Latest Entries

Însemnările unui nebun din România

De când îmi miroase a benzină în mașină, merg pe jos și mă uit la oameni. În ochii oamenilor din București văd Antena 3, văd răutate, văd spaimă, văd complexe, văd manele, văd citate din Poptamaș. Fuptemaș pe voi de tâmpiți! Din cinci oameni pe lângă care trec pe stradă, pot să bag mâna în foc că doi sunt nebuni și alți doi pe cale să devină nebuni.

Uită-te la nebunul ăsta. Da, mă, ăsta cu bască cu moț de tractorist și pantaloni de stofă ieftină. Are peste 60 de ani, dar escaladează un gard care desparte trotuarul de stradă. Vrea musai să traverseze pe acolo, slalomând printre mașini, deși trecerea de pietoni e la 50 de metri. Cățărarea e anevoioasă, dar nu mai anevoioasă decât coborârea. Desprinderea de gard face ca un crac să i se agațe de un țumburuș din scheletul oribil de metal. Acum o să se împiedice și o să-și spargă capul ăla futut de asfalt. Și din cap o să-i curgă sânge amestecat cu căcat și cu un lichid străveziu care conține toate informațiile de bază, înnăscute, cu care prăpăditul lui de creier l-a ținut în viață până atunci. Pentru creierul ăla chinuit trebuie să fie un sfârșit meritat, venit totuși mult prea târziu. Dar nu se împiedică. A scăpat, căcăciosul! Îl văd cum își calculează că imediat după Matizul galben o să traverseze. Corpul lui găsește resurse nebănuite și se arcuiește ca al unui ghepard, apoi moșul o zbughește prin fața Opelului. Îl ratează la mustață. În afară de mine și de șoferul Opelului, care claxonează prelung, nimeni nu pare să se mire de această scenă aberantă, de film postapocaliptic.

Uite-o și pe asta, citește 50 de umbre ale lu’ ăla în metrou. E frumoasă, are piele de turcoaică și ochi migdalați, ochi pe care îi ridică din carte și și-i înfige fără rușine într-ai mei. Încerc să o întreb din priviri: “De ce citești căcatul ăla de față cu mine? Vrei să te bat? Chiar vrei? Poftim? Cum adică s-ar putea să-ți placă?! Nu, nu, nu la modul ăla…”. Conversațiile din priviri nu îmi ies niciodată. Turcoaica își coboară din nou privirea în carte și eu mă trezesc că sunt gelos pe Grey. Îmi scot și eu cartea mea mișto, numai așa, să transmit un mesaj. Să-i subliniez diferența. Să-i arăt ce am eu și n-are fututul ăla. Nici nu mă bagă în seamă.

Ies de la metrou și, pe Moșilor, vine spre mine un tip cu părul ca Al Bano și Romina Power. Ochelari de soare de fițe, vestă de fâș, blugi prespălați. Dacă-l vezi de la distanță, pare un șmecher OK, un trendsetter de Pantelimon așa. Dacă-l vezi de aproape, miroase a pișat. Creierul îmi decriptează mirosul de pișat mai repede decât cuvintele lui:
- Boss, îmi dai și mie o țigară? Ți-o plătesc altădată.
Mă opresc descumpănit și fac ochii mari.
- Când altădată?
De data asta el pare descumpănit.
- Cum când?
- Păi, când îmi dai banii? Îți las un număr de telefon, sau cum facem? Te găsesc data viitoare când trec pe aici? Știu numărul cardului pe de rost, te ajută?
- Boss…
- Scuze, eram doar curios cum se fac plățile în Obor. Nu fumez.
Îl ocolesc și las mirosul de pișat în urmă.

Știu o fată care s-a îndrăgostit în Vama Veche și acum e la băiat, în Australia. S-a întâmplat fulgerător. Mai știu un cuplu care a fugit în Brazilia, să trăiască cu oceanul și cu pădurea, fără aproape nici un beneficiu al civilizației. Mai știu oameni în America, în Belgia, în Franța, în Anglia, în Spania, în Danemarca, în Suedia, în Chile, în Japonia, până și în Islanda. Îmi plac oamenii ăștia. Din ce vorbesc cu ei și din ce postează pe Facebook, îmi par oameni normali. Au fugit de nebunii din România și s-au liniștit, parcă. Privesc viața frumos. Sunt interesați de chestii mișto. Sunt relaxați și profunzi într-un mod surprinzător pentru un est-european măcinat de toate problemele noastre pe care ăia le-au depășit de mult.

Să mă fuuuuuuuut! Era să mă calce mașina. Scriu textul ăsta de pe telefonul mobil și am traversat aiurea. Șoferița Mercedesului îmi arată la cap. Mă rușinez și ridic mâna a scuze.

Din cinci oameni din București, doi sunt nebuni și doi sunt pe cale să devină nebuni. Eu sunt undeva între ăia patru.

Block-ul pe Facebook e bun. De ce? De asta.

Unii oameni (nu neapărat femei) îmi spun: ”Uite, tu dacă n-ai avea chestia aia cu câinii ai fi OK, dar -MEREU ACEL DAR- aia nu contează așa mult, important e că ești un tip OK în rest”. Nici măcar nu știu care e chestia cu câinii, dar aș vrea ca respectivul să realizeze că chestia cu câinii, oricare ar fi ea, sunt eu. Așa cum sunt chestia cu ștersul în urechi cu chiloții, cu purtatul tricourilor pe dos, cu jucatul cu mingea alături de un grup de copii pe lângă care trec întâmplător, cu nemersul în cluburi, cu mersul prin ploaie cât mai descoperit, cu nespălatul în buric, cu îndoitul cărților, cu frica de întuneric și mai ales de tăcere, cu timiditatea, cu sexul lipsit de sentimente. Sunt chestiile mele, la dracu. Și știu că-s greu de acceptat și par prea ciudate ca să te obinuiești cu ele, dar nu mă interesează să fac compromisuri. Pentru că ăsta sunt eu, iar ceilalți sunt mai mulți. Egoist? Poate. Eu i-aș zice idealist. Vreau să găsesc oameni care să mă placă și pe care să-i plac. Atâta tot. Nu vreau etape, n-am timp de experiențe comune, nu vreau să dau șanse, nu vreau să ajung să cunosc cu adevărat un om. Vreau să fie compatibilitate imediată și urgentă. Nu mă interesează cât pierd, nu-mi pasă că par un nemernic arogant, nu cred în perseverență. Cred în magie și-n sclipire, pentru că aceste explozii inopinate și efermere sunt singurele care merită, singurele care nu te fac să regreți că ți-ai irosit timpul.

Nu-mi place ceva la tine după 3 minute de discuții? Atunci pregătește-te să nu mă mai vezi sau auzi niciodată. Nu-ți place ceva la mine după același interval? Cu atât mai mult.

Nu există dragoste la prima vedere, dar există incompatibilitate pe care o realizezi într-una dintre primele vederi. Nu există oameni buni și răi, deștepți și proști etc. Există oameni care nu se potrivesc și asta e OK. Eu sunt tipul cu câinii, tu ești tipa cu serialele, el e tipul cu tatuajele, ei sunt tipii care citesc Times New Roman. Ei, și? Nu ne obligă nimeni să avem relații. Tocmai asta e frumusețea internetului și-a creștereii constante a populației Terrei: îți permiți să cunoști zeci de oameni noi pe zi.

Că există șansele să judeci greșit un om cu care te-ai fi potrivit la țanc, dar cu care n-ai avut răbdare? Tot ce se poate. Dar e un risc prea mare, raporatat la timpul pe care o să ți-l petreci tu în această viață, ca să ți-l asumi. Fii mai mult decât tu însuți; fă lumea după chipul și asemănarea ta. Nu întâmplător e replica asta în Biblie, povestea aia neadevărată, dar atât de frumoasă și plin de morale. Construindu-ți o microlume a ta, faci, aproape inconștient, ca lumea toată să fie un loc mai bun. Acum hai noroc și block/ignore/delete!

Cea mai ciudată zi din viața mea. Ce fac cu ea?

Singurul lucru deosebit care mi se întâmplase ieri, până la ora 11, a fost că am devenit brusc conștient de țâțele Anei. O văd pe Ana aproape zilnic de o lună încoace, de când s-a mutat la frate-su, dar naiba știe la ce m-am uitat până ieri. Acum i-am văzut țâțele de dimensiuni considerabile fremătând sub tricou când a venit cu cafelele noastre, distrată și rânjită ca de obicei (oare dinții îmi atrăseseră atenția până atunci?). Dădeau amândouă nervoase cu capul în desenul absurd de pe piept ca doi viței care își fac loc cu cornițele pe sub burta mamei vaci, avizi după supt. Îl întreb pe frac-su:
- Mă, asta nu poartă sutien sau mi se pare mie?
Ridică din umeri plictisit:
- Nu poartă niciodată sutien.
Privirea îmi revine la bustul Anei și, deși ce se petrecea sub tricoul alb și foarte subțire era spectaculos, nu aș fi catalogat întâmplarea, încă, drept un semn.

La zece fix îmi sună telefonul. Înainte să răspund, remarc că, deși l-am scos de la încărcat cu vreo 10 ore înainte, bateria încă arată că ar fi încărcată 100%. Înainte să vă zic cine m-a sunat, deci, să vedeți care a fost treaba cu bateria.

Alaltăieri noapte am băut crunt și m-am prăbușit la un prieten pe canapea. M-am trezit năuc, cu tâmplele bătând mai ritmat ca ăla din Whiplash, și un gust în gură de parcă mi s-ar fi plimbat un pitic cu ghetuțe murdare de noroi și căcat toată noaptea, pe limbă. În sus și-n jos, în jos și-n sus, de distracție a dat o tură și pe cerul gurii. Am intrat în bucătărie și nevasta prietenului (și ea afectată puternic de mahmureală) căuta disperată ceva de băut. O văd că scoate o sticluță de jumate de Dorna cu ceva apă pe fund. O dă peste cap. În timp ce sticla își va ridica fundul spre tavan, văd că pe etichetă scrie ceva, destul de mare, cu marker negru. Mijesc ochii injectați și citesc:
“APĂ SFINȚITĂ”
Mi-e și milă să o opresc din supt ultimele picături, dar îi zic:
- Vezi că tocmai ai băut apă sfințită.
O văd că se îneacă a râs, cel mai probabil și-a amintit în secunda aia tot, ca caută apa sfințită în frigider, cine a adus-o, pentru ce, ce trebuia să vindece, toată povestea sticluței adusă, probabil, de soacră, într-un moment de exces spiritual etc. În apogeul efortului de a se abține din râs, dă să înghită, nu reușește, se înroșește toată, râsul e de acum inevitabil, dar ea încearcă totuși să țină totul înăuntru apăsând cu putere cu pumnul în capul pieptului. În zadar. Sub privirile mele încă bete și lipsite de reacție, toată apa sfințită revine din esofag și se împrăștie epifanic pe toată masa, inclusiv pe telefonul meu, aflat în preajmă.
- Vezi? ii zic. Era să mori înecată cu apă sfințită, ce semn de la Dumnezeu mai vrei că n-ar trebui să mai bei?
Dar morala poveștii e de-a dreptul magică. După contactul cu apa sfințită, telefonul meu arată de 5 ore că are bateria 100% și chiar ma sfătuiește să-l decuplez de la încărcător. Nu-mi dau seama dacă e o eroare de soft sau realmente o minune, dar chiar și așa mă gândesc de pe la ora două la o singură chestie: n-ar fi putut și apa aia sfințită, în Paștele mă-sii, să mi se verse în poală?

Notă importantă: tot textul de mai sus a fost un status pe Facebook de pe pagina mea, scris și chiar corectat pe telefon, în timp ce așteptam într-un service auto, în jur de ora 14:30. Telefonul arăta tot 100% după tot procesul. De altfel, în ciuda faptului că l-am folosit intens pe tot parcursul zilei, telefonul arată și acum tot 100% încărcare, fără să mă fi atins de încărcător. Este ora 2. Se fac, astfel, 28 de ore de când l-am scos de la încărcat ultima oară, timp în care am vorbit efectiv la el cam două ore, am dat zeci de sms-uri și sute de mesaje pe Facebook, l-am folosit ca GPS până la Elvira Popescu, am urmărit niște meciuri la pariuri și i-am dat și luminozitatea la maximum, doar ca să văd cât o să mai reziste. Încă nu dă nici un semn de oboseală. Singurul obosit sunt eu, care m-am plictisit să fac print screen-uri. Până acum, telefonul, chiar utilizat de obicei mult mai puțin, mă ținea de pe la 10 până seara la 8.

Cine mă suna la ora 11, deci?

- Alo, domnu’ Manțoc? De la Cargus sunt, am un fel de… carte, cred, pentru dumneavoastră. Vă găsesc acasă?
Am renunțat de mult la două chestii: să le explic oamenilor că e cu G la final, nu cu C, și să întreb curierii cine ce mi-a trimis. Am primit tot felul de chestii prin curier de-a lungul timpului: cărți, reviste, plicuri cu poze indecente, telefoane, un borcan de dulceață, o pereche de ochelari haioși cu penis în loc de nas… De unele știam că urma să le primesc, dar uitasem, altele mi-au fost trimise pur și simplu de diverși, fără să mă anunțe în prealabil, așa că mă bucur la fiecare telefon primit de la curier ca un bătrân cu Alzheimer care își așteaptă surpriza.
De data asta chiar era un fel de carte, chiar o carte, de fapt, cartea asta, mai exact, doar că nu numai că nu îmi aminteam să-mi fi spus cineva că mi-o trimite, ci din contră, eram într-o beznă totală, mai ales că la adresa expeditorului era o editură din Brașov și atât, dovadă că ori editura asta din Brașov îmi e fană, ori cineva mi-a comandat-o pur și simplu, anonim, habar n-am de ce.
Toată întâmplarea asta mi s-a părut nemaipomenit de incitantă și, cum tocmai mergeam cu mașina spre revizie, am citit pe nerăsuflate 33 de pagini cât am stat după ea, în service, pagini dureroase, pe care le-am simțit în stomac și în piept, și după fiecare pagină citită mă mai întrebam un pic oare cine dracului mi-a trimis-o, de ce n-am auzit de ea, de ce nu scriu și eu așa tot timpul și, în fine, mai multe de ce-uri cu care nu are rost să vă umplu capul.
În timp ce citeam în chicineața din carton amenajată de cei cu service-ul pentru clienți, vine mecanicul la mine și mă întrerupe cu un râs sincer:
- Nu prea aveți multe pe cap, dacă puteți să citiți ziua.
Ridic capul din foi un pic contrariat, mă uit în jur, într-adevăr era zi, bașca destul de mare agitație, într-un colț se suda, într-un altul se certa un cuplu care venise cu un Passat vechi, iar lângă mine o domnișoară se răstea apăsat, prin telefon, la un distribuitor care-i livrase un filtru de aer greșit. Mă gândesc că da, să știi, probabil nu prea am multe pe cap, așa că-i zic:
- Da, să știți, probabil nu prea am multe pe cap. Dar de ce e mai ușor noaptea?
- Nu știu, zice mecanicul ștergându-se de ceva nedefinit pe burta salopetei, eu nu mai pot să citesc ziua, mă plictisesc, îmi zboară mintea la altele, la serviciu, la necazuri, și mă trezesc că nu știu ce-am citit.
Las cartea din mână și încerc să-l descos:
- Dar ce citiți, de obicei?
- Eh, mai mult… Cum îi zice?… Autobiografii din astea.
- Haha, păi taman o autobiografie citesc și eu, e clar că n-am nimic pe cap!
Îmi zâmbește ca și când mi-ar fi făcut o mare concesie, și poate chiar îmi făcea, și-mi zice:
- Vedeți că plăcuțele pe spate sunt duse aproape de tot și aveți scutul rupt, vreți să vi-l schimb sau să vi-l prind cu niște șoricei?
- Da, cu șoricei, vă rog, că n-am multe nici pe cap, dar nici în portofel.
Jumătate de oră mai târziu stăteam la un roșu lung, deschideam cartea să termin capitolul pe care îl începusem la service, iar de sub mașină auzeam, în afară de zgomotul obișnuit al motorului, niște șoapte ca niște chițăituri. Erau șoriceii, care îmi spuneau să nu-mi fac griji, că din partea lor pot să stau liniștit, că ei or să țină scutul multă vreme, că oricum o să mor și eu, ca și ei, poate chiar înaintea lor, și că dacă n-aș fi atât de bun să le citesc și lor, acum, că tot s-au gândit la propria moarte și s-au întristat. Așa că încep cu glas tare următoarea frază, dar mă întrerupe un claxon. Se făcuse verde. Tresar și plec precipitat de pe loc, iar sub mine șoriceii cântau, vădit încântați de punerea în mișcare, ca beți: ”Trăim, trăim / Ce bine e să ai un scop în viață / Ținem de scut până murim / Undeva la puntea față.” Schimb a doua și încep să cânt și eu, vesel, odată cu ei, gândindu-mă că nimic din toată magia asta nu ar fi fost posibil fără cartea aia primită ca prin minune, de la nu se știe cine, și că imediat ce o să ajung acasă o să scriu un text pentru el sau ea. Textul ăsta.

Acum este ora 2, telefonul e tot la maximum de încărcare, din carte am citit aproape 100 de pagini, am văzut și-un film cu Cristina, iar după el ne-am plimbat la -7 grade pe Polonă, cât am așteptat taxiul, unde am văzut niște case atât de frumoase încât păreau puse acolo atunci, special ca să fim noi forțați să admitem farmecul neapreciat al Bucureștiului. Astă-noapte a fost un cer senin și parcă încremenit de înghețul de pe Pământ, iar aburii provocați de răsuflările noastre se înfășurau ca fantomatice și ciudate structuri de ADN, urcând curajos înspre stele.

Nu știu cum aș putea să interpretez toate aceste semne, știu doar că aceia care mă urmăresc pe Facebook și au citit povestea cu telefonul și pe cea cu șoriceii au sugerat o grămadă de variante, dintre care cea mai acreditată a fost aceea că cineva încearcă să-mi spună că ar trebui să scriu, odată, cartea aia. Așa că cred că o s-o scriu. Să văd ce va fi și azi, totuși.

Vreau să mă autodemasc. Am fost ofițer acoperit? Nici măcar. Am fost un antitalent acoperit.

Ce fac eu aici? Aici, chiar acum, în camera asta cu pete de vin și urme de mâini pe pereți, îmbrăcat într-un pulover impregnat cu miros de benzină? Scriu. Asta știu. Văd. Văd cum degetele-mi ating tastele, comandate înfricoșător de simplu de creier, iar fiecare atingere se transformă, pe ecran, în litera care mi-am dorit să apară pe ecran. E, C, R, A, N. Am căutat exact aceste litere și exact în ordinea asta, așa că le-am scris. Dar de ce? De ce scriu? Pentru că mi se pare mie (și mi-a mai fost și zis, de câteva ori) că sunt bun la asta. Chiar sunt? Da. Sunt printre cei mai buni? Nici pe departe. Să ne înțelegem, nici nu mă supraestimez, nici nu sunt modest. Chiar și așa, slab, voi fi probabil mai bun decât majoritatea oamenilor pe care-ți vei fi citit în viața voastră. Dar asta, îmi pare rău să v-o comunic, nu e chiar o performanță. Pentru că, știindu-i pe cei buni, sunt pur și simplu mult mai slab decât mi-aș dori să fiu și, sper, și decât aș putea fi. Așadar, de ce scriu? Scriu pentru că îmi place să scriu. Naivii și boemii cred că e o binecuvântare să faci bani din pasiunea ta. Și eu credeam asta, cândva. Dar e greșit.

În timp ce scriu asta, mă uit la Mircea Badea. Nu e pe mute, dar nici nu mă deranjează. Nu trebuie să fii Napoleon ca să îl asculți pe Mircea Badea în timp ce săvârșești alte activități intelectuale, pentru că Mircea Badea nu zice niciodată ceva atât de complicat încât să merite să nu faci altceva decât să-l asculți. Sunt convins, însă, că Mircea Badea e un tip mai deștept decât mine; în sensul de orientat. Sunt convins că pasiunea lui Mircea Badea nu este să mănânce căcat la televizor, nici să emită păreri care nu sunt ale lui pentru câteva mii de euro. Ar fi și culmea. Mircea Badea are cu siguranță alte pasiuni: bătaia, boxul, artele marțiale, sala, ăăăă… alergatul! Cu toate astea, Mircea Badea nu și-a propus să facă bani din bătaie, box, arte marțiale, sală, ăăăă, alergat. Fără nici o ironie, din contră, cu o oarecare invidie, îi zic: bravo ție, Mircea Badea!

Mie unul mi-e scârbă de 95% dintre lucrurile pe care le-am publicat vreodată. Și atunci de ce am făcut-o?

O parte din ele le-am scris dintr-o vanitate tâmpită și grețoasă, cam aceeași care vă îndeamnă pe voi să postați pe Facebook: ca să nu las blogul ăsta gol, ca să zic și eu ceva, ca să primesc niște mângâieri apreciative pe cap, slavă like-ului! Pe de altă parte, Dumnezeule, ce risipă de litere! Risipim litere, zău, literele astea frumoase, care de-a lungul timpului au format texte de neuitat, texte salvatoare, texte decisive, texte care au omorât, texte care au înviat, texte care au luminat lumea.

Cealaltă parte a operei mele de care mi-e rușine a fost publicată pentru că făcea parte din job. De asta zic că Mircea Badea are dreptate. De asta nu e bine să amesteci pasiunea cu jobul dacă nu ești pregătit pentru asta. Când ai o pasiune, una mare, ai face bine să fii al dracului de bun la ea. Atât de bun încât să faci mulți bani și la sfârșit să fii mândru de tine. Eu, de pildă, nu pot să scriu 8 ore, cum ar veni la serviciu. În opt ore cu greu pot da o singură chestie de care să fiu măcar mulțumit, nicidecum mândru. Nu pentru că scriu încet, doamne ferește. Textul ăsta l-am scris, până în acest punct, în 9 minute. Ceea ce înseamnă că în 8 ore pot să scriu 50 de texte mai bune decât au scris Chinezu sau Andrei Ciobanu în toată viața lor. Și e de ajuns? Sigur că nu. Dintre acele 50 de texte, 49 trebuiau avortate fără milă.

Da, asta trebuie să fac. În primul rând, să dau delete forever la 49 de texte din 50, chit că toate mai bune decât orice a publicat Iftimie de la Times New Roman în toată cariera. Vedeți? Vedeți cât de slab pot să fiu? Am pomenit trei nume de oameni care scriu. Ați văzut ce nume? Chinezu, Ciobanu, Iftimie… Vrând-nevrând, m-am autosabotat din nou. La ăștia mă raportez eu. Deja, când te-ai raportat la ăștia, te-ai pus în liga lor. În divizia comunală a scrisului. Dar gata. N-o să se mai întâmple. Orice minut în care nu privim în sus e un minut pierdut. La modul figurat, tâmpiților, nu vă uitați ca nebunii la nori.

În al doilea rând, trebuie să-mi găsesc un job serios, un job care să mă plictisească, cu colegi cărora să le zâmbesc politicos și cu care să mă îmbăt în teambuilding-uri chinuite, un job care să mă omoare un pic pe dinăuntru, un job de la care să vin acasă cu o poftă nebună de băut și de scris. Și ce poftă va fi! Data viitoare când veți citi un text aici, promit să fie singurul din cele 50, ăla bunul. Ăla poate veni mâine, poate veni peste o săptămână, peste o lună sau, cu puțin ghinion, chiar niciodată. Restul textelor, alea pe care le publicam împotriva mea însumi până acum, nici măcar nu o să le țin la sertar, ci o să le distrug. O s-o fac pentru mine, pentru voi, pentru omenirea asta care se mulțumește cu atât de puțin, în pula* mea.

Dimineață mă duc să-mi depun CV-ul la McDonald’s și în octombrie mă apuc de o facultate care chiar să mă învețe ceva. Ne mai auzim. Fiți oameni corecți și sinceri în tot ceea ce faceți, dar, în tot ceea ce vă place, fiți foarte buni, altfel vă voi înjura din tot sufletul. În sinea mea, nu pe blog.

*am pus acea ”pulă” în text nu pentru că avea ce să caute acolo, ci (așa cum am făcut-o de foarte multe ori) ca să demonstrez ceva. Nu vreo măreție, din contră, o chestie mică, dar la care țin. Am pus-o pentru că am auzit mult prea des, în ultimii ani, părerea conform căreia un text care conține ”pulă” nu poate fi un text bun sau pe care să-l citească mama lui Andrei Pleșu. Este una dintre cele mai stupide chestii pe care le-am auzit vreodată. Din alea 5% chestii pe care le-am scris și de care nu mi-e rușine, multe conțineau ”pulă”. Unele dintre pulile alea vor fi citite cu plăcere, cred, și peste 50 de ani. Spre deosebire de majoritatea pulilor care scriu bloguri și cărți în ziua de azi. Am zis!

Iskender, șaormeria unde patronii și angajații se asociază ca să-ți fure telefonul. Pe bune!

Până acum două săptămâni, șaormeria Iskender nu făcuse parte din viața mea. Știam doar vag că, pe drumul spre radio, vinerea, trec mereu pe lângă o sinistroșenie turcească, pe Mihai Bravu, când fac stânga spre Pantelimon, fix vizavi de liceul Iulia Hașdeu. Acum două săptămâni, un prieten care are biroul în zonă și la care trebuia să ajung mi-a recomandat să-mi iau de mâncare de la Iskender. ”E super bună șaorma”, zice. Nu știu când mâncase el ultima oară, dar mi-am luat șaorma ordinară și fără gust. Bonus, m-a costat 24 de lei o șaorma și o apă. Fără bon, ceea ce m-a făcut să mă îndoiesc sincer că acela era prețul real. Nu c-ar fi contat, dar mi-am jurat să nu mai calc pe-acolo, chiar i-am zis prietenului respectiv că nici el n-ar trebui s-o mai facă.

Nu mi-a ascultat sfatul și, ce să vezi, viața și ceasul rău l-au adus în respectiva șaormerie, chiar câteva zile mai târziu. E dept, n-a intrat ca să mănânce, ci ca să vândă un Galaxy S5. Fusese chemat acolo de un potențial cumpărător, care îl sunase și se recomandase drept patronul șaormeriei Iskender. Într-adevăr, omul l-a invitat pe prietenul meu înăuntru și tot personalul se purta cu el de parcă ar fi fost proprietarul. Omul l-a poftit pe prietenul meu să stea la masă, chiar a chemat bucătarul și i-a zis să-i pregătească ceva bun invitatului său, lucru refuzat de prietenul meu, pentru că se grăbea. În timp ce ”patronul” examina atent telefonul, dintr-un birou a apărut un domn care s-a recomandat drept administratorul localului și s-a așezat la masă cu cei doi. După câteva minute de uitat la telefon, patronul a zis că 8 milioane i se pare un preț prea mare, dar că dispus să dea 7. Prietenul meu a zis că prețul nu e negociabil, că se grăbește și că, dacă nu dă exact cât a cerut, pleacă. După o sfătuire scurtă cu administratorul, patronul a fost de acord, într-un final, cu prețul și, cu telefonul încă în mână, i-a zis prietenului meu să iasă împreună cu el până la mașină, unde are banii, să-i dea. În timp ce patronul ieșea în fața șaormeriei, administratorul l-a apucat de umăr pe prietenul meu, zicându-i: ”Vezi că ți-ai uitat telefonul pe scaun!”. Ăsta chiar avea un al doilea telefon la el și, culmea dracului, era același model cu cel plantat pe scaun. Văzând că nu era telefonul lui și că al lui e în buzunarul de la geacă, prietenul s-a întors și a ieșit după patron, dar n-a mai apucat să vadă decât mașina acestuia demarând în trombă, cu telefonul lui cu tot. Nevenindu-i să creadă, prietenul l-a întrebat pe administrator ce s-a întâmplat. Acesta a bălmăjit ceva că probabil e o glumă, apoi a început să schimbe povestea și să se dea el însuși păgubit de respectivul ”țepar” pe care, brusc, nu-l mai cunoștea așa bine, nu mai era nicidecum proprietarul afacerii și chiar plecase, cică, cu șaorme în valoare de două milioane. Cum kafkianismul atinsese deja o cotă insuportabilă pentru oameni cu afaceri și existențe telurice, prietenul sună la 112 și reclamă furtul. La venirea poliției, administratorul și ceilalți angajați neagă că l-ar fi cunoscut sau că ar fi vorbit cu hoțul telefonului, chiar spun că nu știu să se fi întâmplat așa ceva la ei în local. Când li se cere să verifice filmările de pe camerele de supraveghere, spun că respectivele camere nu funcționează și, oricum, pentru a fi obligați să arate acele filmări e nevoie de mandat.

Poliția a mai luat niște declarații și a plecat, iar acum se lucrează la dosar, în ciuda încercărilor autodeclaratului administrator de a aplana scandalul oferindu-i prietenului meu o sumă de bani. De menționat că totul s-a întâmplat ziua în amiaza mare, în timp ce în local chiar mai exista o masă ocupată, cu mai mulți clienți, clienți care însă au plecat până la venirea poliției, neapucând să depună mărturie.

Văd că șaormeria Iskender are un review destul de măgulitor pe Metropotam. Știind și cât de proastă e șaorma și ce se întâmplă pe-acolo, o să deduc că la Metropotam scriu niște cretini. Deci nu-i ascultați. Mai bine credeți-mă pe mine când vă spun că, dacă ajungeți vreodată la intersecția dintre Mihai Bravu și Ferdinand, pe colț, vizavi de Iulia Hașdeu, e un local în care nu doar că nu trebuie să intrați, dar pe lângă care trebuie să treceți păzindu-vă buzunarele.

Fii șmecher, fii mogul!

Nuți, fii bărbată*!

Motto: „Nu am încredere în aproape nimeni în acest moment. Am văzut cum marii bărbaţii politici ai ţării s-au ascuns pe sub mese.” (Elena Udrea)

perisCred că nu sunt singurul care se uită, sincer amuzat, la declarația asta și se întreabă: ”Băi, oare asta mică, fostă bună pentru România, actualmente rea pentru toți prietenii care au făcut afaceri cu ea, zice de Băselu?!” Auzi la ea, ce urât, cică ascuns pe sub mese! Deci nu-i acordă bietului mare bărbat pe care-l ironizează nici măcar circumstanța atenuantă a beției, când, se știe, cazi pur și simplu și zaci sub masă, nu te ascunzi, ascunzișul fiind o acțiune, totuși, controlată și voluntară.

Și, în fond, cu ce-s de vină bărbații, săracii? C-au luat-o de nevastă? Că i-au dat cu Channel și Amouage și-n călcâie, de-au căzut beți și morți toți greierii, în cea mai rafinată dezinsecție din istorie? Că au băgat chelia în foc pentru probitatea și competențele ei? Că, în fond, au ajutat-o să facă bani pentru hainele alea mișto? Aaah! Elena Udrea e supărată că bărbații nu sar cavalerește să o apere. Păi, dacă asta era problema, îi explic eu imediat de ce n-o fac!

Doamna Udrea, bărbații se știe că preferă să nu se bage în certuri între femei. Or, toată tărășenia în care vedem că v-ați implicat pare o păruială instituțională între domnia voastră, Alina Bica și Laura Codruța Kovesi. De Coldea nici nu știm sigur dacă-i bărbat, că de la spionii ăștia te-aștepți la orice. Dar uitați, eu sunt un mic bărbat al țării și mă declar dispus să vă apăr, doar că, vai!, mai întâi trebuie să mă convingeți. Că eu nu vă cred, doamna Udrea! Nu vă cred că n-ați furat. Și când dați vina pe SRI pentru nedreptățile care spuneți că vi se fac, este fix ca atunci când Antena 3 dădea vina„ pe Băsescu. De ce v-aș crede pe dumneavoastră și nu pe ăia, la urma urmei? De ce te-aș apăra pe matale și nu pe Dan Voiculescu? Amândoi, odată aflați la ananghie, ați spus că justiția nu e independentă și liberă. Culmea, ați făcut-o doar după ce justiția v-a luat la ochi. Asta nu-mi sună chiar a reacție credibilă, zic și eu. De ce n-ați zis, doamnă, dinainte?! Din campanie de pildă, să veniți și să-mi spuneți franc că vreți să mă scăpați de spioni răi și magistrați controlați, că sistemul e mult mai bolnav decât am fi crezut noi, că vreți să omorâți monstrul cu foc și apoi să sădiți semințele unei Românii cu baze solide și demne de toată lauda? Ați făcut așa? Păi, n-ați făcut. În loc, ați apărut cu o cască galbenă, un ghiozdan și-o minijupă, și-ați crezut că dacă cu dreapta mă… Mă rog, că dacă cu dreapta visez la dumneavoastră, atunci tot cu aia vă și votez. Ei, nu v-am votat. Și-acuma vor oamenii răi să vă bage la răcoare și vreți să vă iau apărarea? Ca ce chestie? Când au devenit procurorii răi în statul de drept magistral renăscut sub cârmuirea onestă a iubitului dumneavoastră președinte? E chiar mai rău, până și eu l-am plăcut destul de tare pe Băsescu, în anumite momente, și l-am crezut, și pe el și pe America, că DNA-ul face bine. Acuma de ce sunteți party pooper? Măcar nu ne distrugeți visul, dacă tot voi ni l-ați creat. Sau, dacă o faceți, apăi faceți-o dezinteresat, măi, dragă, nu în momente de disperare.

Pentru că noi, bărbații adevărați, susținem emanciparea totală și egalitatea absolută a sexelor. Așadar, când vine vorba să răspundeți pentru faptele comise, orice om adevărat, fie el bărbat sau femeie, vă va spune: ”Nuți, fii bărbată!”.

* Iar pe noi lasă-ne să mai copilărim… Știi, copiii au supereroi. Lasă-ne cu DNA-ul nostru în armură. Că, dacă și de ăsta aflăm că nu e real, cum am aflat de Moș Crăciun, atunci chiar că ne ușchim din țara asta de tot păcatul.

PS – acum serios vorbind, nu știu la cine se referă Nuți, dar singura noastră scuză (sau hai, a mea, că nu vorbesc în numele nimănui, la urma urmei) pentru a fi susținut vreodată asemenea oameni (și mă refer acum, de pildă, la miniștri din guvernul Boc-Băsescu, că pe Elena Udrea la prezidențiale n-a susținut-o nici un om normal la cap și dezinteresat pe care-l cunosc) este că, o vreme, am fost compatibili cu ei în privința anumitor principii. Din păcate, eram compatibili în mult mai puține puncte decât am fi crezut, pentru că se vede treaba că una e să-ți enunți principiile, alta e să le și respecți. Vorba lui Groucho Marx: ”Astea sunt principiile mele! Dacă nu vă plac, mai am și altele.”

Fericirea e-o șosetă murdară

Septembrie 2000. Era primul meu meci la juniorii de la Minerul Motru. Unul dintre puținele pe care mi le mai amintesc. Cu două luni înainte venisem prima oară la stadion, intrasem în vestiar și, cum băieții ăia mi se păruseră prea mari, am întrebat unde e vestiarul juniorilor. Mi-au spus că e alături. De fapt, ăla era singurul vestiar, doar că acolo se schimbau și juniorii mari. Alături era doar baia, așa că m-am schimbat lângă chiuvetă, doar ca să evit hohotele de râs de la reintrare. Revenind în septembrie, înainte de acel prim meci, plouase deja de două zile. Terenul nostru oricum era infect. ”Pe zgură”, i se zicea. Aproape că n-avea urmă de iarbă. Când ploua puțin, nu se putea juca. Când ploua cum plouase atunci, era o performanță și să mergi pe el, darămite să alergi și să controlezi o minge. Dar eram juniori mici și arbitrii nu aveau chef să facă amânări. Eu eram rezervă. Foarte timid, teribil de neîncrezător, cu niște ghete un pic mari. Echipamentul Torpi din material de sac atârna greu pe mine, îmbibat și cleios. Am intrat în minutul 80. Nu atinsesem deloc mingea până prin minutul 85, când un fundaș al lor respinge greșit în careul propriu și mingea cade flasc în nămol, la doi metri în fața mea și la vreo opt-nouă de poartă. Nimeni între mine și primul meu gol oficial. Nimeni în afară de noroi. Sprintul meu cumva neprevăzut spre minge a fost atât de hotărât încât, la plecarea de pe loc, gheata dreaptă mi-a rămas undeva în spate, adânc afundată în noroi. Un prim pas cu șoseta albă în orezărie, apoi încă unul cu piciorul încă încălțat, și puteam să șutez. Am lovit mingea cu șoseta deja neagră, punându-mi toată vâna, tot sufletul, toate speranțele de glorie fotbalistică în spatele acelui șut. Dar, vai, eu eram prea mic, mingea prea grea și noroiul prea mare. Bășica abia se urnește din groapa pe care și-o formase căzând. Țopăie, totuși, de două ori și se oprește dincolo de linia porții. Nici măcar nu atinge plasa, dar e gol! Poate cel mai bășit gol din istoria fotbalului. Dar eu nu știu dacă am fost vreodată mai fericit. Sprintul fericirii a fost șontâc-șontâc, într-o singură gheată, iar când am ajuns la margine mi-am dat jos și șoseta și am aruncat-o undeva, înspre un public mai degrabă imaginar, pentru că cei doi oameni reali aflați între mine și tribunele din capul meu s-au dat la o parte scârbiți. Totemul înnămolit a ajuns dincolo de gardul terenului, în locul unde motrenii aveau cotețe cu porci, deci cumva la locul lui. Hazul pe care l-a stârnit toată întâmplarea între cei, poate, 100-120 de spectatori a fost amplificat de faptul că mi-a luat aproape un minut să-mi regăsesc gheata, timp în care arbitrul și adversarii mă priveau încruntați, nerăbdători să reia jocul.

Aș vrea să vă spun că a fost golul de 1-0, 2-1 sau măcar al egalării. De fapt, echipa noastră conducea deja cu 4-1 când l-am dat. Chiar și așa, a fost prima și ultima oară când am fost rezervă. Câțiva ani mai târziu, le eram căpitan de echipă celor care mă trimiseseră să mă schimb la baie. De atunci, îmi place noroiul și mă inspiră zilele ploioase. Așa că astăzi, dacă vedeți pe stradă un om cu o singură gheată și o șosetă care odată a fost albă, să știți că cineva ori e complet nebun, ori caută un moment de fericire care să-l bată pe cel de acum 15 ani. Ceea ce vă doresc și vouă. De preferat ar fi, totuși, ca voi să-l găsiți încălțați și îmbrăcați.

/// Postul anterior: Scrisoare pentru fiul meu de poimâine \\\

Scrisoare pentru fiul meu de poimâine

Dragă fiule,

Nu mă cunoști, dar nu pentru că am părăsit-o pe maică-ta, nici pentru că aș fi murit. Problema e în totalitate la tine. Nu mă cunoști pentru că nici măcar nu te-ai născut. Nici eu nu te cunosc, dar te iubesc. Și știu că o să sune crud, necuviincios și revoltător, dar tocmai pentru că te iubesc, nu vreau să te naști.

Nu vreau să te naști într-o lume în care o treime din populație moare de foame în timp ce o altă treime își plimbă cururile mari în limuzine cu piele scumpă și vorbește despre salvarea planetei și problemele omenirii, între două tartine cu caviar. Dar asta nu e principala problemă, dragul meu. Slavă Domnului, dacă doar asta ar fi, m-aș apuca să te fac mâine, pentru că lumea e mare și problemele ei sunt oricum greu de rezolvat într-una sau două generații, deci știu că pentru a salva lumea am nevoie de tine, de clona mea mai bună, mai dedicată și mai deșteaptă, împreună cu care să țintesc cerul și să dobor norii.

Nu vreau să te naști în România de azi. De fapt, asta e adevărata problemă.

Mi-e teamă, recunosc. Mi-e teamă pentru tine. Mi-e teamă să te las să crești într-o țară în care toată lumea intră în politică pentru interesul personal, visând doar la șpăgile pe care o să le facă și tunurile pe care o să le dea. Mi-e teamă să te las să înveți într-o țară în care profesorii sunt umiliți cu salarii scandaloase. Mi-e teamă că poate te vei și îmbolnăvi, odată, și va trebui să te duc într-un spital jegos, unde îl vei vedea pe tatăl tău înfrânt (poate pentru prima oară în viață, iar asta îți va rămâne întipărit în memorie) de sistemul căruia trebuie să-i dea șpagă ca tu să nu mori. Mi-e teamă să te las să te uiți la televizor într-o țară în care Antena 3 și OTV fac audiență. Mi-e teamă să te las să citești într-o țară în care toți cretinii scriu cărți. Mi-e teamă să te las să-ți alegi singur credința sau necredința într-o țară în care popii au mașini de zeci de mii de euro, în timp ce prostimea se roagă la moaște pentru un leu în plus la pensie sau salariu, după care pun în cutia milei alt leu, pierzând astfel doi lei la toată afacerea, lei pe care i-ar fi putut da pe medicamente sau cărți pentru nepoți. Mi-e teamă că o să suferi din dragoste într-o țară în care multe fete frumoase se mulțumesc cu sponsori generoși, iar cele care vor să reușească pe cont propriu sunt constant presate, hărțuite și șantajate, doar în speranța că vor ceda și vor deveni precum celelalte. Mi-e teamă că n-am bani și averi să-ți las, deci nici vreun avantaj de start în viață. Mi-e teamă că o să fii umilit, nedreptățit și nebăgat în seamă de un sistem care te scuipă ca pe o măsea stricată dacă nu te pliezi pe malformațiile lui. Mi-e teamă că un om bun ca tine nu va face față într-o asemenea mizerie. Mi-e teamă că-ți vei pierde speranța. Mi-e teamă să nu devii trist și blazat ca tatăl tău. Dar cel mai teamă îmi e c-o să mă urăști pentru că te-am născut în țara asta, și pentru că, dacă tot am făcut-o, n-am putut să schimb nimic în bine la ea, n-am putut să-ți asigur un mediu măcar decent în care să crești, să înveți, să te bucuri, să iubești, să trăiești, să-mi faci nepoți, să mă îngropi, să chelești și să mori. În fiecare secundă a vieții tale la crearea căreia mi-e teamă să particip văd pândindu-te sute, mii de pericole. Știu, viața așa se și presupune c-ar trebui să fie, grea. Dar, crede-mă, fiule, că nu trebuie să fie ATÂT de grea cum e în România.

De ce nu schimb țara pur și simplu? Bună întrebare. Poate că voi fi nevoit s-o fac, odată și-odată, pentru tine. Dar încă sunt tânăr, fiule, așa că mai lasă-mă puțin să sper. Lasă-mă să sper că voi face în așa fel încât tu să te naști, totuși, aici. Știi, eu nu sunt deloc patriot, chiar din contră, aș zice – nu-mi plac românii deloc. Dar asta nu schimbă faptul că eu însumi sunt român. Știu că pare simplu să plec și să nu mă uit înapoi, dar e mult mai complicat și nici nu știu dacă merită să fac asta. Vreau sau nu vreau, toată ființa mea e aici, toată gândirea mea, toate amintirile mele, toți morții care m-au făcut, tot talentul meu, toate cuvintele pe care zic potențialele tale mame că le mânuiesc atât de bine, toate clișeele, toate glumițele, toate apucăturile, toate tabieturile, toate sarmalele mâncate, toate suferințele îndurate, toată lupta cu emanațiile comunisto-securiste, toate gropile în care mi-am strâmbat roțile, toate șpăgile, toți câinii salvați de pe străzi, toate țepele, toți oamenii care m-au iubit și pe care i-am iubit, tot ceea ce mă definește și ceea ce sunt este românesc, iar părăsirea tuturor acestora ar fi traumatizantă nu doar pentru mine, ci, cred, și pentru tine.

Nu vreau să te naști în România de azi și nici în aia de mâine, fiule. Poate că, victimă a tuturor temerilor și ezitărilor mele, nu te vei naște deloc, niciodată. Dacă se va întâmpla așa, sunt sigur că vei găsi puterea să mă ierți. Dar vreau să-ți spun un secret: în mine încă mijește o rază de speranță. Încă sper că tu vei exista și că vom fi atât de fericiți pe cât îmi doresc. ”Zâmbește, mâine va fi mai rău!”, a spus un om pe care cineva a găsit curajul să-l nască. Și a avut dreptate. Mâine va fi mai rău, așa că înțelege de ce nu pot să te fac mâine, dragul meu! Dar poimâine… Ei bine, poimâine visez că o să învățăm din răul de mâine și o să începem să îndreptăm lucrurile. Poimâine e ziua noastră, fiule! Lasă-l pe tot mai bătrânul tău tată să încerce să lupte și să sufere mâine, în țara asta de rahat, pentru ca tu să îi fii recunoscător poimâine, din țara aia care și-a revenit. Pe poimâine, așadar! Să fii cuminte!

PS – dacă vei fi fiică, nu fiu, cu atât mai bine. Și cu atât mai greu pentru mine, fir-ar să fie!

— dacă și tu vrei să facem ca poimâine să fie mai bine în România, scrie-mi pe andrei.mantog@kamikazeonline.ro. Habar n-am cum o să facem asta, dar trebuie să începem de undeva —

Fii mogul

Copiii din ziua de azi sunt niște adulți cu trupuri mici și minți nepermis de complexe

Mă enervează multe la copiii și adolescenții de azi, dar încerc să mă abțin cât pot, deseori fără succes, de la a fi un bătrân sâcâitor și demodat. Înțeleg, cititul e so last century. Pot să tolerez și moda stupidă, și pasiunea bolnavă pentru tehnologie, cât despre libertinajul sexual, ce să mai zic, chiar îl încurajez. Și nu fac toate astea doar ca să par eu mai puțin depășit. Le fac pentru că mi se pare că e mult mai greu să fii copil azi decât era pe vremea noastră.

La prima vedere, dacă le povestesc una-alta despre cum stăteau treburile când eram noi mici, copiii de azi cred că s-ar feri să facă schimb de vieți cu noi, cei de atunci. În primul rând că eram săraci. Asta poate suna rău azi, când ai atâtea de făcut cu banii. Dar în anii ’80 și chiar ’90, să fii sărac era ok. Primul motiv pentru care nu te deranja era că toată lumea era săracă. De altfel, bogăția, zicea un mare om citat mereu de-un coleg al meu nu chiar la fel de mare, nu înseamnă să ai mulți bani la modul absolut, ci doar să fii mult mai bogat decât cei din restul satului sau, mă rog, al comunității. E drept, după revoluție apăruseră Coca Cola, ciocolata Kinder, încălțările și țoalele de firmă, bicicletele cu viteze și unchii din Nigeria care deja îți trimiteau mailuri șmechere pe internetul prin dial up, dar nici îți puneai problema să ai bani de asemnea răsfățuri. Aveai cât aveai și erai cine erai, iar problemele apăreau abia dacă se găsea unul mai înstărit prin cartier, dar erau doar probleme pentru el. Pe lângă că era luat la mișto și toată lumea se juca și folosea de lucrurile lui, bietul copil avea tot felul de dileme mistuitoare care survin odată cu banii, gen ”Ce să-mi ia tata când vine din Germania?”. Păi, nouă dacă ne-ar fi zis părinții în ’93 că pleacă până în Germania și ne-ar fi întrebat ce vrem de acolo, i-am fi rugat să ne aducă suc la cutie. Cum adică de care? Nu conta de care, recipientul în sine era important. Îmi amintesc că, atunci când eram mic, am citit într-o carte veche de astronomie că Jupiter are 500.000 de kilometri circumferința la ecuator, și mereu îmi imaginam cum ar fi arătat misteriosul și impozantul Jupiter înconjurat, în cea mai bulbucată zonă a lui, de muguri de brad. Mugurii de brad erau marea delicatesă a anilor de dinainte de Mars, pentru că din ei se făcea un fel de ceai uleios sau sirop. Primăvara, mergeam cu tata și adunam muguri de brad. Și nu, nu eram la țară. Asta se întâmpla în mijlocul orașului, în parc. Atât de puțini bani aveam și atât de puțin conta asta pentru noi, pe atunci, încât credeam că cele mai mișto chestii le poți găsi pe jos, prin generozitatea naturii și a gravitației. Păi eu, țărănușul de Motru venit la București, oraș mai evoluat și din punct de vedere financiar, și din cel al mentalităților, dar și al consumerismului cretin, am trăit primii 2-3 ani de facultate convins că Leonardo și Kenvelo sunt cele mai cool firme de unde se poate înțoli cineva. Când mi-am luat primul tricou Nike, de la ”băieți”, mi-a zis un prieten că NU E ORIGINAL și-a fost cât pe-aci să-l înmoi în benzină și să-i dau foc de supărare; în timp ce încă eram îmbrăcat cu el, adică.

Acum, copiii au o grămadă de lucruri cu privire la care să se îngrijoreze. Să învățăm să facem capitalism nu le-a prins bine bieților puștani, care sunt crescuți într-un spirit de permanentă competiție. Deunăzi, un prieten chiar îmi mărturisea îngrijorat că cei doi băieți ai lui au devenit extrem de competitivi de când i-a mutat la București (ei crescând mai mult la țară până la vârstele de clasă zero) și nu știe pe seama cărei erori genetice sau de educație poate să pună această agresivitate care-l sperie până și pe el. Îmi amintesc și povestea unui coleg, ceva mai în vârstă și mai puțin deprins cu miracolele tehnologiei, care a fost învățat de fiul său de clasa a cincea să ia filme de pe torente. După ce i-a explicat pașii principali, băiatul i-a aruncat, ca și când ar fi spus că merge pe-afară la joacă:
- Ah, și trebuie să iei multe filme porno, ca să-ți faci rație.
Ta-su a crezut că n-a înțeles bine:
- Caaare ra… Măi! CE să iei?!
- Filme pooorno.
- Și ce să faci cu ele?! Maică-ta știe de chestia asta?!
- Faci rație, adică ai și filme pe care le iau alții de la tine, nu doar tu de la ei, și așa te asiguri că-ți merge bine downloadul și nu-ți închid contul.
- Păi șiii… Dacă le iei, nu te și uiți?
La întrebarea asta, fiu-su l-a privit cu milă.
- De ce să te uiți?
- Ei, chiar! Haha! Bună întrebare, zice ăsta asudând, de ce s-ar uita cineva la așa ceva, nu?!
- Tată, dacă vrei să te uiți la filme porno sunt câteva zeci de site-uri cu zeci de mii de filme fiecare, nu trebuie să stai să le descarci pe calculator pe fiecare.

Într-o lume plină de opțiuni, de favoruri, de modalități de înlesnire a vieții, de traume, de angoase, de viteză și cinism, să fii copil trebuie să fie al dracului de greu. Stăteam ieri și priveam lung la noul model de roșie pe care l-au scos ăștia. E o roșie de culoare verde deschis, verdele acela al fructului sau legumei cu mult înainte să se coacă, doar că are un gust foarte bun și dulce. Mă întreb doar cum ar fi să am eu acum iarăși 14 ani și să mă trimită mama după roșii, zicând:
- Ai grijă, mamă, să iei roșii din alea verzi, dar să fie coapte!
Probabil i-aș răspunde:
- Mamă, sunt zeci de site-uri de pe care îți poți comanda roșii de care-ți plac ție, și îți ajung la ușă imediat. Totul e să ceri și niște filme porno cu ele, ca să-ți faci rația.

J’ai été Mantzy

Urmare a textului meu de vineri despre procesul stupid pierdut cu Oana Stancu, mai multe persoane au donat în conturile fundației Speranța, cea care se ocupă inclusiv de câinii mei din adăposturi. Le mulțumesc, sper că efortul lor să îmi fi acoperit restanțele, că eu n-a mai putut s-o fac de ceva timp.

Mai mult, o doamnă pe care nu doar că n-o cunosc, ci m-am și certat urât cu ea în trecut, în singura noastră interacțiune virtuală, pe pagina unui fel de domn, a deschis o pagină în care încuraja lumea să strângă bani pentru mine personal, ca să fac mai mult din ăia 10.000 de euro pe care-i datorez gurnalistei. A invitat ea niște oameni, pe care de asemenea nu-i cunoșteam, în mare parte, și, incredibil, din doar 10 donații s-au strâns 248 de euro. Conform promisiunii pe care am făcut-o respectivei doamne, astăzi donez jumătate din suma asta către ce vreți voi.
Așadar, am 124 de euro de dat. Aștept să-mi semnalați cazuri grave sau cauze suficient de nobile încât să nu donez doar eu suma asta infimă, ci și să încurajez alți oameni s-o facă, la rândul lor.

Între timp, doamna care deschisese pagina a închis-o, după ce mai mulți prieteni de-ai domniei sale i-au explicat în privat că sunt un nenorocit fără caracter. Pagina Je suis Mantzy -lol- nu mai există, așadar, dar eu oricum m-am hotărât ce fac cu banii strânși (sper că pe cont propriu) pentru Oana Stancu: îi schimb în monede de 10 bani și mă duc cu sacii la Antena 3, să-mi plătesc datoria, pentru că, iată, chiar aruncătorii de rahat ai lui Felix dau lumea în judecată pentru defăimare și au nevoie de (MAI MULȚI) bani.

Mulțumesc încă o dată tuturor, inclusiv celor care mi-au scris să mă încurajeze, că aceștia au fost câteva zeci. Deși o mare parte a internetului vă poate asigura că sunt un hater jegos și lipsit de conștiință, eu vă pot doar promite să fiu fix invers cu oamenii buni și care chiar merită admirație. Pe aceia îi iubesc cu aceeași ardoare cu care îi disprețuiesc pe ceilalți. Cele bune!



Copyright © 2004–2009. All rights reserved.

RSS Feed. This blog is proudly powered by Wordpress and uses Modern Clix, a theme by Rodrigo Galindez.