Latest Entries

Ce să faci când plouă și-ți găsești locul de parcare ocupat

Plouă astă-noapte. Plouă astă-noapte și un domn furios că și-a găsit locul de parcare de lângă bloc ocupat și a trebuit să se învârtească 15 minute ca să găsească altul se îndreaptă hotărât spre VW-ul Golf alb care îl ocupă. Pune mâna pe ștergătorul stâng, dă să-l ridice, dar se oprește. Un vecin insomniac complet irelevant în această relatare îl privește de la o fereastră neluminată și se întreabă: ce naiba face? Pare că s-a blocat, cu mâna pe ștergătorul ăla nevinovat. Oare tocmai suferă un atac cerebral? Infarct? Trec secunde în șir fără să miște nici un mușchi, ca în jocul ăla din copilărie în care nu aveai voie să schițezi nimic în timp ce regele se uita. Picăturile dese îi șiroiesc pe față, una chiar se prelinge de la baza degetului mic în gropița pe care o face palma înspre exterior, atunci când ții pumnul strâns, iar de acolo cade pe ștergător ca printr-o cătare, și curge lin și cu oarecare încăpățânare până la baza acestuia. Acel schimb de fluid, fie el și străin ambelor entități, creează o comuniune nesperată. După 28 de secunde de împietrire, domnul furios lasă ștergătorul înapoi la loc pe parbriz. Nu o face oricum, ci cu o considerabilă doză de gingășie. Ștergătorul se lipește de geam ca un pui nou-fătat de mamă, fără nici cel mai mic zgomot. Dacă nu ar fi atât de al dracului de înnorat, vecinul irelevant ar putea să jure că domnul furios tocmai a avut o epifanie, că a văzut cel puțin un înger cu grad neînsemnat undeva, zâmbind pe deasupra blocului. Nu mai e furios deloc, chiar pare ușor jenat, întrebându-se ce caută acolo.

Pe drumul înspre propriul apartament, domnul-fost-furios îi găsește posesorului Golfului alb toate motivele posibile pentru care i-a ocupat locul de parcare fără a lăsa măcar un număr de telefon. Se gândește la cel puțin șapte, iar al șaselea este acesta: poate că nevasta tocmai i-a născut la spital, o naștere grea, prematură, dar după toate aparențele reușită. Cu toate astea, nici mama nici copilul nu sunt în afara oricărui pericol, dar doctorii l-au rugat să aștepte acasă, să doarmă dacă se poate, și să revină a doua zi dimineața. Poate că la asta îi stătea mintea posesorului Golfului alb în timp ce ocupa locul altuia de parcare, își zice domnul-fost-furios, și brusc se simte scârbit de el însuși. În timp ce sare de trei ori pe tălpile bocancilor înainte să pună piciorul pe prima treaptă, ca să nu ducă apa în casă, domnul-fost-furios este furios din nou, de data asta pe el însuși. Și își spune cu voce suficient de tare încât să facă să latre câinele vecinului de la parter: ”Nici măcar nu e locul MEU, de fapt pur și simplu parchez acolo de mult timp…”

Plouă astă-noapte. Plouă astă-noapte și ploaia ne spală mai în profunzime decât ne-am fi așteptat.

Strămoșul comun al tuturor românilor

Doamnelor și domnilor, faceți, vă rog, cunoștință, cu cea mai mare vedetă din istorie. Nu doar din istoria lumii, ci din istoria Pământului. Introducing… Protungulatum donnae!

Earliest-mammal-ancestor-described

Acum 65 de milioane de ani (plus sau minus, deh) se producea a cincea mare extincție în masă din istorie. Un asteroid de mărimea unui oraș se trântea cu fundul de (oh well) Pământ și toți dinozaurii mureau, cu excepția câtorva dintre ăia care puteau (sau care urmau) să zboare. Una dintre puținele creaturi terestre care a rezistat era cea de mai sus. Un șobolan micuț și ambițios căruia puteți să-i spuneți ”buniculeee!”, pentru că din acest mic animăluț au evoluat toate mamiferele, așa cum le știm acum: balenele, vacile, câinii și, da, oamenii. Ce șoarec de toată isprava! Apropo de a cincea mare extincție din istorie… Nu o să vă port prin primele patru (deși sunt toate cel puțin la fel de impresionante ca aia mai celebră a dinozaurilor), o să vă spun doar că, conform tuturor datelor, ne aflăm înaintea celei de șasea mari extincții din istoria vieții pe Pământ. Istorie care ne-a învățat că specia cea mai afectată de extincții (cea care cu siguranță va dispărea complet) este cea din vârful lanțului trofic. Așa că pregătiți-vă de drumul cel lung, dar nu vă împachetați nimic, că n-aveți ce să luați! Haha! Sigur, extincția spre care ne grăbim acum, a șasea, este în mare măsură autoprovocată, spre deosebire de primele cinci, ceea ce l-ar face pe protungulatum donnae, dacă ar mai trăi acum, să-și aplice un face palm cu coada. Hai, gata! Am fost suficient de sumbru pentru o duminică dimineața. Să trecem la lucruri mai… Ei bine, mai grave.

Încă se fac descoperiri în legătură cu primii oameni care au mers pe Pământ (recent s-a descoperit un om mult mai vechi și mai interesant decât homo erectus), dar dacă îl căutați cumva pe strămoșul românilor de azi, vă spun eu că nu există nici un dubiu. Strămoșul românului de azi e minerul-conspiraționist-care-le-știe-pe-toate. Introducing… Articulatum minerae

miner

Pentru cine a ratat videoclipul rar în care strămoșul tuturor românilor de azi își expune filosofia de viață în 20 de secunde pentru posteritate, iată-l:

Ce avem aici, dragi copii? Păi, românul mediu de azi. Românul care pune botul la manipulări. Românul conspiraționist. Românul prost de-mpunge, dar extrem de arogant. Românul care ȘTIE EL MAI BINE CUM STĂ TREABA. Românul care preferă să creadă aproape orice fabulație, oricât de fantezistă, atâta timp cât e suficient de scandaloasă și îi confirmă lui niște temeri și păreri mai vechi. Românul despre care nu știi exact dacă propagă minciuna intenționat, urmărind scopuri mârșave, sau pur și simplu din prostie, el însuși fiind, de fapt, o victimă a minciunii. Știa minerul ăsta că minte sau era convins (de alții sau poate chiar de el însuși) că a găsit toate acele simboluri ale degradării în sediile PNL și PNȚ? Naiba știe! Cert e că o spunea. În cei 25 de ani care au urmat, minerul conspiraționist s-a replicat în sute de clone, care mai de care mai sinistre, cele mai recente exemple fiind siniștrii anti-vaccinare și siniștrii anti-refugiați. Atunci, minerul originar a învins. Atunci s-a scris istoria. Atunci, pornind de la atitudinea față de protestatarii de la Universitate și culminând cu Duminica Orbului, românii și-au ales soarta. Cei buni au fost bătuți, urâți, huiduiți, alungați, aduși la disperare. Iar învingătorii și-au scris propria istorie. Acum, la distanță de o generație, tinerii nu au schimbat nimic, pentru că tinerii de azi sunt doar urmașii orbilor învingători de ieri. Nu era singura cale. Alte țări comuniste scăpate în același timp de jug și aflate, pe atunci, în situații similare, au ales drumul corect. Rezultatul? Cehia, Ungaria sau Polonia sunt acum la ani-lumină de noi. Și noi? Păi, noi… Tot cu minerii. Acum mai mult ca niciodată, minerul originar s-a multiplicat copleșitor, pentru că toată lumea are acces la mașini de scris automate, care te ajută să-ți exprimi în timp real, practic instantaneu, zbaterile interne pe care strămoșul nostru a avut ocazia extrem de rar întâlnită să și le exprime la TV. Dacă sunteți mai atenți la filmuleț, pe lângă faptul că minerul ține o țigară între degete (și fumatul tinde să devină un brand de țară românesc), observați că minerului i se șoptește ce să spună de undeva din afara cadrului. Ei, abia asta e adevărata tragedie. Că ăla din afara cadrului este mai prezent azi chiar și decât însuși minerul.

 

Din dragoste pentru Brăila

Nu știu cine a fost responsabil cu numirea orașelor, în comunitățile incipiente de umanoizi, dar hotărât lucru, numitorii de orașe au un cod secret al lor. Nu de alta, dar aproape toate orașele care încep cu B și se termina cu A sunt absolut fabuloase.

Deși nu aș începe chiar cu Brăila pomenirea lor, titlul nu e tocmai o glumă. Cinci dintre cei mai amuzanți oameni pe care i-am cunoscut în viața mea (dintre cei mai amuzanți zece, să zicem, ceea ce e un procent, recunoașteți, uimitor) sunt din Brăila. Bărbați toți, ce-i drept, că brăilencele nu m-au impresionat până acum decât printr-o dulce frivolitate. Din Brăila vin și câteva dintre cele mai utile concepte din istoria nescrisă, dar atât de valoroasă, a harnelii de șmecher, cum ar fi ”muia cu creioane ascuțite” (îi ții două creioane ascuțite în dreptul urechilor, amenințând că o să i le înfigi în creier dacă mușcă) sau deja clasicul discurs al unui interlop care încerca să-și autocreeze o imagine de gentleman în Brăila anilor ’90, servindu-le invariabil fetelor argumentația: ”Uite ce e, la mine de o pizza și-o cola se găsește, dar o chestie îți zic: să nu cumva să se mănânce pizza și să se bea cola după care să se ajungă la discuții că nu se vrea, că cutare, că vreau să mă duci acasă, pentru că apoi se ajunge la bătaie, ceea ce nu-mi stă în caracter!” (de la colegul Bărbosu o știu pe asta, apropo de oameni amuzanți din Brăila).

Mergând la orașele B-…-A care chiar contează, Barcelona e deja cam comun, că din păcate o pângăresc toți țăranii, dar magnetismul ei este ceva mai presus de orice explicație rațională. Am fost de trei ori în Barcelona și m-aș duce de treizeci fără să crâcnesc, cu riscul de a-mi rămâne alte trei sute de locuri mișto nevăzute, din cauza asta. Pe oriunde mă duc, nu-mi place să văd muzee, clădiri sau alte obiective turistice (nici măcar invențiile lui Gaudi nu sunt chiar printre prioritățile mele, deși parc Guell meh, merge). Îmi place să miros străzile, să observ oamenii (în special copiii jucându-se sau pe lucrătorii la magazinele, frizeriile sau alte micile afaceri din inima orașului), să mă înghesui pe cele mai insignifiante sau mizerabile străduțe, să intru în desuurile și măruntaiele pe care orașul n-ar vrea să ți le arate. Iar desuurile și măruntaiele Barcelonei sunt emoționante până la lacrimi. De altfel, scriu acest text pentru că azi-noapte am visat iar Barcelona. Mi se întâmplă relativ des să mă visez în Barcelona, deși pe trezie mă gândesc la Barcelona foarte rar, mult mai rar decât o visez. Și nici măcar nu sunt vise din alea din care regreți că te-ai trezit și că nu sunt realitate. Nu, visele mele cu Barcelona sunt niște experiențe din care mă trezesc atât de bine dispus încât mă mulțumesc fie și cu irealul, pentru că ce mai contează dacă ceva e real sau nu, atâta timp cât te face fericit?

Și, dacă nu mă credeți că orașele cu B-…-A au ceva special, uite că și băiatul care a scris cântecul frumos de mai sus e de acord. Pentru că a scris și unul (mai celebru chiar) despre Budapesta. Budapesta fiind, desigur, un fel de Barcelona a estului, apropo de măruntaiele alea superbe ale orașului și de viața lui vibrantă. Cum erau versurile alea din Topârceanu? ”Viața ce aci palpită / E lipsită / De confort occidental”. Ei bine, viața ce palpită în Barcelona și Budapesta au un confort occidental aproape insesizabil, pentru că e combinat cu un farmec aproape oriental, adică metafizic, transcedental, inexplicabil, ca un flux de energie pe care fizica sau broșurile turistice nu-l vor putea descrie niciodată satisfăcător.

Și dacă credeți că mi-am făcut o părere despre orașele care încep cu B și se termină cu A (în română, desigur) doar de la aceste trei exemple, sunt gata oricând să vă dau peste nas cu superbele și subapreciatele, pe alocuri, Bologna și Bratislava. Voi mai știți? Bruge-a, citit șmecherește așa, nu se pune.

Ce cer eu de la moarte și cum îmi bat joc de ea

Mă uit pe geam când plouă. Nu pentru că atunci când e soare sunt un om activ, care face ciclism, alpinism, rafting și parkour, ci pentru că atunci când e soare doar stau în casă. Fără să mă uit pe geam, adică. Dar când plouă, mă uit. Mă uit și mă gândesc. Și nu mă gândesc la lucruri vesele, nu, nu mulțumesc! Mă gândesc la mine. Mda. La mine și la ce-am făcut eu până acum. Un rahat, aia am făcut. Scriu pe Facebook ca prostul, unde textele nici măcar nu se păstrează. Ați încercat să căutați chestii pe care le-ați postat pe Facebook cu câteva luni înainte? They are gone, I tell you!

O carte? N-am timp nici să mai citesc de la internet, darămite să scriu. Familie și copii? Mi-aș omorî bunicile. Serios. Să vă explic.

Dintre cei patru bunici (chiar cinci, cu ăla vitreg), mie mi-au mai rămas în viață doar cele două bunici. Bărbații sunt oameni serioși și nesentimentali. Ei trăiesc, după care mor. Dar femeile nuuu, ele nu-s așa, pentru că ele sunt ființe mai complexe, ce să-ți zic! Ele așteaptă nemurite până când viața le oferă anumite chestii. De pildă, ambele mele bunici (și sunt convins că și ale voastre) îmi servesc, aproape de fiecare dată când ne vedem, replica: ”Mă, mamaie, nu-ți găsești și tu o fată și faci niște copii până mor și eu?”. Iar eu nu-mi găsesc și pot să pariez că ele de asta continuă să trăiască, uite-așa, de-ale dracu’.

Dacă m-aș însura mâine și-aș face copil peste 9 luni (sau chiar peste una, că cine știe ce ne rezervă trecutul?), tare mi-e că mămăile mele vor decreta că gata, asta a fost tot, apoi vor pune mâna sub cap, să moară mai comod, și se vor întinde în pat pentru ultima oară. Uite că nu le las nici de-al dracu’! Stau burlac până când vor împlini ele 130 de ani, iar atunci, când eu o să am 80, o să le fac farsa finală: o să mor eu înaintea lor. Pac, mă ușchiesc pe șestache, mișelește, fără multă vorbărie și mai ales fără familie și copii. Hahaha! Asta ar trebui să le învețe minte.

DJ Costeluș la Untold

Ca orice oraș mic, Motru are câteva personaje fără vârstă. Genul ăla de simboluri ale orașului cu care copilărești, apoi crești, apoi îți petreci adolescența, apoi tu pleci din oraș, dar, când te mai întorci, indiferent că o faci după puțini ani, în timpul facultății, sau mult mai târziu, când ai floci albi la cur, îi regăsești pe oamenii aceia făcând aceleași lucruri ca atunci când tu erai copil și, chiar mai sinistru, fiind neschimbați. E ca și când cineva, un protector ceresc al orașului, i-ar pune acolo ca pe niște stâlpi pe care s-ar sprijini întreaga identitate a micuței localități, niște nemuritori șomeri de-a pururea care vor rămâne în conștiința publică (cel puțin în cea a orașului) mai mult decât orice alt locuitor al său.

Partea cu ”șomeri de-a pururea” nu i se aplică nicidecum lui Costeluș, pentru că el a încercat mai multe joburi până să ajungă la cel care l-a consacrat, transformându-l în celebritatea absolută a orașului. Mi-am amintit de Costeluș mulțumită festivalului de DJ-i Untold, pentru că am realizat că, fără să fie calificat de foarte multe clase sau de vreun talent special, Costeluș a eșuat în practic toate joburile disponibile în oraș ce necesitau slabă calificare sau nu necesitau deloc, până să ajungă la singurul pe care reușea să-l îndeplinească practic ireproșabil: cel de DJ. Primul job în care s-a ratat Costeluș, înainte de împlinirea în muzică, a fost acela de livrator de pizza. Scuterul nu l-a ascultat în chiar prima zi de lucru, în timp ce pleca de la terasă cu comanda și, în plină viteză, s-a înțepenit cu roata din față într-o gaură de scurgere, iar Costeluș a plonjat razant pe asfalt, direct în dinți, în aplauzele întregii terase. Acum poate pare mai puțin amuzant decât a fost, mai ales că atunci Costeluș și-a pierdut o mare parte din dinții din față, fapt ce i-a desăvârșit brandul, pentru că din cauza handicapului dentar a devenit sâsâit, tocmai el, cu un S și un Ș în propriul nume, nume pe care nu și l-a mai putut ulterior pronunța fără să sthârneasthcă hohote de râth.

DJ Costeluș a purtat aceeași freză bross între vârstele de 5 și 40 de ani (cât presupun că are acum) și și-a găsit vocația în pusul de muzică și în folosirea unui fel de lighean preistoric căruia îi spunea mixer. Dintre toți DJ-ii, îmi e cel mai drag. Cu greu aș putea fi convins că îți trebuie vreun talent ca să fii DJ, iar succesul lui Costeluș pe plan local o demonstrează fără putință de tăgadă. Am toate motivele să cred că, dacă îi dădea cineva bani de-un laptop, era la fel de tare ca Armin Van Buuren. Doar că faima internațională nu l-a atras niciodată. După știința mea, a călătorit la mai mult de câteva zeci de kilometri depărtare de Motru o singură dată, când s-a dus la mare și a fost impresionat, dar doar un pic. Când prietenul cu care era l-a întrebat cum i se pare marea față de mai familiara Dunăre, Costeluș a conchis: ”Mai mare, cam de vreo 4-5 ori mai mare”. După care s-a întors acasă și a continuat să fie veșnic, că așa este Costeluș. Și, deși nu cred că e pe listă la Untold (deși nici nu m-ar mira), nimeni nu i-a contestat vreodată calitățile de entertainer și cu atât mai puțin pe alea de DJ. Pentru că nimeni nu s-a gândit, în fond, că DJ-ii pot fi mai buni sau mai slabi.

Departe de mine să trollez, la vârsta asta, sau să spun că toți oamenii ăia care s-au strâns pe Cluj Arena la Untold sunt niște triști care ar fi venit în număr similar și dacă cântau Albano și Romina Power, doar pentru că Clujul e un oraș frumos dar grozav de provincial, unde nu vine să cânte (sau, că tot veni vorba, să facă orice altceva) nimeni. Spun doar că deh, nu mai sunt nici festivalurile ce-au fost. Au păstrat toate elementele mișto de festival, nu zic, au apărut și niște droguri mai noi, s-au mai relaxat și mentalitățile, parcă și lumea e ceva mai dezinhibată, doar că pe parcurs au uitat care era secretul ăla care ține laolaltă orice festival de muzică: MUZICA.

Boiz dont cruai, dacă n-au cunoscut-o pe ea

Vai, ce melodie, vai, câte amintiri! Stăteam cu o mână la țâță, pe plajă, și ea sugea dintr-o sticlă de vodcă caldă. Morții ei de cacofonie, că așa merită orice vodcă caldă – să se audă urât. Sau cel puțin așa credeam. Dar ea o bea așa, clocită, fără suc, fără nimic, nici măcar fără pahar. Și era, cred, prima oară când beam tărie și nu a multa oară când beam alcool în general (doar că eu combinam pe furiș cu santal de portocale), iar ea avea buze ca Angelina și sâni ca Pamela și picioare ca Cindy și minte ca Stephen și umor ca Bill. Și mă iubea cu toate, și cu buzele, și cu sânii, și cu picioarele, și cu mintea, și cu râsul, avea un râs doar pentru mine și atât, pentru că, spunea ”n-ar fi normal să râd la fel la orice, pentru că nimeni nu mă face să râd ca tine”, iar eu invariabil îi ziceam ”dar pentru orgasm n-ai nici un geamăt special pentru mine”, iar ea, desigur, ”care orgasm?”.

Și-mi purta tricoul pe dos, iar în dreptul sfârcului imprimeul de pe interiorul tricoului se blegise un pic (de emoții?) și atârna insesizabil pentru un ochi neatent, deci insesizabil pentru nimeni, pentru că, să fim serioși, cine nu era atent la sfârcurile ei de pe plaja aia? Și mai ia o gură de vodcă și își face ochii mici, că așa zâmbea ea, cu ochii, și-mi spune:

- Dacă mă iei de nevastă, îți fac cei mai frumoși copii!
- Eh, eu sunt scund, nici tu prea înaltă… Degeaba mi-i faci frumoși dacă mi-i faci scunzi.
Ea pupă iar sticla și-mi spune foarte serioasă, privindu-mă mirată că nu am înțeles din prima:
- Păi, nu, că ți-i fac cu un baschetbalist!

Povestea unui geniu român: Maria Lătărețu

mariaEa este Maria Lătărețu. S-a născut în 1911, la Bălcești, în Gorj. A fost al 16-lea copil al familiei. A trăit într-o sărăcie lucie și nu a făcut școală. Va fi avut 6 copii, dintre care 5 i-au murit de mici.

Maria Lătărețu este leit bunică-mea dinspre mamă. N-o să spun că suntem rude. Cumva, cred că toți gorjenii spun asta, pentru că cine nu și-ar dori să fie rudă cu Maria Lătărețu? E drept, când mă îmbăt prind curaj să zic că-i străbunică-mea.

Știți ”M-a făcut mama oltean”, ”Mai ții minte, măi, dragă Mărie?”, ”Lung e drumul Gorjului” sau ”Lume, lume, soră lume”? Poate le știți de la alte interprete și poate credeți că fac parte din folclor. Nu e adevărat. Maria Lătărețu, analfabeta (gramatical și muzical) din Gorj, le-a compus pe toate. Și muzică, și versuri. ”Își dăruia cântecele interpreților mai tineri și pe urmă ea nu le mai cânta, se bucura doar să le dea mai departe”, își amintea Ion Luican, un alt uriaș artist, el însuși devenit celebru grație unei creații a Mariei (”M-a făcut mama oltean”).

Ultimul cântec pe care Maria Lătărețu l-a compus a fost acesta din clip. La scurt timp după ce l-a cântat, pe scena căminului cultural din Românești (jud. Botoșani), în 1972, Maria Lătărețu s-a prăbușit și a murit, cu un ultim chiuit sfâșietor. În ultima parte a vieții, cântase cu migrene puternice și amețeli, din cauza hipertensiunii de care suferea.
Prima strofă este light, descrie portul popular tradițional, doar așa, ca să vă pună în temă și să intrați în atmosferă. Dar următoarele trei strofe ale analfabetei Maria Lătărețu sunt pentru istoria filosofiei, nu doar a muzicii. Zic, ele, așa:

”Că mâine mă duc din tine,
Lume, dragă lume,
Și nu-mi iau nimic cu mine,
Lume, dragă lume…
Că ce mi-e drag nu pot să iau,
Lume, dragă lume,
Nici cu voi nu pot să stau,
Lume, draga mea!
Vă las cântecele mele,
Lume, dragă lume,
Să vă petreceți cu ele,
Lume, draga mea!

Să nu plângeți după mine,
Lume, dragă lume,
La toți să vă pară bine,
Lume, dragă lume…
Să-mi cântați cântecele, mă,
Lume, dragă lume,
Să-mi pomeniți numele, mă,
Lume, draga mea!
Să-mi strângeți flori de prin iarbă,
Lume, dragă lume!
Că prea mi-ai fost, lume, dragă,
Lume, draga mea!

Că omu-i ca frunza-n vânt,
Lume, dragă lume,
Când cade jos, pe pământ,
Lume, dragă lume…
O plouă și-o bate vântul,
Lume, dragă lume,
S-amestecă cu pământul,
Lume, draga mea!
O suflă vântul pe toată,
Lume, dragă lume,
Parcă n-a fost niciodată,
Lume, draga mea!”

Într-adevăr, în lumea noastră (dragă lume), în lumea muzicală de azi, mai ales, așa cum este ea știută de copii, pretențioși sau hipsteri, Maria Lătărețu parcă n-a fost niciodată. În lumea care contează, însă, va fi de-a pururea. Drept dovadă, pe mormântul ei modest, la căpătâi, un artist necunosct a scris următoarele (aluzie la porecla încetățenită a Mariei – ”Privighetoarea Gorjului”):

”Ea n-a murit, că moarte nu e
Pentru acei nemuritori,
Mereu se-nalță, veșnic suie,
În alte noi privighetori.”

No Country for Wo Men

Am o simpatie sinceră și dezinteresată pentru aproape orice femeie pe care o întâlnesc și aproape nici una dintre ele nu știe că simt asta. Pentru că mă refer la miile de femei pe lângă care trec zilnic, cu care împart un colț de metrou sau o coadă la bancă sau o bucată de plajă și cu care nu vorbesc niciodată, pe care nu le cunosc și nu o să le cunosc vreodată, ceea ce nu mă împiedică să-mi placă sincer, să le iubesc cu afecțiunea aia cu care iubești un câine părăsit sau o pasăre care îți cade confuză în balcon sau o floare de colț crescută improbabil, aproape imposibil, între sute de stânci, condamnată nu doar la o existență grea, ci și la singurătate. Da, nu știu dacă asta mă face feminist, presupun că mă face mai degrabă misogin, dar îmi e milă de femei. Îmi e milă de femei pentru că sunt silite să trăiască cu bărbați. Și nu spun că femeile sunt mai virtuoase, că sunt mai inteligente sau mai echilibrate, spun doar că, fiind mai slabe și oamenii fiind în majoritatea lor îngrozitori, au niște șanse foarte proaste din start la o viață liniștită.

Mă bucur pentru fiecare femeie care atinge vârsta de adult fără să fi fost molestată măcar un pic, măcar în joacă, măcar în glumă, măcar de vreun verișor, vreun unchi mai îndepărtat sau vreun vecin mai curajos, pentru că știu, știu că oriunde s-ar duce sunt bărbați care vor considera că este menirea lor să le-o tragă sau măcar să încerce s-o facă, sau măcar să se răstească la ele și să le trântească o țărănie fără margini. Și cât trebuie să tacă, și cât trebuie să ascundă, și cât trebuie să reziste, neștiind ce li se întâmplă măcar, neștiind dacă așa e normal sau corect, neștiind că au voie să spună și construindu-și încet-încet percepția despre viața ca un iad la care, de asemenea, nu știu de ce au fost condamnate fără vină. Sunt convins că nu sunt foarte multe cele care scapă fără amintiri crâncene de copilărie și adolescență, dar sunt și mai convins că nu e aproape nici una care să reușească să ajungă și la menopauză fără vreo traumă.

O mână în chiloți sau măcar pe cur, o labă pe ceafă împingându-le în jos sau hai, măcar o glumă grosolană și-un apropo grețos, asta se întâmplă, asta LI se întâmplă, iar noi, bărbații, dacă nu suntem chiar agresorii, atunci stăm și ne hlizim pasivi, la niște beri, și ne doare-n cur de tot și le spunem mereu, printre râgâituri: ”Hei, suntem egali, nu vă mai plângeți, te respect așa cum respect un bărbat, îți ofer aceleași șanse, du-te dracu, sunt corect față de lume și de mine însumi, ce nu-ți convine?”.

Simt față de fiecare femeie o compasiune profundă, văd în fiecare un exemplu de glumă proastă a unei providențe care continuă să arunce cu femei pe Pământ deși vede cât de greu sunt încercate.

Cu toate astea, ele merg mai departe. Cât stoicism, cât altruism, câtă lipsă de grijă față de ele însele și de instinct de conservare trebuie să aibă o femeie ca să devină logodnică, amantă, soție, mamă sau, Paștele mă-sii, angajată undeva, oriunde!

Și cel mai groaznic gând este că toate aceste sentimente ale mele sunt îndreptate doar către femeile pe care nu le cunosc, pentru că atunci când interacționez cu cele pe care le cunosc ceva mi se întâmplă, o pâclă deasă mi se așază pe tot ceea ce știu și ce simt, și mă port eu însumi cu ele ca un ticălos, agresiv, scandalos, exact așa cum știu că pățesc atât de des, exact așa cum știu că n-ar trebui. De aceea vreau să-mi cer scuze față de toate femeile pe care le cunosc și, dacă vreți, îmi cer și-n numele vostru față de toate femeile pe care le cunoaștem și pe care le-am făcut să sufere sau să simtă că, din cauza blestematului ăla de vagin, au fost condamnate la tot felul de mizerii.

Eternul dans între tâmpiți și nebuni al Antenei 3

Dacă te uiți la Antena 3 și îți place sau, mai rău, crezi chiar și o iotă din ce zic, ești un idiot. Cu asta trebuie început orice text despre Antene, până când idioților va începe să le fie rușine. Ce-i drept, idioții nu se remarcă printr-un excepțional simț al ridicolului, dar merită încercat.

Bucuria Antenei 3 este că idioții sunt foarte mulți, în România mai ales, de unde și datele de audiență. Dar există și o problemă pentru slugile turnătorului securist: pe idioți nu prea poți să-i dai la televizor. Iar Antena 3 are nevoie aproape disperată de oameni care să îi dea credibilitate (de acolo și premiile pe care și le cumpără tocmai din America, așa-zisul parteneriat cu CNN ș.a.m.d.). Or, cu idioții ei e greu (vă mai amintiți ”plimbarea de la Cotroceni”? Ce oroare!). E complicat să difuzezi idioți din mai multe motive, în principal pentru că sunt imprevizibili și, în caz că zic idioțeniile lor obișnuite, îți pot provoca mari prejudicii de imagine. De aceea, Antena 3 are nevoie de alți oameni care să-i dea dreptate, în afară de idioți. Dar cine? Cine mai e? Cum ar putea un om cu intelect măcar mediu să dea crezare mizeriilor anteniste? ”ȘTIM!”, a murmurat pastorul Gâdea printre buzele greu încercate: ”O să difuzăm nebuni!”. S-a gândit bine pastorașul cel viteaz: spre deosebire de idioți, care sunt idioți tot timpul, nebunii au și scurte momente de luciditate de care se poate profita.

Vă amintiți de greaua vară a lui 2012, doar una dintre cele zece veri în care Antena 3 și-a propus să-l dea jos pe Băsescu (el însuși un tâmpit, să ne înțelegem, dar totuși un tâmpit care era președinte ales și în mandatul căruia justiția s-a trezit la viață)? Ei bine, atunci România în care se ticluia o mică loviturică de stat era făcută harcea-parcea în 95% din presa internațională și, de asemenea, în aproape toate mediile politice, chiar și cele apropiate de PSD. Atunci, Antena 3 l-a găsit pe Nigel Farage, un fel de Vadim Tudor al Angliei, catalogat deseori drept „nebun” sau pur și simplu ”idiot” de opinia publică britanică. Prezentat drept un mare politician englez de către Gâdea și ceata lui de mâncători de căcat, Farage intra minute în șir în direct și perora ceva imbecilități din care se înțelegea, cumva, că domnul profesor care și-a turnat rudele la Securitate și sclavii lui au dreptate. Acela a fost începutul nebunilor. Acum, însă, situația e de-a dreptul disperată.

Pentru că Băsescu a plecat după 10 ani, domnul profesor a plecat și el, doar că pentru 10 ani, iar Antena 3 a rămas singură singurică pe lume, și fără Dumnezeu, și fără Satana, și fără cel care îi conducea în luptă, și fără cel împotriva căruia luptau. Cu audiența pe sfârșite, dar formată în continuare din idioți și nebuni, Antena 3 a devenit alaltăieri în mod oficial noul OTV, invitând în studio doi nebuni. Pe ei:

antena 3

După cum remarcați din titlu, Antena 3 e prima care recunoaște că formatorii ei de opinie de ieri au fost ridicați de pe stradă cu (vorba aia) suspiciunea rezonabilă că ar trebui internați. Doar că asta este poliția băsistă, a tunat Gâdea. Pentru că (nu-i așa?) era absolut evident că Rasputinul ăla cu coc, ie și pantaloni scurți este un cetățean cât se poate de normal, ca de altfel și colegul lui cu ochelari de soare și costum de nylon. De altfel, intrat și el în direct pe final, Mircea Badea l-a caracterizat pe domnul cu barbă drept ”LIBER”, nu nebun, ba chiar a subliniat că îl apreciază pentru abordarea vestimentară curajoasă (pe bune, chiar asta a zis acel ticălos idiot). Adevărul este că și mie mi s-a părut extrem de liber domnul respectiv, mai ales în contextele (aproximativ patru la număr) când niște mișcări mai bruște asociate unor cadre mai neortodoxe au lăsat să i se zărească un testicul drept ceva mai puțin păros decât testiculul mare și mult mai vizibil pe care domnul îl poartă pe umeri. Ca să nu existe discuții, domnul cu barbă este cunoscut inclusiv în popor drept ”nebunul cu steag” care se prezintă la toate protestele organizate de Dan Voiculescu și PSD. De altfel, neinspirată cum o știm, Lia Olguța Vasilescu, prezentă FIX lângă cei doi (fiind olteancă, părea din peisaj), a spus despre el că este ”protestatar de profesie”, fapt ce a declanșat furia lui Rasputin cel chel la testicule.

Nu pot să scriu un final normal unui text despre oameni nenormali, așa că mă mulțumesc cu o previziune: idioții o să tot moară de acum, de bătrânețe sau de selecție naturală, iar Antena 3 și PSD vor rămâne cu tot mai puțini fani. E drept, din urmă vin idioții ăștia mici care nu mai citesc cărți decât dacă sunt scrise direct pe Facebook. Așa că încurajați lumea să citească, dragi concetățeni. E singura noastră șansă. Altfel, într-o țară de inculți, Răul își va recăpăta rapid forțele pe care i le crezuserăm pe veci pierdute.

Golanii îți dau la muie, băi, Rus! Și ție și șefului tău, Ponta. Și mentorului vostru, Iliescu. Și mai multora, dar deja e prea lung titlul ăsta…

Când ești PSD-ist prost, cercul se închide frumos. La câteva luni după Revoluția din 1989, Piața Universității a fost ocupată, timp de aproape două luni, de aproximativ 50.000 de tineri care au vrut să transmită un mesaj întregii Românii: că nu putem să ne lăudăm că am făcut revoluție anticomunistă dacă ulterior i-am votat tot pe comuniști. Teoretic, părea un mesaj simplu, dar pentru poporul îndobitocit n-avea să fie așa. În ”Duminica Orbului” (20 mai 1990), Ion Iliescu a câștigat alegerile cu 86% (!!!), din primul tur. Imediat după anunțarea rezultatelor, mișcările de stradă s-au intensificat. Iliescu i-a numit ”golani” pe cei care protestau (majoritatea studenți și intelectuali) și a chemat minerii din Valea Jiului, care i-au bătut până s-au căcat pe ei. Oficial, au fost uciși 6 oameni. Neoficial, au murit peste 100 (da, Iliescu este încă în libertate, dacă vă întrebați). Atunci, ”golanii” și-au însușit porecla cu mândrie și demnitate. S-a scris ”Imnul golanilor”, au apărut sintagmele „golan de bună-credință”, „golan titrat”, „golan elev”, „mini-golan”, „golan muncitor”, „golan arestat”, „golan alergic la roșu”, „golan cu două doctorate”, „golan meditator de feseniști”, „golan cu opinii”, „mamă de golan” etc. Golanii au pierdut, din păcate. Și înfrângerea golanilor a fost înfrângerea noastră, a tuturor. Chiar și a imbecililor care au votat cu Iliescu. DE TREI ORI.

Azi, deși toată lumea știe poveștile acestea, partidul lui Iliescu încă există și e la putere. Incredibil? Poate-n altă țară. Ei, și un ministru al guvernului făcut de partidul ăsta aflat la putere, Ioan Rus pe numele lui, s-a întors și el împotriva golanilor, după 25 de ani, doar că într-un alt context: ”Românii care lucrează afară câștigă 1500 de euro. Cu banii ăștia, nevestele li se fac curve și copiii rămași acasă golani”. Acum, că tot a adus domnul Rus vorba de golani și curve, este momentul să vedeți o poză cu fiul lui Ioan Rus și prietena acestuia:

rus al mic

Când s-a făcut mare, băiatul lui Rus n-a avut timp să se facă golan, pentru că a primit repede de la ta-su un hotel și o cafenea în Cluj. Cu banii astfel câștigați, și-a permis să-și angajeze o prietenă cu buze ca două anvelope de tractor puse una peste cealaltă (restul comentariului la poză îl găsiți pe pagina mea de Facebook)

Acum vreau să revin puțin la golani. E cazul, că tot vine 13 iunie, peste 2 zile. Atunci au venit minerii, chemați de Iliescu să „restabilească ordinea” în Piața Universității. Pe 13 iunie. Cu mulți ani înainte de apariția Antenei 3, minerii erau un fel de Gâdea sau Badea. Mințeau pur și simplu, fără remușcări sau menajamente. Mințeau și lumea îi credea (altfel de ce morții lor ar mai fi votat cu Iliescu de ÎNCĂ DOUĂ ORI și cu partidul lui DE FIECARE DATĂ?!). Gâdea și Badea ai anilor ’90 ziceau așa:

Golanii au răspuns așa:

Ce frumoși erau golanii! Și ce rău a ajuns țara asta, condusă de hoții civilizați și educați care i-au cotonogit pe golani. O țară condusă de un partid de stânga în care liderii acelui partid de stânga au ajuns multimilionari, iar cetățenii ei de dreapta se zbat cu douăj de milioane pe lună în țară și 1500 de euro afară, că deh, capitalismul e greu, mai ales în statele fără justiție. Păi, futu-ți gâții mă-tii, Ioan Rus, dacă o singură nevastă s-a făcut curvă și un singur copil golan, apăi asta e din vina voastră, mă, nenorociților! Jos PSD! Nu o să ne lăsăm până când partidul ăsta nu o să DISPARĂ definitiv, mă, javrelor! Și nu, nu o să vă uităm pe nici unul, de la premier plagiator la lipitor de afișe și ultimul postac. Ne-am deșteptat, în sfârșit. Cine are o cafea?

Citiți și despre șeful lui Ioan Rus, Victor Ponta, cel din cauza cărora ni se fac copiii golani, aici.

Sau fiți și voi golani, aici.



Copyright © 2004–2009. All rights reserved.

RSS Feed. This blog is proudly powered by Wordpress and uses Modern Clix, a theme by Rodrigo Galindez.