Latest Entries

No Country for Wo Men

Am o simpatie sinceră și dezinteresată pentru aproape orice femeie pe care o întâlnesc și aproape nici una dintre ele nu știe că simt asta. Pentru că mă refer la miile de femei pe lângă care trec zilnic, cu care împart un colț de metrou sau o coadă la bancă sau o bucată de plajă și cu care nu vorbesc niciodată, pe care nu le cunosc și nu o să le cunosc vreodată, ceea ce nu mă împiedică să-mi placă sincer, să le iubesc cu afecțiunea aia cu care iubești un câine părăsit sau o pasăre care îți cade confuză în balcon sau o floare de colț crescută improbabil, aproape imposibil, între sute de stânci, condamnată nu doar la o existență grea, ci și la singurătate. Da, nu știu dacă asta mă face feminist, presupun că mă face mai degrabă misogin, dar îmi e milă de femei. Îmi e milă de femei pentru că sunt silite să trăiască cu bărbați. Și nu spun că femeile sunt mai virtuoase, că sunt mai inteligente sau mai echilibrate, spun doar că, fiind mai slabe și oamenii fiind în majoritatea lor îngrozitori, au niște șanse foarte proaste din start la o viață liniștită.

Mă bucur pentru fiecare femeie care atinge vârsta de adult fără să fi fost molestată măcar un pic, măcar în joacă, măcar în glumă, măcar de vreun verișor, vreun unchi mai îndepărtat sau vreun vecin mai curajos, pentru că știu, știu că oriunde s-ar duce sunt bărbați care vor considera că este menirea lor să le-o tragă sau măcar să încerce s-o facă, sau măcar să se răstească la ele și să le trântească o țărănie fără margini. Și cât trebuie să tacă, și cât trebuie să ascundă, și cât trebuie să reziste, neștiind ce li se întâmplă măcar, neștiind dacă așa e normal sau corect, neștiind că au voie să spună și construindu-și încet-încet percepția despre viața ca un iad la care, de asemenea, nu știu de ce au fost condamnate fără vină. Sunt convins că nu sunt foarte multe cele care scapă fără amintiri crâncene de copilărie și adolescență, dar sunt și mai convins că nu e aproape nici una care să reușească să ajungă și la menopauză fără vreo traumă.

O mână în chiloți sau măcar pe cur, o labă pe ceafă împingându-le în jos sau hai, măcar o glumă grosolană și-un apropo grețos, asta se întâmplă, asta LI se întâmplă, iar noi, bărbații, dacă nu suntem chiar agresorii, atunci stăm și ne hlizim pasivi, la niște beri, și ne doare-n cur de tot și le spunem mereu, printre râgâituri: ”Hei, suntem egali, nu vă mai plângeți, te respect așa cum respect un bărbat, îți ofer aceleași șanse, du-te dracu, sunt corect față de lume și de mine însumi, ce nu-ți convine?”.

Simt față de fiecare femeie o compasiune profundă, văd în fiecare un exemplu de glumă proastă a unei providențe care continuă să arunce cu femei pe Pământ deși vede cât de greu sunt încercate.

Cu toate astea, ele merg mai departe. Cât stoicism, cât altruism, câtă lipsă de grijă față de ele însele și de instinct de conservare trebuie să aibă o femeie ca să devină logodnică, amantă, soție, mamă sau, Paștele mă-sii, angajată undeva, oriunde!

Și cel mai groaznic gând este că toate aceste sentimente ale mele sunt îndreptate doar către femeile pe care nu le cunosc, pentru că atunci când interacționez cu cele pe care le cunosc ceva mi se întâmplă, o pâclă deasă mi se așază pe tot ceea ce știu și ce simt, și mă port eu însumi cu ele ca un ticălos, agresiv, scandalos, exact așa cum știu că pățesc atât de des, exact așa cum știu că n-ar trebui. De aceea vreau să-mi cer scuze față de toate femeile pe care le cunosc și, dacă vreți, îmi cer și-n numele vostru față de toate femeile pe care le cunoaștem și pe care le-am făcut să sufere sau să simtă că, din cauza blestematului ăla de vagin, au fost condamnate la tot felul de mizerii.

Eternul dans între tâmpiți și nebuni al Antenei 3

Dacă te uiți la Antena 3 și îți place sau, mai rău, crezi chiar și o iotă din ce zic, ești un idiot. Cu asta trebuie început orice text despre Antene, până când idioților va începe să le fie rușine. Ce-i drept, idioții nu se remarcă printr-un excepțional simț al ridicolului, dar merită încercat.

Bucuria Antenei 3 este că idioții sunt foarte mulți, în România mai ales, de unde și datele de audiență. Dar există și o problemă pentru slugile turnătorului securist: pe idioți nu prea poți să-i dai la televizor. Iar Antena 3 are nevoie aproape disperată de oameni care să îi dea credibilitate (de acolo și premiile pe care și le cumpără tocmai din America, așa-zisul parteneriat cu CNN ș.a.m.d.). Or, cu idioții ei e greu (vă mai amintiți ”plimbarea de la Cotroceni”? Ce oroare!). E complicat să difuzezi idioți din mai multe motive, în principal pentru că sunt imprevizibili și, în caz că zic idioțeniile lor obișnuite, îți pot provoca mari prejudicii de imagine. De aceea, Antena 3 are nevoie de alți oameni care să-i dea dreptate, în afară de idioți. Dar cine? Cine mai e? Cum ar putea un om cu intelect măcar mediu să dea crezare mizeriilor anteniste? ”ȘTIM!”, a murmurat pastorul Gâdea printre buzele greu încercate: ”O să difuzăm nebuni!”. S-a gândit bine pastorașul cel viteaz: spre deosebire de idioți, care sunt idioți tot timpul, nebunii au și scurte momente de luciditate de care se poate profita.

Vă amintiți de greaua vară a lui 2012, doar una dintre cele zece veri în care Antena 3 și-a propus să-l dea jos pe Băsescu (el însuși un tâmpit, să ne înțelegem, dar totuși un tâmpit care era președinte ales și în mandatul căruia justiția s-a trezit la viață)? Ei bine, atunci România în care se ticluia o mică loviturică de stat era făcută harcea-parcea în 95% din presa internațională și, de asemenea, în aproape toate mediile politice, chiar și cele apropiate de PSD. Atunci, Antena 3 l-a găsit pe Nigel Farage, un fel de Vadim Tudor al Angliei, catalogat deseori drept „nebun” sau pur și simplu ”idiot” de opinia publică britanică. Prezentat drept un mare politician englez de către Gâdea și ceata lui de mâncători de căcat, Farage intra minute în șir în direct și perora ceva imbecilități din care se înțelegea, cumva, că domnul profesor care și-a turnat rudele la Securitate și sclavii lui au dreptate. Acela a fost începutul nebunilor. Acum, însă, situația e de-a dreptul disperată.

Pentru că Băsescu a plecat după 10 ani, domnul profesor a plecat și el, doar că pentru 10 ani, iar Antena 3 a rămas singură singurică pe lume, și fără Dumnezeu, și fără Satana, și fără cel care îi conducea în luptă, și fără cel împotriva căruia luptau. Cu audiența pe sfârșite, dar formată în continuare din idioți și nebuni, Antena 3 a devenit alaltăieri în mod oficial noul OTV, invitând în studio doi nebuni. Pe ei:

antena 3

După cum remarcați din titlu, Antena 3 e prima care recunoaște că formatorii ei de opinie de ieri au fost ridicați de pe stradă cu (vorba aia) suspiciunea rezonabilă că ar trebui internați. Doar că asta este poliția băsistă, a tunat Gâdea. Pentru că (nu-i așa?) era absolut evident că Rasputinul ăla cu coc, ie și pantaloni scurți este un cetățean cât se poate de normal, ca de altfel și colegul lui cu ochelari de soare și costum de nylon. De altfel, intrat și el în direct pe final, Mircea Badea l-a caracterizat pe domnul cu barbă drept ”LIBER”, nu nebun, ba chiar a subliniat că îl apreciază pentru abordarea vestimentară curajoasă (pe bune, chiar asta a zis acel ticălos idiot). Adevărul este că și mie mi s-a părut extrem de liber domnul respectiv, mai ales în contextele (aproximativ patru la număr) când niște mișcări mai bruște asociate unor cadre mai neortodoxe au lăsat să i se zărească un testicul drept ceva mai puțin păros decât testiculul mare și mult mai vizibil pe care domnul îl poartă pe umeri. Ca să nu existe discuții, domnul cu barbă este cunoscut inclusiv în popor drept ”nebunul cu steag” care se prezintă la toate protestele organizate de Dan Voiculescu și PSD. De altfel, neinspirată cum o știm, Lia Olguța Vasilescu, prezentă FIX lângă cei doi (fiind olteancă, părea din peisaj), a spus despre el că este ”protestatar de profesie”, fapt ce a declanșat furia lui Rasputin cel chel la testicule.

Nu pot să scriu un final normal unui text despre oameni nenormali, așa că mă mulțumesc cu o previziune: idioții o să tot moară de acum, de bătrânețe sau de selecție naturală, iar Antena 3 și PSD vor rămâne cu tot mai puțini fani. E drept, din urmă vin idioții ăștia mici care nu mai citesc cărți decât dacă sunt scrise direct pe Facebook. Așa că încurajați lumea să citească, dragi concetățeni. E singura noastră șansă. Altfel, într-o țară de inculți, Răul își va recăpăta rapid forțele pe care i le crezuserăm pe veci pierdute.

Golanii îți dau la muie, băi, Rus! Și ție și șefului tău, Ponta. Și mentorului vostru, Iliescu. Și mai multora, dar deja e prea lung titlul ăsta…

Când ești PSD-ist prost, cercul se închide frumos. La câteva luni după Revoluția din 1989, Piața Universității a fost ocupată, timp de aproape două luni, de aproximativ 50.000 de tineri care au vrut să transmită un mesaj întregii Românii: că nu putem să ne lăudăm că am făcut revoluție anticomunistă dacă ulterior i-am votat tot pe comuniști. Teoretic, părea un mesaj simplu, dar pentru poporul îndobitocit n-avea să fie așa. În ”Duminica Orbului” (20 mai 1990), Ion Iliescu a câștigat alegerile cu 86% (!!!), din primul tur. Imediat după anunțarea rezultatelor, mișcările de stradă s-au intensificat. Iliescu i-a numit ”golani” pe cei care protestau (majoritatea studenți și intelectuali) și a chemat minerii din Valea Jiului, care i-au bătut până s-au căcat pe ei. Oficial, au fost uciși 6 oameni. Neoficial, au murit peste 100 (da, Iliescu este încă în libertate, dacă vă întrebați). Atunci, ”golanii” și-au însușit porecla cu mândrie și demnitate. S-a scris ”Imnul golanilor”, au apărut sintagmele „golan de bună-credință”, „golan titrat”, „golan elev”, „mini-golan”, „golan muncitor”, „golan arestat”, „golan alergic la roșu”, „golan cu două doctorate”, „golan meditator de feseniști”, „golan cu opinii”, „mamă de golan” etc. Golanii au pierdut, din păcate. Și înfrângerea golanilor a fost înfrângerea noastră, a tuturor. Chiar și a imbecililor care au votat cu Iliescu. DE TREI ORI.

Azi, deși toată lumea știe poveștile acestea, partidul lui Iliescu încă există și e la putere. Incredibil? Poate-n altă țară. Ei, și un ministru al guvernului făcut de partidul ăsta aflat la putere, Ioan Rus pe numele lui, s-a întors și el împotriva golanilor, după 25 de ani, doar că într-un alt context: ”Românii care lucrează afară câștigă 1500 de euro. Cu banii ăștia, nevestele li se fac curve și copiii rămași acasă golani”. Acum, că tot a adus domnul Rus vorba de golani și curve, este momentul să vedeți o poză cu fiul lui Ioan Rus și prietena acestuia:

rus al mic

Când s-a făcut mare, băiatul lui Rus n-a avut timp să se facă golan, pentru că a primit repede de la ta-su un hotel și o cafenea în Cluj. Cu banii astfel câștigați, și-a permis să-și angajeze o prietenă cu buze ca două anvelope de tractor puse una peste cealaltă (restul comentariului la poză îl găsiți pe pagina mea de Facebook)

Acum vreau să revin puțin la golani. E cazul, că tot vine 13 iunie, peste 2 zile. Atunci au venit minerii, chemați de Iliescu să „restabilească ordinea” în Piața Universității. Pe 13 iunie. Cu mulți ani înainte de apariția Antenei 3, minerii erau un fel de Gâdea sau Badea. Mințeau pur și simplu, fără remușcări sau menajamente. Mințeau și lumea îi credea (altfel de ce morții lor ar mai fi votat cu Iliescu de ÎNCĂ DOUĂ ORI și cu partidul lui DE FIECARE DATĂ?!). Gâdea și Badea ai anilor ’90 ziceau așa:

Golanii au răspuns așa:

Ce frumoși erau golanii! Și ce rău a ajuns țara asta, condusă de hoții civilizați și educați care i-au cotonogit pe golani. O țară condusă de un partid de stânga în care liderii acelui partid de stânga au ajuns multimilionari, iar cetățenii ei de dreapta se zbat cu douăj de milioane pe lună în țară și 1500 de euro afară, că deh, capitalismul e greu, mai ales în statele fără justiție. Păi, futu-ți gâții mă-tii, Ioan Rus, dacă o singură nevastă s-a făcut curvă și un singur copil golan, apăi asta e din vina voastră, mă, nenorociților! Jos PSD! Nu o să ne lăsăm până când partidul ăsta nu o să DISPARĂ definitiv, mă, javrelor! Și nu, nu o să vă uităm pe nici unul, de la premier plagiator la lipitor de afișe și ultimul postac. Ne-am deșteptat, în sfârșit. Cine are o cafea?

Citiți și despre șeful lui Ioan Rus, Victor Ponta, cel din cauza cărora ni se fac copiii golani, aici.

Sau fiți și voi golani, aici.

Ai vrut să le faci rău copiilor mei, Victore! Pentru asta n-o să te iert niciodată.

Trebuia să se întâmple ceva pentru ca eu să mă reapuc de scris. S-a întâmplat nesimțirea lui Victor Ponta. Mulțumesc, VVP!

Salut, Victor! Sunt eu, Andrei. Acum doi ani ți-am dat un sms în care îți spuneam că, dacă tot mi-ai băgat unchiul la pușcărie (o glumă, desigur, nu am informații că ai reușit să-ți întinzi influența până acolo, dar cu siguranță te-ai fi bucurat s-o faci), ar fi frumos din partea ta să îmi dai un interviu pentru Kamikaze, în care să-mi acorzi șansa la remiză. Am precizat clar că e ceva fair, ca între bărbați, că vreau să mă bat cu tine în vorbe chiar dacă tu pleci favorit. M-am oferit să vin la tine la birou ca-n filmele alea cu mafioți din care se inspiră pesediștii: singur și fără nici o altă armă în afara unui reportofon. SMS-ul era mai lung și conținea și două glumițe benigne, din păcate nu-l mai pot reproduce exact, pentru că am schimbat telefonul și nu mi s-a părut suficient de important încât să-l păstrez. Mi-ai și răspuns, asta îmi amintesc. Mai știi ce mi-ai zis? ”:)”, așa ai zis. Un zâmbet și atât. Mai bine mă înjurai de mamă, pe cuvânt! Emoticonul ăla m-a făcut să regurgitez toate șaormele pe care le mâncasem în ultimele două luni. Pentru că, în două caractere atât de simple, te-am găsit pe tine. Două puncte și paranteză, ăla ești tu. Zâmbetul ăla mieros pe care-l afișezi și la TV când ești pus în situații incomode. Zâmbetul ăla fals și forțat, dar cumva amenințător. Zâmbetul ăla de ”te-aș înjura, dar m-au învățat la servicii să fiu diplomat”. Zâmbetul ăla de ”lasă că vezi tu!”. Zâmbetul ăla de ”doar eu n-oi fi prost să zic adevărul”. Zâmbetul ăla de căcat.

Când o să mori, istoria va avea de consemnat un singur citat relevant pentru ceea ce ai însemnat. ”:)” (Victor Ponta)

Dar nu pentru că nu mi-ai dat interviu atunci ți-am purtat pică. Ți-aș spune exact motivele pentru care îmi provoci scârbă, dar m-am hotărât să mă reapuc de scris cu o postare pe blog, nu cu un roman. Să zicem că am văzut în tine tot ce a mers prost în țara asta în ultimii 25 de ani. Știu, știu, nu ești tu vinovat pentru toate, chiar și PSD-ul e departe de a fi singur în boxa acuzaților. Dar, dintre toți politicienii pe care i-am văzut până acum (și, Doamne iartă-mă, am văzut ceva ticăloși), tu reușești să întrunești cele mai multe defecte din cauza cărora eu (niciodată înregimentat politic, niciodată băsist și niciodată votant, până în 2014) cred că suntem, astăzi, în groapa cu rahat în care suntem.

M-am apucat să votez special pentru tine. M-am apucat să votez pentru că am simțit că e groasă. Cred c-ar trebui să-ți mulțumesc. Tu, mișelule, m-ai făcut să mă maturizez în câteva luni cât nu mă maturizasem în 29 de ani. Deși am fost anti-PSD-ist de când am învățat să citesc, am simțit nevoia să votez anti abia când TU ai candidat pentru ceva. Da, exact, ești mai rău decât PSD-ul. Ești mai rău decât PSD-ul pentru că ești un tânăr care putea cu adevărat să schimbe ceva. Ai făcut școală (hei, ai mai și copiat, e drept, dar asta e viața de student ambițios, nu?), ai vrut să fii cineva. Dar ai vrut să fii cineva în același ceva și cu aceleași metode. Niciodată, nesimțitule, nu ți-ai propus să fii cineva într-o țară altfel. De aceea ești mai rău decât au fost Iliescu și Năstase. Pentru că ești exponentul tinerilor care n-au înțeles nimic din trecut. Sau, mai grav, care au înțeles tot și au decis să continue pe aceeași linie. Au înțeles că ăia dinaintea lor au fost niște jeguri, dar au realizat că asta își doresc și ei de la viață: să continue cu minciuna, cu manipulările, cu hoția, cu egoismele, cu nepotismele, cu lipsa totală de valori capitaliste sau de orice fel, cu aroganța, cu primitivismul, cu mentalitatea ”v-am păcălit să ne votați, asta înseamnă că acum putem să facem ce vrem!”. Îmi pare rău să-ți subliniez evidența, dar ai jucat o carte greșită, doctore. Nu știu de ce, dar uite că fix ție ți s-a înfundat. Nu doar că istoria te va consemna ca pe un cineva doar în măsura în care vei rămâne în amintirea urmașilor drept un mare păcălici. Nu doar că vei dispărea din politică. E mai rău: ai furat și o să faci pușcărie. Știu, era greu de crezut că vei păți ceva, acum niște ani. Dar ăsta e jocul, bănuiesc că ți-ai asumat acest risc, pe vremea când încă dormeau procurorii și tu furai ca înecatul, alături de prietenul tău Șova. Ai intrat all in și acum toată lumea așteaptă să se întoarcă ultima carte. River-ul, îi zic jucătorii de poker. Doar că, vai!, DNA-ul are deja patru ași. Ce ar putea să-ți intre ca să nu intri, Viorele?

Mulți tineri ca mine au votat pentru prima oară în decembrie 2014, Viorel. Și, cu mici excepții care îți seamănă și pe care îi așteaptă aceeași soartă, toți au votat contra ta, din exact motivul pe care ți l-am spus eu mai sus. Pentru că, în loc să faci parte din generația care să pună cruce nenorociților, ai făcut parte din aceea care a dat nenorocirii un avânt tineresc. Nenorociții 2.0. Ai învățat meserie de la Năstase, ticălosule, și ai decis de unul singur că și copiilor mei le va fi la fel de rău pe cât le-a fost părinților mei și pe cât mi-a fost mie. Asta nu o să ți-o iert niciodată. Nu-s așa pornit pe tine pentru c-ai furat, mințit sau copiat. Sunt furios pentru că ai făcut toate astea conștient fiind că o să-i condamni la suferință pe copiii mei. Da, pe ai mei și pe ai ăstora ca mine, oamenii care vor de la viață fericire și împlinire, dar vor și ca acestea să vină în urma unui trai cinstit, demn, liniștit, normal. Sigur, copiilor tăi și copiilor trepădușilor tăi de partid urma să le faci bine. Pentru că ei, odraslele sistemului, erau cei care se vor fi bucurat, în planurile voastre, de toate bucuriile care le vor fi fost interzise copiilor noștri.

Nu, Viorele, n-o să te iertăm niciodată! Cu toate astea, avem forța să ne dorim ceva de care tu nu ai fost capabil: vrem ca și copiii tăi să aibă aceleași șanse la fericire sau nefericire ca și ai noștri. Să plece la aceeași linie de start și să simtă că, dacă vor fi dat greș, o vor fi făcut doar din cauza lor. Să simtă că trăiesc într-o țară normală și să nu mai trăiască niciodată cu impresia cu care am trăit noi: că liderii politici vor să le facă rău pentru a le fi lor bine. Îmi doresc sincer să le fie bine copiilor tăi, Victore! Din păcate, nu pot spune că vreau același lucru pentru tatăl lor.

Ești în România? Prostule! O să fii furat zilnic. Așa că ai putea la fel de bine să furi și tu, nu?

Într-un fel, sunt un nemernic nerecunoscător. Mi se puteau întâmpla să mă nasc în locuri mult mai rele decât în România. Sau mă puteam naște tot în România, dar în forme mult mai rele: puteam să mă nasc femeie în România, sau țigan, sau homosexual, sau, Doamne Ferește, câine. Să te naști homosexual sau țigan, în țara asta deschisă la minte, brrr! Iată un gând greu de suportat. Măcar câinii nu suferă când sunt arătați cu degetul, săracii. Dar să fii țigan? Păi, când te naști în România și te uiți prima oară în oglindă și observi că ești țigan, aproape că crezi despre tine însuți că ești deja condamnat. Ce alternative ai? Să înveți carte, să fii un om cinstit și virtuos, apoi să faci 23 de ani și românii să-și pipăie buzunarul cu portofelul când trec pe lângă tine sau fetele să treacă pe trotuarul celălalt când vă intersectați noaptea? La dracu cu asta! Mai bine te faci direct hoț și violator, măcar știi o treabă. În fond, le dai oamenilor ceea ce așteaptă de la tine.

Dar ce nu vor românii să înțeleagă este că problema nu sunt țiganii, ci românii, indiferent de culoarea lor. Românii sunt ăia hoți, așa cred eu. Prejduecăți, spuneți? Dar, pentru numele lui Dumnezeu, trăiesc aici de 30 de ani! Îi știu pe români cum mă știu pe mine. Dar stați, că vă iau mai încet…

Într-un fel, e bine în România. Suntem în UE, avem legi, avem poliție, nu ni se poate întâmpla chiar orice. Problema suntem noi, oamenii din România. Problema e că nu avem empatie, nu avem compasiune, nu înțelegem lucruri înțelepciuni elementare ca ”ce ție nu-ți place altuia nu-i face”. Problema este că nu înțelegem că trebuie să ne propunem mai întâi să le fie bine celorlalți și, astfel, ne va fi bine și nouă. Nu mă pricep la sociologie, nici la istorie. Nu știu cum e în alte locuri. Însă știu, simt, că aici trăim într-un egoism care ne-a adus în situația asta căcăcioasă și care, în loc să se vindece, se accentuează. Românii te îmbolnăvesc de nervi, iar prima boală psihică pe care o vei face este paranoia. Ia contact cu români din diverse categorii sau cu diferite meserii timp de câțiva ani și o frică tenebroasă ți se va insinua în stomac, încet-încet: este teama constantă că toți românii cu care intri în contact vor să te păcălească. Bine ai venit în România, tinere! Este țara combinatorilor, a samsarilor și-a descurcăreților. Într-un termen mai general, a hoților. De când hoția a început să se pedepsească cu închisoare, însă, hoții au găsit metode mai ingenioase de furat. De pildă, îți vând chestii. Uite, eu alaltăieri am cumpărat o periuță electrică și-un duș bucal de pe un site, body-store.ro. Au venit ambalate cam neconvingător, dar deh, nu-s expert în împachetare, am zis să fac ce îmi doresc mereu să fac: să am încredere în oameni. Dar oamenii mi-au adus un duș bucal fără presiune și-o periuță care nu se încarcă. Cel mai probabil, vechi amândouă. Sper că măcar capetele pe care mi le bag în gură erau noi (deși îmi bag în gură și mânerul un pic, dar fie). Știu, pot să-i sun, să le spun că am o problemă, să mă prefac că nu-i bănuiesc absolut deloc că au vrut să mă păcălească. Dar mi-e silă. Pur și simplu mi-e scârbă să-i sun. Și îi urăsc pentru că mi-au accentuat paranoia. Îi urăsc pentru că am devenit un pic mai nebun din cauza lor. Îi urăsc pentru că am început să am îndoieli serioase c-ar fi oameni cinstiți, deși ei, săracii, chiar sunt, teoretic și juridic, până la proba contrarie.

Sunt paranoic? Tot ce se poate. Dar știți legea aia a lui Murphy: faptul că ești paranoic nu înseamnă neapărat că ceilalți nu vor să te omoare. Eu, ca orice paranoic, cred că sunt paranoic justificat.

În fond, sunt în România. Aici, dacă poți, mergi cu tramvaiul fără bilet. Aici, dacă poți, nu plătești impozitele la stat. Aici, dacă poți, vinzi ceva stricat cuiva care-l ia la preț de bun. Aici, dacă poți, câștigi bani nemunciți la loto sau pariuri sau mașinuțe. Aici, dacă poți, furi internet de la vecin. Aici, dacă poți, intri gratis. Aici, dacă poți, vrei. Aici, dacă poți, furi. V-ați întrebat vreodată de ce are atâta succes la public DNA-ul, în condițiile în care aproape niciodată nu ne convinge cu probe că respectivii sunt vinovați? Are succes pentru că nu avem nevoie să ni se demonstreze. Are succes pentru că știm. Are succes pentru că ne știm pe noi. Are succes pentru că trăim și noi aici, cu paranoia noastră cotidiană, încercând zilnic să ne ferim de hoți și nereușind aproape niciodată. Uitați-vă la voi prima dată. Puteți spune cu mâna pe inimă că n-ați făcut nici o faptă care să intre sub incidența codului penal, niciodată? Nici măcar o șpagă? Și atunci, cum ar putea DNA-ul să se înșele, cu toate abuzurile și exagerările lui?

E greu, tare greu, să trăiești în țara care se mândrește cu faptul că, în ea, ”totul e posibil”. Pentru că știi că natura umană face ca, atunci când TOTUL e posibil, să facă posibile multe lucruri greșite și rele. E greu și ajungi să te urăști pe tine mai mult decât îi urăști pe ei, pentru că îți faci neîncetate procese de conștiință. Bine te-ai născut în România, tinere! Țara cu 22.000.000 de hoți în care fiecare cetățean nu doar că îi bănuiește, ci știe că ăilalți 21.999.999 vor să-l facă la buzunare.

Lăsați homosexualii să se facă utili și mulțumiți-le că nu contribuie la suprapopularea planetei

“Adam and Eve, not Adam and Steve”, zic americanii. “Omul e lăsat pe pământ ca să procreeze, iar permiterea căsătoriilor între homosexuali ar afecta grav familia tradițională”, confirmă și românii. Argumentul ăsta, al doilea, al românilor, mi se pare extraordinar de imbecil. De parcă subita interzicere sau nerecunoaștere a homosexualității i-ar face brusc pe homosexuali să realizeze cât de mult s-au înșelat și să se angajeze în relații sexuale heterosexuale cu scop reproductiv. Sunt homosexuali, băi, tâmpiților! Încetați cu argumentul ăsta cretin cu perpetuarea speciei. Oamenii nu sunt atrași sexual și psihic de actul care ar asigura această perpetuare, tratați-i ca pe niște cazuri pierdute din perspectiva asta. Dacă secole, chiar milenii întregi de scoatere în afara legii, de pedepsire și umilințe, de marginalizare și decredibilizare, nu i-au făcut să se transforme în heterosexuali capi de familie tradițională peste noapte, atunci cum credeți că ați putea s-o faceți voi, cu niște marșuri, pietre, și două-trei share-uri date panaramei de Răduleasca, într-o epocă în care, în sfârșit, oamenii și-au recâștigat drepturile pe care teoretic ar fi trebuit să le aibă din naștere? Și știți de ce este idiot să încerci sau chiar să-ți propui? Pentru că așa s-au născut, scârbelor bătute în cap ce sunteți!

La fel de imbecil este, desigur, să crezi că niște oameni născuți heterosexuali ar putea fi atrași pe calea cea necurată (la propriu mai mult decât la figurat) de niște marșuri și de bărbați care se sărută în public. Tare nesigur trebuie să fii pe propria sexualitate ca să crezi că un heterosexual decent și cu frica lui Dumnezeu, ca tine, poate fi pus pe gânduri de doi tractoriști care-și iau limbile în gură. Sau tare prost trebuie să-ți crezi copilul, dacă crezi că, după ce vede niște ghei care fac chestii ghei, va începe să facă și el ce fac mustăcioșii ăia musculoși prin filme și parcuri. Atunci nu vă mai duceți copiii nici la circ, tâmpiților, că poate vor începe să sară prin cercuri de foc și să arunce cu banane în musafiri.

În plus, deși e adevărat faptul că omul trebuie să lase ceva în urma lui, e cumva primitiv și chiar jignitor să te aștepți să lase doar copii și asta să fie unica lui menire, așa cum ne cereți voi nouă, tuturor, fie că suntem hetero, homo sau pur și simplu neinteresați să avem urmași. Asta pune semnul egal între omul fără nici o clasă din Vaslui care n-a auzit de prezervativ și face 12 copii pe care-i condamnă la o viață în mizerie și un doctor în astrofizică sau chimie care are o nevastă acasă și niște copii doriți și cu viitor. Și uite, de dragul conversației, hai să presupunem că doctorul în astrofizică nu are nevastă, ci soț. Păi, copii așteptați voi de la omul ăla, berbecilor?! Vă rog, domnilor și doamnelor, lăsați-l pe doctorul în astrofizică să se ardă steril în cur, dacă-i place, dar să ofere omenirii lucruri mult mai importante decât niște oameni mai mici. În fond, suntem deja 7 miliarde jumate, ar trebui să considerați că homosexualii vă fac un serviciu nesporind numărul ăsta care deșală planeta, dobitocilor!

De fiecare dată când aud argumentul cu rolul social pe care nu-l îndeplinesc gheii mă gândesc la Verlaine și Rimbaud. ”Situations have ended sad / Relationships have all been bad / Mine’ve been like Verlaine’s and Rimbaud”, cânta Dylan. Adică nu că Dylan s-ar fi dedat la sex cu bărbați, dar a avut relații tumultuoase și remarcabile, sau cel puțin așa se lăuda. Ei bine, relația tumultuoasă și remarcabilă care bate orice scenariu de Hollywood dintre Verlaine și Rimbaud a dat lumii cel puțin cinci volume inestimabile de poezii minunate. Adică mult mai mult decât vor reuși să dea vreodată societății toți homofobii din România la un loc.

PS – primul comentariu pe care l-am primit (pe Facebook) la acest text a fost “homosexualitatea exista de cand lumea e clar, noutatea e doar dorinta de a constitui o familie si de a putea creste copii, lucru in total contrast cu ideea conform careia ei nu-si doresc copii fiind o cauza pierduta din aceasta perspectiva cum spuneai.” I-am spus că nu doar homosexualii își doresc copii fără să poată sau să vrea să-i facă. Oamenii care-și doresc copii dar sunt lipsiți de posibilitatea de a-i face ei înșiși vor fi indiscutabil părinți mai buni decât mulți tâmpiți care fac copii din greșeală, de pildă.

Însemnările unui nebun din România

De când îmi miroase a benzină în mașină, merg pe jos și mă uit la oameni. În ochii oamenilor din București văd Antena 3, văd răutate, văd spaimă, văd complexe, văd manele, văd citate din Poptamaș. Fuptemaș pe voi de tâmpiți! Din cinci oameni pe lângă care trec pe stradă, pot să bag mâna în foc că doi sunt nebuni și alți doi pe cale să devină nebuni.

Uită-te la nebunul ăsta. Da, mă, ăsta cu bască cu moț de tractorist și pantaloni de stofă ieftină. Are peste 60 de ani, dar escaladează un gard care desparte trotuarul de stradă. Vrea musai să traverseze pe acolo, slalomând printre mașini, deși trecerea de pietoni e la 50 de metri. Cățărarea e anevoioasă, dar nu mai anevoioasă decât coborârea. Desprinderea de gard face ca un crac să i se agațe de un țumburuș din scheletul oribil de metal. Acum o să se împiedice și o să-și spargă capul ăla futut de asfalt. Și din cap o să-i curgă sânge amestecat cu căcat și cu un lichid străveziu care conține toate informațiile de bază, înnăscute, cu care prăpăditul lui de creier l-a ținut în viață până atunci. Pentru creierul ăla chinuit trebuie să fie un sfârșit meritat, venit totuși mult prea târziu. Dar nu se împiedică. A scăpat, căcăciosul! Îl văd cum își calculează că imediat după Matizul galben o să traverseze. Corpul lui găsește resurse nebănuite și se arcuiește ca al unui ghepard, apoi moșul o zbughește prin fața Opelului. Îl ratează la mustață. În afară de mine și de șoferul Opelului, care claxonează prelung, nimeni nu pare să se mire de această scenă aberantă, de film postapocaliptic.

Uite-o și pe asta, citește 50 de umbre ale lu’ ăla în metrou. E frumoasă, are piele de turcoaică și ochi migdalați, ochi pe care îi ridică din carte și și-i înfige fără rușine într-ai mei. Încerc să o întreb din priviri: “De ce citești căcatul ăla de față cu mine? Vrei să te bat? Chiar vrei? Poftim? Cum adică s-ar putea să-ți placă?! Nu, nu, nu la modul ăla…”. Conversațiile din priviri nu îmi ies niciodată. Turcoaica își coboară din nou privirea în carte și eu mă trezesc că sunt gelos pe Grey. Îmi scot și eu cartea mea mișto, numai așa, să transmit un mesaj. Să-i subliniez diferența. Să-i arăt ce am eu și n-are fututul ăla. Nici nu mă bagă în seamă.

Ies de la metrou și, pe Moșilor, vine spre mine un tip cu părul ca Al Bano și Romina Power. Ochelari de soare de fițe, vestă de fâș, blugi prespălați. Dacă-l vezi de la distanță, pare un șmecher OK, un trendsetter de Pantelimon așa. Dacă-l vezi de aproape, miroase a pișat. Creierul îmi decriptează mirosul de pișat mai repede decât cuvintele lui:
- Boss, îmi dai și mie o țigară? Ți-o plătesc altădată.
Mă opresc descumpănit și fac ochii mari.
- Când altădată?
De data asta el pare descumpănit.
- Cum când?
- Păi, când îmi dai banii? Îți las un număr de telefon, sau cum facem? Te găsesc data viitoare când trec pe aici? Știu numărul cardului pe de rost, te ajută?
- Boss…
- Scuze, eram doar curios cum se fac plățile în Obor. Nu fumez.
Îl ocolesc și las mirosul de pișat în urmă.

Știu o fată care s-a îndrăgostit în Vama Veche și acum e la băiat, în Australia. S-a întâmplat fulgerător. Mai știu un cuplu care a fugit în Brazilia, să trăiască cu oceanul și cu pădurea, fără aproape nici un beneficiu al civilizației. Mai știu oameni în America, în Belgia, în Franța, în Anglia, în Spania, în Danemarca, în Suedia, în Chile, în Japonia, până și în Islanda. Îmi plac oamenii ăștia. Din ce vorbesc cu ei și din ce postează pe Facebook, îmi par oameni normali. Au fugit de nebunii din România și s-au liniștit, parcă. Privesc viața frumos. Sunt interesați de chestii mișto. Sunt relaxați și profunzi într-un mod surprinzător pentru un est-european măcinat de toate problemele noastre pe care ăia le-au depășit de mult.

Să mă fuuuuuuuut! Era să mă calce mașina. Scriu textul ăsta de pe telefonul mobil și am traversat aiurea. Șoferița Mercedesului îmi arată la cap. Mă rușinez și ridic mâna a scuze.

Din cinci oameni din București, doi sunt nebuni și doi sunt pe cale să devină nebuni. Eu sunt undeva între ăia patru.

Block-ul pe Facebook e bun. De ce? De asta.

Unii oameni (nu neapărat femei) îmi spun: ”Uite, tu dacă n-ai avea chestia aia cu câinii ai fi OK, dar -MEREU ACEL DAR- aia nu contează așa mult, important e că ești un tip OK în rest”. Nici măcar nu știu care e chestia cu câinii, dar aș vrea ca respectivul să realizeze că chestia cu câinii, oricare ar fi ea, sunt eu. Așa cum sunt chestia cu ștersul în urechi cu chiloții, cu purtatul tricourilor pe dos, cu jucatul cu mingea alături de un grup de copii pe lângă care trec întâmplător, cu nemersul în cluburi, cu mersul prin ploaie cât mai descoperit, cu nespălatul în buric, cu îndoitul cărților, cu frica de întuneric și mai ales de tăcere, cu timiditatea, cu sexul lipsit de sentimente. Sunt chestiile mele, la dracu. Și știu că-s greu de acceptat și par prea ciudate ca să te obinuiești cu ele, dar nu mă interesează să fac compromisuri. Pentru că ăsta sunt eu, iar ceilalți sunt mai mulți. Egoist? Poate. Eu i-aș zice idealist. Vreau să găsesc oameni care să mă placă și pe care să-i plac. Atâta tot. Nu vreau etape, n-am timp de experiențe comune, nu vreau să dau șanse, nu vreau să ajung să cunosc cu adevărat un om. Vreau să fie compatibilitate imediată și urgentă. Nu mă interesează cât pierd, nu-mi pasă că par un nemernic arogant, nu cred în perseverență. Cred în magie și-n sclipire, pentru că aceste explozii inopinate și efermere sunt singurele care merită, singurele care nu te fac să regreți că ți-ai irosit timpul.

Nu-mi place ceva la tine după 3 minute de discuții? Atunci pregătește-te să nu mă mai vezi sau auzi niciodată. Nu-ți place ceva la mine după același interval? Cu atât mai mult.

Nu există dragoste la prima vedere, dar există incompatibilitate pe care o realizezi într-una dintre primele vederi. Nu există oameni buni și răi, deștepți și proști etc. Există oameni care nu se potrivesc și asta e OK. Eu sunt tipul cu câinii, tu ești tipa cu serialele, el e tipul cu tatuajele, ei sunt tipii care citesc Times New Roman. Ei, și? Nu ne obligă nimeni să avem relații. Tocmai asta e frumusețea internetului și-a creștereii constante a populației Terrei: îți permiți să cunoști zeci de oameni noi pe zi.

Că există șansele să judeci greșit un om cu care te-ai fi potrivit la țanc, dar cu care n-ai avut răbdare? Tot ce se poate. Dar e un risc prea mare, raporatat la timpul pe care o să ți-l petreci tu în această viață, ca să ți-l asumi. Fii mai mult decât tu însuți; fă lumea după chipul și asemănarea ta. Nu întâmplător e replica asta în Biblie, povestea aia neadevărată, dar atât de frumoasă și plin de morale. Construindu-ți o microlume a ta, faci, aproape inconștient, ca lumea toată să fie un loc mai bun. Acum hai noroc și block/ignore/delete!

Cea mai ciudată zi din viața mea. Ce fac cu ea?

Singurul lucru deosebit care mi se întâmplase ieri, până la ora 11, a fost că am devenit brusc conștient de țâțele Anei. O văd pe Ana aproape zilnic de o lună încoace, de când s-a mutat la frate-su, dar naiba știe la ce m-am uitat până ieri. Acum i-am văzut țâțele de dimensiuni considerabile fremătând sub tricou când a venit cu cafelele noastre, distrată și rânjită ca de obicei (oare dinții îmi atrăseseră atenția până atunci?). Dădeau amândouă nervoase cu capul în desenul absurd de pe piept ca doi viței care își fac loc cu cornițele pe sub burta mamei vaci, avizi după supt. Îl întreb pe frac-su:
- Mă, asta nu poartă sutien sau mi se pare mie?
Ridică din umeri plictisit:
- Nu poartă niciodată sutien.
Privirea îmi revine la bustul Anei și, deși ce se petrecea sub tricoul alb și foarte subțire era spectaculos, nu aș fi catalogat întâmplarea, încă, drept un semn.

La zece fix îmi sună telefonul. Înainte să răspund, remarc că, deși l-am scos de la încărcat cu vreo 10 ore înainte, bateria încă arată că ar fi încărcată 100%. Înainte să vă zic cine m-a sunat, deci, să vedeți care a fost treaba cu bateria.

Alaltăieri noapte am băut crunt și m-am prăbușit la un prieten pe canapea. M-am trezit năuc, cu tâmplele bătând mai ritmat ca ăla din Whiplash, și un gust în gură de parcă mi s-ar fi plimbat un pitic cu ghetuțe murdare de noroi și căcat toată noaptea, pe limbă. În sus și-n jos, în jos și-n sus, de distracție a dat o tură și pe cerul gurii. Am intrat în bucătărie și nevasta prietenului (și ea afectată puternic de mahmureală) căuta disperată ceva de băut. O văd că scoate o sticluță de jumate de Dorna cu ceva apă pe fund. O dă peste cap. În timp ce sticla își va ridica fundul spre tavan, văd că pe etichetă scrie ceva, destul de mare, cu marker negru. Mijesc ochii injectați și citesc:
“APĂ SFINȚITĂ”
Mi-e și milă să o opresc din supt ultimele picături, dar îi zic:
- Vezi că tocmai ai băut apă sfințită.
O văd că se îneacă a râs, cel mai probabil și-a amintit în secunda aia tot, ca caută apa sfințită în frigider, cine a adus-o, pentru ce, ce trebuia să vindece, toată povestea sticluței adusă, probabil, de soacră, într-un moment de exces spiritual etc. În apogeul efortului de a se abține din râs, dă să înghită, nu reușește, se înroșește toată, râsul e de acum inevitabil, dar ea încearcă totuși să țină totul înăuntru apăsând cu putere cu pumnul în capul pieptului. În zadar. Sub privirile mele încă bete și lipsite de reacție, toată apa sfințită revine din esofag și se împrăștie epifanic pe toată masa, inclusiv pe telefonul meu, aflat în preajmă.
- Vezi? ii zic. Era să mori înecată cu apă sfințită, ce semn de la Dumnezeu mai vrei că n-ar trebui să mai bei?
Dar morala poveștii e de-a dreptul magică. După contactul cu apa sfințită, telefonul meu arată de 5 ore că are bateria 100% și chiar ma sfătuiește să-l decuplez de la încărcător. Nu-mi dau seama dacă e o eroare de soft sau realmente o minune, dar chiar și așa mă gândesc de pe la ora două la o singură chestie: n-ar fi putut și apa aia sfințită, în Paștele mă-sii, să mi se verse în poală?

Notă importantă: tot textul de mai sus a fost un status pe Facebook de pe pagina mea, scris și chiar corectat pe telefon, în timp ce așteptam într-un service auto, în jur de ora 14:30. Telefonul arăta tot 100% după tot procesul. De altfel, în ciuda faptului că l-am folosit intens pe tot parcursul zilei, telefonul arată și acum tot 100% încărcare, fără să mă fi atins de încărcător. Este ora 2. Se fac, astfel, 28 de ore de când l-am scos de la încărcat ultima oară, timp în care am vorbit efectiv la el cam două ore, am dat zeci de sms-uri și sute de mesaje pe Facebook, l-am folosit ca GPS până la Elvira Popescu, am urmărit niște meciuri la pariuri și i-am dat și luminozitatea la maximum, doar ca să văd cât o să mai reziste. Încă nu dă nici un semn de oboseală. Singurul obosit sunt eu, care m-am plictisit să fac print screen-uri. Până acum, telefonul, chiar utilizat de obicei mult mai puțin, mă ținea de pe la 10 până seara la 8.

Cine mă suna la ora 11, deci?

- Alo, domnu’ Manțoc? De la Cargus sunt, am un fel de… carte, cred, pentru dumneavoastră. Vă găsesc acasă?
Am renunțat de mult la două chestii: să le explic oamenilor că e cu G la final, nu cu C, și să întreb curierii cine ce mi-a trimis. Am primit tot felul de chestii prin curier de-a lungul timpului: cărți, reviste, plicuri cu poze indecente, telefoane, un borcan de dulceață, o pereche de ochelari haioși cu penis în loc de nas… De unele știam că urma să le primesc, dar uitasem, altele mi-au fost trimise pur și simplu de diverși, fără să mă anunțe în prealabil, așa că mă bucur la fiecare telefon primit de la curier ca un bătrân cu Alzheimer care își așteaptă surpriza.
De data asta chiar era un fel de carte, chiar o carte, de fapt, cartea asta, mai exact, doar că nu numai că nu îmi aminteam să-mi fi spus cineva că mi-o trimite, ci din contră, eram într-o beznă totală, mai ales că la adresa expeditorului era o editură din Brașov și atât, dovadă că ori editura asta din Brașov îmi e fană, ori cineva mi-a comandat-o pur și simplu, anonim, habar n-am de ce.
Toată întâmplarea asta mi s-a părut nemaipomenit de incitantă și, cum tocmai mergeam cu mașina spre revizie, am citit pe nerăsuflate 33 de pagini cât am stat după ea, în service, pagini dureroase, pe care le-am simțit în stomac și în piept, și după fiecare pagină citită mă mai întrebam un pic oare cine dracului mi-a trimis-o, de ce n-am auzit de ea, de ce nu scriu și eu așa tot timpul și, în fine, mai multe de ce-uri cu care nu are rost să vă umplu capul.
În timp ce citeam în chicineața din carton amenajată de cei cu service-ul pentru clienți, vine mecanicul la mine și mă întrerupe cu un râs sincer:
- Nu prea aveți multe pe cap, dacă puteți să citiți ziua.
Ridic capul din foi un pic contrariat, mă uit în jur, într-adevăr era zi, bașca destul de mare agitație, într-un colț se suda, într-un altul se certa un cuplu care venise cu un Passat vechi, iar lângă mine o domnișoară se răstea apăsat, prin telefon, la un distribuitor care-i livrase un filtru de aer greșit. Mă gândesc că da, să știi, probabil nu prea am multe pe cap, așa că-i zic:
- Da, să știți, probabil nu prea am multe pe cap. Dar de ce e mai ușor noaptea?
- Nu știu, zice mecanicul ștergându-se de ceva nedefinit pe burta salopetei, eu nu mai pot să citesc ziua, mă plictisesc, îmi zboară mintea la altele, la serviciu, la necazuri, și mă trezesc că nu știu ce-am citit.
Las cartea din mână și încerc să-l descos:
- Dar ce citiți, de obicei?
- Eh, mai mult… Cum îi zice?… Autobiografii din astea.
- Haha, păi taman o autobiografie citesc și eu, e clar că n-am nimic pe cap!
Îmi zâmbește ca și când mi-ar fi făcut o mare concesie, și poate chiar îmi făcea, și-mi zice:
- Vedeți că plăcuțele pe spate sunt duse aproape de tot și aveți scutul rupt, vreți să vi-l schimb sau să vi-l prind cu niște șoricei?
- Da, cu șoricei, vă rog, că n-am multe nici pe cap, dar nici în portofel.
Jumătate de oră mai târziu stăteam la un roșu lung, deschideam cartea să termin capitolul pe care îl începusem la service, iar de sub mașină auzeam, în afară de zgomotul obișnuit al motorului, niște șoapte ca niște chițăituri. Erau șoriceii, care îmi spuneau să nu-mi fac griji, că din partea lor pot să stau liniștit, că ei or să țină scutul multă vreme, că oricum o să mor și eu, ca și ei, poate chiar înaintea lor, și că dacă n-aș fi atât de bun să le citesc și lor, acum, că tot s-au gândit la propria moarte și s-au întristat. Așa că încep cu glas tare următoarea frază, dar mă întrerupe un claxon. Se făcuse verde. Tresar și plec precipitat de pe loc, iar sub mine șoriceii cântau, vădit încântați de punerea în mișcare, ca beți: ”Trăim, trăim / Ce bine e să ai un scop în viață / Ținem de scut până murim / Undeva la puntea față.” Schimb a doua și încep să cânt și eu, vesel, odată cu ei, gândindu-mă că nimic din toată magia asta nu ar fi fost posibil fără cartea aia primită ca prin minune, de la nu se știe cine, și că imediat ce o să ajung acasă o să scriu un text pentru el sau ea. Textul ăsta.

Acum este ora 2, telefonul e tot la maximum de încărcare, din carte am citit aproape 100 de pagini, am văzut și-un film cu Cristina, iar după el ne-am plimbat la -7 grade pe Polonă, cât am așteptat taxiul, unde am văzut niște case atât de frumoase încât păreau puse acolo atunci, special ca să fim noi forțați să admitem farmecul neapreciat al Bucureștiului. Astă-noapte a fost un cer senin și parcă încremenit de înghețul de pe Pământ, iar aburii provocați de răsuflările noastre se înfășurau ca fantomatice și ciudate structuri de ADN, urcând curajos înspre stele.

Nu știu cum aș putea să interpretez toate aceste semne, știu doar că aceia care mă urmăresc pe Facebook și au citit povestea cu telefonul și pe cea cu șoriceii au sugerat o grămadă de variante, dintre care cea mai acreditată a fost aceea că cineva încearcă să-mi spună că ar trebui să scriu, odată, cartea aia. Așa că cred că o s-o scriu. Să văd ce va fi și azi, totuși.

Vreau să mă autodemasc. Am fost ofițer acoperit? Nici măcar. Am fost un antitalent acoperit.

Ce fac eu aici? Aici, chiar acum, în camera asta cu pete de vin și urme de mâini pe pereți, îmbrăcat într-un pulover impregnat cu miros de benzină? Scriu. Asta știu. Văd. Văd cum degetele-mi ating tastele, comandate înfricoșător de simplu de creier, iar fiecare atingere se transformă, pe ecran, în litera care mi-am dorit să apară pe ecran. E, C, R, A, N. Am căutat exact aceste litere și exact în ordinea asta, așa că le-am scris. Dar de ce? De ce scriu? Pentru că mi se pare mie (și mi-a mai fost și zis, de câteva ori) că sunt bun la asta. Chiar sunt? Da. Sunt printre cei mai buni? Nici pe departe. Să ne înțelegem, nici nu mă supraestimez, nici nu sunt modest. Chiar și așa, slab, voi fi probabil mai bun decât majoritatea oamenilor pe care-ți vei fi citit în viața voastră. Dar asta, îmi pare rău să v-o comunic, nu e chiar o performanță. Pentru că, știindu-i pe cei buni, sunt pur și simplu mult mai slab decât mi-aș dori să fiu și, sper, și decât aș putea fi. Așadar, de ce scriu? Scriu pentru că îmi place să scriu. Naivii și boemii cred că e o binecuvântare să faci bani din pasiunea ta. Și eu credeam asta, cândva. Dar e greșit.

În timp ce scriu asta, mă uit la Mircea Badea. Nu e pe mute, dar nici nu mă deranjează. Nu trebuie să fii Napoleon ca să îl asculți pe Mircea Badea în timp ce săvârșești alte activități intelectuale, pentru că Mircea Badea nu zice niciodată ceva atât de complicat încât să merite să nu faci altceva decât să-l asculți. Sunt convins, însă, că Mircea Badea e un tip mai deștept decât mine; în sensul de orientat. Sunt convins că pasiunea lui Mircea Badea nu este să mănânce căcat la televizor, nici să emită păreri care nu sunt ale lui pentru câteva mii de euro. Ar fi și culmea. Mircea Badea are cu siguranță alte pasiuni: bătaia, boxul, artele marțiale, sala, ăăăă… alergatul! Cu toate astea, Mircea Badea nu și-a propus să facă bani din bătaie, box, arte marțiale, sală, ăăăă, alergat. Fără nici o ironie, din contră, cu o oarecare invidie, îi zic: bravo ție, Mircea Badea!

Mie unul mi-e scârbă de 95% dintre lucrurile pe care le-am publicat vreodată. Și atunci de ce am făcut-o?

O parte din ele le-am scris dintr-o vanitate tâmpită și grețoasă, cam aceeași care vă îndeamnă pe voi să postați pe Facebook: ca să nu las blogul ăsta gol, ca să zic și eu ceva, ca să primesc niște mângâieri apreciative pe cap, slavă like-ului! Pe de altă parte, Dumnezeule, ce risipă de litere! Risipim litere, zău, literele astea frumoase, care de-a lungul timpului au format texte de neuitat, texte salvatoare, texte decisive, texte care au omorât, texte care au înviat, texte care au luminat lumea.

Cealaltă parte a operei mele de care mi-e rușine a fost publicată pentru că făcea parte din job. De asta zic că Mircea Badea are dreptate. De asta nu e bine să amesteci pasiunea cu jobul dacă nu ești pregătit pentru asta. Când ai o pasiune, una mare, ai face bine să fii al dracului de bun la ea. Atât de bun încât să faci mulți bani și la sfârșit să fii mândru de tine. Eu, de pildă, nu pot să scriu 8 ore, cum ar veni la serviciu. În opt ore cu greu pot da o singură chestie de care să fiu măcar mulțumit, nicidecum mândru. Nu pentru că scriu încet, doamne ferește. Textul ăsta l-am scris, până în acest punct, în 9 minute. Ceea ce înseamnă că în 8 ore pot să scriu 50 de texte mai bune decât au scris Chinezu sau Andrei Ciobanu în toată viața lor. Și e de ajuns? Sigur că nu. Dintre acele 50 de texte, 49 trebuiau avortate fără milă.

Da, asta trebuie să fac. În primul rând, să dau delete forever la 49 de texte din 50, chit că toate mai bune decât orice a publicat Iftimie de la Times New Roman în toată cariera. Vedeți? Vedeți cât de slab pot să fiu? Am pomenit trei nume de oameni care scriu. Ați văzut ce nume? Chinezu, Ciobanu, Iftimie… Vrând-nevrând, m-am autosabotat din nou. La ăștia mă raportez eu. Deja, când te-ai raportat la ăștia, te-ai pus în liga lor. În divizia comunală a scrisului. Dar gata. N-o să se mai întâmple. Orice minut în care nu privim în sus e un minut pierdut. La modul figurat, tâmpiților, nu vă uitați ca nebunii la nori.

În al doilea rând, trebuie să-mi găsesc un job serios, un job care să mă plictisească, cu colegi cărora să le zâmbesc politicos și cu care să mă îmbăt în teambuilding-uri chinuite, un job care să mă omoare un pic pe dinăuntru, un job de la care să vin acasă cu o poftă nebună de băut și de scris. Și ce poftă va fi! Data viitoare când veți citi un text aici, promit să fie singurul din cele 50, ăla bunul. Ăla poate veni mâine, poate veni peste o săptămână, peste o lună sau, cu puțin ghinion, chiar niciodată. Restul textelor, alea pe care le publicam împotriva mea însumi până acum, nici măcar nu o să le țin la sertar, ci o să le distrug. O s-o fac pentru mine, pentru voi, pentru omenirea asta care se mulțumește cu atât de puțin, în pula* mea.

Dimineață mă duc să-mi depun CV-ul la McDonald’s și în octombrie mă apuc de o facultate care chiar să mă învețe ceva. Ne mai auzim. Fiți oameni corecți și sinceri în tot ceea ce faceți, dar, în tot ceea ce vă place, fiți foarte buni, altfel vă voi înjura din tot sufletul. În sinea mea, nu pe blog.

*am pus acea ”pulă” în text nu pentru că avea ce să caute acolo, ci (așa cum am făcut-o de foarte multe ori) ca să demonstrez ceva. Nu vreo măreție, din contră, o chestie mică, dar la care țin. Am pus-o pentru că am auzit mult prea des, în ultimii ani, părerea conform căreia un text care conține ”pulă” nu poate fi un text bun sau pe care să-l citească mama lui Andrei Pleșu. Este una dintre cele mai stupide chestii pe care le-am auzit vreodată. Din alea 5% chestii pe care le-am scris și de care nu mi-e rușine, multe conțineau ”pulă”. Unele dintre pulile alea vor fi citite cu plăcere, cred, și peste 50 de ani. Spre deosebire de majoritatea pulilor care scriu bloguri și cărți în ziua de azi. Am zis!



Copyright © 2004–2009. All rights reserved.

RSS Feed. This blog is proudly powered by Wordpress and uses Modern Clix, a theme by Rodrigo Galindez.