare i-ar fi fost rușine, imenși și arătând către America de Sud. Și au continuat să danseze așa, dezbrăcați, îndepărtându-se încet-încet de cei prezenți și apropiindu-se de apă. Uite-i, acum sunt în apă până la glezne, iar acum deja până la brâu, iar acum nu se mai văd, pentru că sunt prea departe și e prea întuneric. Și au dispărut așa, în apa mai caldă decât nisipul, și abia atunci tatăl ei, care mereu a fost un pic prea critic cu propria fiică (cu atât mai mult cu ginerele său), a îndrăznit să-i zică neveste-sii, chiar dacă nimeni nu poate ști dacă chiar a intenționat s-o spună suficient de tare încât să fie auzit pe toată acea bucățică de plajă, cum s-a întâmplat: ”Ei, n-ar fi prima oară când dragostea salvează doi oameni care păreau condamnați. Îți mai amintești, draga mea?”.



Copyright © 2004–2009. All rights reserved.

RSS Feed. This blog is proudly powered by Wordpress and uses Modern Clix, a theme by Rodrigo Galindez.