Latest Entries

Ce faceți, fă, aveați chef să citiți o postare pe blog? Bine.

A găsit el Dragnea morți care să voteze la referendum, la urma urmei. Când s-a pus problema de niște inundații, ca să fie drăguțul de premier populist, s-a rezolvat imediat. Împins de însuși Inspectoratul de Urgență (!) prin apa care ajungea cam pe la genunchiul unei broaște mai înăltuțe, într-o barcă demnă mai degrabă de diluvii noeniene decât de timide pârâiașe teleormănene, ba chiar filmat asiduu dintr-o barcă identică de ziariștii invitați la calamitate ca la chermeză, premierul Victor Ponta a adus-o pe ministresa apelor cu picioarele pe pământul din fundul bărcii cu o întrebare prea bună, prea ca la țară: ”Ce faci, fă, Doină, aveai chef de niște inundații?”.

Nici nu știi ce e mai rău, ”fă-ul” sau retorismul grețos al întrebării ce a urmat, care insinua că însuși Ministrul Apelor (băi, tată!) nu avea de lucru pe acasă, așa că a venit la inundații s-o frece-n barcă, s-o frece cu folos, însă, televizat. Stând să asculți tonul mai degrabă neutru decât mârlănesc, atât de natural, cu care prim-ministrul României a rostit acel ”fă” către un membru al propriului cabinet, te întrebi dacă e un târlan (da, ați citit bine, nu ”cârlan”) de prim rang sau pur și simplu idiot, în încercarea lui de a fi extrem de familiar într-o zonă populată de săteni apropiați prin lege și prin datini PSD-ului. Inadecvarea grotescă a lui Ponta mi-a adus aminte de un alt penibil care se străduia să treacă drept om simplu, din popor: Mircea Geoană. În cel mai amuzant sketch de umor involuntar post-decembrist, un Geoană care credea că a câștigat alegerile prezidențiale își ștergea de pe frunte niște broboane imaginare de sudoare și rostea cu o stângăcie demnă de cea mai proastă scenetă pe care ați văzut-o la vreun sfârșit de an de grădiniță o replică ceva mai benignă, dar în esență la fel de jenantă ca a succesorului său la șefia partidului, Victor: ”Fiiiu, ce emoții am avut!”. Acel ”fiu!” copiat direct din ”fhew-ul” englezesc era modalitatea fostului ministru de externe de a-și exprima relaxarea survenită în urma (iată) unor îndelungi frământări.

În forma lui cea nouă, ”fă”, interjecția este folosită, de data aceasta de un om care chiar e premierul României (nu doar are impresia că va fi, ca Geonelu), pentru a detensiona (sanchi!) atmosfera într-o barcă prea mică pentru câte scârbe de politicieni aveau chef de niște campanie electorală executată măiastru, ca la cartea de științe politice, într-o zonă lovită de catastrofă. ”O să aveți nevoie de o barcă mai mare”, îi spune, într-una dintre cele mai celebre replici hollywoodiene, Roy Scheider posesorului micuței ambarcațiuni pescărești, după ce vede capul la pește (nota redacției: rechin). La 40 de ani după ce a fost rostită prima oară, vorba de duh inventată de Spielberg își regăsește noi semnificații în strategia de campanie a PSD. Într-adevăr, Victore, la câți nesimțiți dornici să se afișeze la inundații aveți de votat prin partidul ăla, o să aveți nevoie de o barcă mai mare. Dar ce zic eu barcă? La dracu, aveți nevoie de Titanic!

Nu, tâmpiților, Marquez nu era Coelho!

A murit Gabriel Garcia Marquez și mie mi-a părut rău. Dar și mai rău mi-a părut când haioșii de pe internet l-au comparat cu Paulo Coelho. Știți, poantă de nivelul Piticigratis, pui poza altuia care seamănă vag cu mortul sau unii îl mai confundă cu el și zici ”RIP”, mwhahaha, so funny, oh boy, stop it, please, stop it!

Dar nu. Marquez n-avea treabă cu Coelho. E o confuzie de înțeles pentru cretinii care citesc contemporani găsiți pe primul raft de la Real, între rândul cu mouse-uri și căști și ăla de papetărie, li se pare că-s mișto (pula mea, au fraze cu gramatică OK, pentru cititorii de carton e deja genial) și apoi se simt foarte speciali că le-a plăcut laba aia de autor și se laudă la toți prietenii pe care-i suspectează de literatură cu noul lor scriitor preferat. Recent, o fată mi-a spus că scriitorul ei preferat este un neamț care avea o descriere pe Wikipedia, gen, mai scurtă decât a Lorenei Lupu sau a semințelor Nutline. Și eu am întrebat-o: ”Pisi, ce rahat? Tipul nici măcar nu era scriitor, scrie acolo că era doctor. Sigur ai citit ceva de el? De fapt, stai, e scriitorul tău preferat sau ginecologul tău preferat?”. Iar ea: ”Niiiu, că era și doctor și scriitor și e super mișto, am plâns așa tare. Dar să vezi, el era nazist și după război l-au condamnat la moarte, a fost groaznic, mă simt așa vinovată că scriitorul meu preferat e un nazist!”. Numai bine, că eu ajunsesem deja la al doilea rând cu cititul pe Wiki. Și zic, extrem de neplăcut surprins de cunoștințele nu doar vagi, ci chiar opuse realității, despre scriitorul ei preferat: ”Nu, nu e adevărat. De fapt, era chiar antinazist, când au venit naziștii la putere a fugit în Uniunea Sovietică și apoi s-a întors în Germania, după ce-au câștigat comuniștii, și-a murit de bătrânețe după câțiva ani în care a fost ministru și i s-au adus ofrande în naziste minore cărora le făcea onoarea să le defloreze.” La care ea, neimpresionată: ”Tu chiar crezi tot ce scrie pe Wikipedia?!”. Mă rog, irelevant să vă spun că Wikipedia avea dreptate în cazul doctorului scriitor.

Spuneam, deci, că numai tâmpiții pot să creadă că Marquez are ceva de-a face cu Coelho. Am înțeles de unde confuzia. Marquez a scris niște romane de dragoste cu titluri mai ciudățele așa, ca Povestea târfelor mele triste sau Dragostea în vremea holerei. Ei, și? Marquez putea să scrie și despre noile produse din catalogul Lidl, băi, cretinilor! Exact cum și eu pot (păstrând proporțiile) să scriu despre reducerile de la Penny, că va ieși mișto. Oricum, orice a scris Marquez, orice idee penibilă de roman o fi avut vreodată, fiți siguri că a ieșit o carte bună și care merită citită, din simplul motiv că tipul era extrem de talentat, spre deosebire de celălalt tip.

Cât despre romanele de geniu ale lui Marquez… Un veac de singurătate a fost cartea mea preferată preferată. Da, am zis bine. Pentru că eu am avut mai multe cărți preferate începând cu 7 ani. Cartea preferată ține, în medie, cam doi ani, până începi să te saturi s-o declari cartea ta preferată și treci la altă carte preferată, pe care o descoperi între timp. Ei, am avut câteva cărți preferate înainte de Un veac de singurătate și am avut și de atunci unele, dar, dac-ar fi să-mi amintesc de una cu cea mai mare plăcere, cred că aia e. Îmi amintesc că citeam și reciteam începutul și mi-aș fi dorit să-l fi scris eu. Era un început atât de frumos încât aproape că nu mă interesa continuarea, mă satisfăcea doar să recitesc acele prime pagini și simțeam că înaintarea în lectură ar fi o supradoză nenecesară. Vreți SF? Vreți lumi imaginare? Vreți Pământul de Mijloc, Westeros și Essos, Hogwarts? Proștilor! Sunt toate un fel de Tecuciuri pe lângă Macondo.

Ah, iar Toamna patriarhului aș fi vrut să fie cartea mea preferată. Doar că am reușit s-o termin abia la a treia încercare și nu m-am convins să fiu atât de impostor încât să o pun în vreun top. Cu toate astea, Doamne Dumnezeule, ce tehnică! Câte o frază (impecabilă) întinsă pe 2-3 pagini. Descrieri nesfârșite și minuțioase care, în loc să te plictisească, te fac mai atent pe măsură ce se desfășoară. Atmosferă mai sumbră și mai apăsătoare ca-n Orwell sau Kafka.  Uitați-l pe Joyce și pe Ulisele lui. Toamna patriarhului este romanul primordial, de fapt, cartea care arată că se poate și altfel, care reinventează literatura și le zice tuturor haioșilor cititori de George R.R. Martin de pe Facebook că  nu, Marquez nu e Coelho decât dacă ești un imbecil, mediocri autosuficienți și fără haz!

Și da, era unul dintre foarte puținii contemporani care meritau citiți. Acum, că a murit și a devenit clasic, poate mai lăsați Game of Thrones-ul sau (mai rău) serialele și (re)descoperiți ce e, într-adevăr, un serial perfect: unul pus pe hârtie, nu în video. Și-apoi intrați pe mine pe chat să mă impresionați: ”Mantziii, să veeezi! Scriitorul meu preferat e un doctor și serialul meu preferat e o carte!”

Până una-alta, Marquez rămâne nemuritor, comparabil pe undeva cu iubitul său personaj, Aureliano Buendia, pe care-l descria astfel:

”Colonelul Aureliano Buendia organizase 32 de revolte armate și le pierduse pe toate. Avusese 17 băieți cu 17 femei diferite și au fost cu toții uciși, unul câte unul, într-o singură noapte, înainte ca fiul cel mai mare să împlinească 35 de ani. A supraviețuit deși a fost implicat în 14 atentate, 73 de ambuscade și pus în fața unui pluton de execuție. A trăit după ce a înghițit, odată cu cafeaua, o doză de stricnină care ar fi omorât un cal.”

 

Cum s-a născut mantzy

Acum, c-am schimbat tema la blog (probabil o să mai schimb un pic și din pule, oi vedea, că pula mea, nu se cade să zici „pula” prea des pe internet, că mi-a explicat mie un expert în succese virale și-n insuccese vaginale că dacă zici pulă pe internet te decade gugălu din drepturi, sau ceva), cred că a sosit momentul să vă povestesc cum a luat naștere blogul ăsta rahitic.

Eram în anul 2 de facultate și simțeam că sunt foarte cult, iar lumea are nevoie mare și urgentă să-i împărtășesc din cunoștințele mele. De fapt, eram un dobitoc care n-avea nimic de zis, dar care s-a remarcat vag înjurând lumea ca Badea sau Banciu avant la lettre (bă, Olempic Marrrsei!) și după vreo trei ani a început și să scrie relativ mișto. Deh, te-nveți cu orice, până și cu scrisul, dacă exersezi suficient. Dar stați. Am mers prea departe. Să mă întorc mai mult în timp.

Era începutul anului universitar. Octombrie, dar încă foarte cald. La căminul P10 se lucra încă de zor, lumea văruia, gletuia, spăla, bătea cuie și dădea muie (cred, noi nu dădeam, că eram papagali). În prima cameră de la parter pe dreapta, patul de sus, de lângă geam, stătea un student cuminte care citea ca un bou la materiile pe care le făcuse în prima lui zi de facultate. Dobitocul a citit toată ziua. A venit seara peste el, așa cum au venit și colegii de cameră cu încă vreo 10 prieteni, să joace poker. Timorat, tocilarul nu s-a mișcat din pat. Pokeriștii au uitat repede de prezența lui. După 8-9 ore de poker intens, tocilarul din patul de sus încă nu se mișcase, deși nu dormea. Continua să citească, cu ochii înfixați, vorba aia, pe aceleași două cursuri interminabile, perpetue, absolute.

Dar a venit ora 7 dimineața. Lucrările la cămin au reînceput cu noaptea-n cap; la toate camerele munceau contracronometru studenți, muncitori tocmiți de părinți mai cu dare de mână și madam Cati Andronescu, care muncea luând șpăgi de la fiecare prin niște intermediari acum mari scule prin tineretul PSD. Mă rog. Tocilarul era tot la citit, în patul de sus, de lângă geam. Cocalarii erau tot dedesubt, jos, la poker și băut. La un moment dat, prin geamul deschis larg (ca să iasă fumul de țigară) de la parter s-a văzut căzând un obiect masiv. La o miime de secundă după ce a trecut prin dreptul ferestrei, un pocnet surd a deranjat tăcerea gunoaielor din spatele căminului. Un sac de ciment căzuse de la un etaj superior, probabil de la 4 sau 5, și se spărsese la fereastra noastră. La încă o sutime de secunde după, în cameră a dat buzna, prin geam, un praf gros și înecăcios de ciment. Pokeriștii au fugit care încotro, refugiindu-se pe hol, departe de locul incidentului. Pentru tocilar a fost, însă, prea târziu. Peste măsură de amuzați, jucătorii de cărți l-au văzut pe ambițiosul student coborând din patul de sus (pentru prima oară în ultimele 10 ore) cu o figură uimită și imortalizată pentru vecie de stratul gros de ciment care-i acoperea pielea și pijamalele. Omul se transformase într-un monument al deznădejdii. ”Vecia” s-a terminat repede, pentru că tocilarul s-a dus la baie și-a stat mult acolo. A doua zi, administratorul căminului anunța pe toți ceilalți colegi că tocilarul s-a hotărât că nu vrea să stea, de fapt, în P10, și că aceea a fost prima și ultima lui zi de viață de cămin.

Ei bine, tocilarul nu eram eu. Eu eram unul dintre ăia care jucau poker. Dar aș fi putut fi!

Și pe urmă, de fapt la vreo câteva luni după, mi-am făcut blogul ăsta; de fapt, pe ăla vechi. Ăsta nou o să fie mult mai mișto. Sfârșit.

Cât de mult le iubim pe bucovinence

Vă amintiți, poate, că spuneam că Suceava este unul dintre cele trei orașe din zona crepusculară a României (alături de Craiova și Brăila). Mai mult decât Brăila sau Craiova, însă, Bucovina dă bucovinence. Bucovinencele sunt ceva foarte special, cu atât mai mult cu cât nu sunt moldovence, lucru pe care țin musai să ți-l precizeze cam de trei ori pe zi, uneori din senin, preventiv. Bucovinencele sunt speciale și pentru că au scăpat din Bucovina, acel lăcaș al șmecherilor mai complecși decât șmecherii din Braila, Craiova sau Roșiori (care, dacă au chef de cunoscut bine o fată, îi pun cuțitul la gât și o scot pur și simplu la o întâlnire foarte romantică în timpul căreia amintirea cuțitului va fi estompată de comportamentul ireproșabil al gentlemanului ce, inevitabil, o va duce în pat bazându-se doar pe farmecul său personal). Șmecherii din Bucovina fiind mult mai complecși, așadar, și poliția din Bucovina fiind chiar și mai inertă, orice fată frumoasă care scapă într-o singură bucată și neviolată [mult] din acele locuri este o supraviețuitoare remarcabilă pe care nu v-aș sfătui s-o provocați la nici o activitate-concurs căreia nu v-ați aștepta ca o asemenea făptură gingașă să-i facă față, de la table la fotbal și de la scandenberg la râgâieli. Bucovinencele sunt speciale pentru că sunt puține, pentru că nu sunt nici oltence, nici muntence, nici ardelence și nu, nici măcar moldovence, pentru că după experiențele cu ”Adio, mamă!” te pot băga de trei ori sub masă în timpul unei nopți de consumat tărie, pentru că au un accent cu totul special și diferit de împuțiciunea aia de accent din Galați sau Bacău, pentru că în pat fac ce-ar face cea mai emancipată și mai urâtă femeie din Paris, dacă se pune, Doamne ferește, problema să fie îndrăgostite de tine.

Nu mă credeți încă? Ei bine, bucovinencele sunt atât de mișto încât un domn din Bucovina pe nume Vasile Lavric a fost poreclit de presă ”mâncătorul de femei” bănuit fiind că a ucis și (ia zi, mă, Haninbale!) poate chiar mâncat cinci femei în ultimii 20 de ani. Omul este, desigur, un psihopat, dar judecătorii cu siguranță vor ține cont, atunci când îl vor întreba ”de ce ai mâncat, acuzat, cinci bucovinence?”, de răspunsul bietului om, care va pune capul în pământ și va mărturisi oftând:

- Pentru că bucovinencele sunt cele mai bune.

Costinești, comunism al tinereții mele

Câteodată, când mă trezesc că- i ora 6 dimineața și n-am dormit deloc, fac un duș la repezeală, îmi iau cheile și cobor în parcarea din spatele blocului îmbrăcat în treLing, cu geaca peste tricoul de dormit, ca și când aș avea o treabă extrem de importantă de rezolvat. Salut cu voce gravă dar cât de cât afectuoasă femeia de serviciu care mătură pe scară (mereu îmi răspunde surprinsă la salut, dregându-și vocea semn că e prima oară când vorbește în dimineața aia, cu aerul de ”uite, domnișorul acesta care se duce cam prea devreme să muncească în corporație este foarte relaxat și politicos, în ciuda deadline-urilor domniei sale pe care trebuie să le rezolve ASAP”), apoi mă urc în mașină și mă plimb prin București, cam o oră, înainte să mă întorc acasă și să mă culc dracu. Mă ajută la meditație și mai ales să-mi amintesc chestii. Îmi place să-mi amintesc chestii, am descoperit că mă face fericit să fiu cretin și nostalgic. De exemplu, în dimineața asta am fost până la gară și înapoi și, când mă uitam la soarele roșiatic mijind printre niște nori cu forme deloc romantice, mi-am amintit de o plăcere supervinovată a mea, melodia asta:

Funky DJ’s – Dimineata

A fost hitul verii 2006, pare-mi-se, o puneau niște tâmpiți din oră în oră, zilnic, pe plajă la Costinești, o stațiune de imbecili în care am fost o singură dată după care mi-am blestemat zilele pentru că am putut să merg în stațiunea aia de cocalari proști, de maneliști obosiți și de studenți la poli, datorită căreia am, acum, atâtea amintiri frumoase și poza asta (în care să ziceți mersi că nu mă văd, că eram negru ca un țigan și slab ca un țigan slab, plus urât, dar o pun doar ca să mă laud cu ce mișto era gagică-mea):

2 hats

Da, bă. Și uite-așa, dimineața, când sunt singur în mașină cu mine, înainte ca oamenii muncii să se trezească și să urâțească orașul, recunosc că vara aia penibilă a fost una dintre cele mai frumoase veri ale mele, piesa aia de super căcat – printre cele mai mișto cântece pe care le-am auzit, și parcă nici șaormele nu erau așa rele. Apoi mă gândesc speriat că habar n-am ce dracului nu funcționează corect în mintea noastră de ne amintim cu atâta emoție și plăcere de cele mai stupide sau neîmplinite perioade. O fi doar pentru că eram tineri, o fi doar pentru că acum e mai rău sau o fi doar datorită fetei cu pălărie din vremurile alea, cert e că suntem o specie tare ciudată, vă zic.

Și-atunci cum să ne mire că 70% dintre români se declară an de an, în sondaje, nostalgici după comunism? Eu din comunism nu-mi mai amintesc mare lucru, dar Costineștiul e comunismul meu. Aveam 21 de ani, 60 de kile și un tricou oribil cu verde fosforescent de la Kenvelo. Nu știam să înot, să scriu, să fut, să joc tenis de câmp, să tac, să vorbesc fără să mă bâlbâi și nici acum nu prea sunt grozav la toate astea, să vă spun drept. Dar n-aș da cocalarul ăla cu capete de mort și zaruri pe tricoul ăla de retardat pe nimic. Dacă duminica viitoare ar fi alegerile prezidențiale, așadar, aș vota cu cocalarul de lângă fata aia cu vârf de nas în formă de biluță și cu Costinești. Pulamea, ziceți mersi, puteam să fi zis ”cu Iliescu”.

 

Ambasada SUA a decis: Voiculescu la pușcărie!

Nu e (încă) un text despre Antena 3, așa că voi încerca să fiu cât mai scurt. Știți deja că principalul dușman al Antenelor este Laura Codruța Kovesi, fost procuror general al României, actual procuror șef al DNA, considerată de Gâdea, Badea și compania drept mâna dreaptă cu care Băsescu face arestări politice. Pe măsură ce atacurile la adresa DNA-ului s-au întețit, în iminența arestării securistului bășinos, zilele astea s-au dat niște premii interesante.

Pe de o parte, Antena 3 și-a cumpărat (din nou) niște premii în America cu care se vor lăuda tot anul și cu care-și va pune papagalul de Badea poze pe Facebook. Despre cum puteți cumpăra și voi premii pentru excelență în televiziune din America, detalii aici.

Aproape în aceeași zi, Laura Codruța Kovesi primea și ea un premiu. Parcă ceva mai prestigios, pentru că venea, practic, direct de la Casa Albă: Ambasada SUA la București i-a acordat Laurei Codruța Kovesi premiul anual pentru ”femei curajoase” (doar cinci românce au mai primit distincția), motivarea fiind: ”Laura Codruța Kovesi a demonstrat curaj extraordinar, luptând împotriva infracționalității și corupției. Doamna Kovesi este o forță care luptă pentru reforma justiției și a statului de drept.”

Ce vreți mai mult, băi? Vreți să vă traduc? America a dat semnalul: VOICULESCU LA PUȘCĂRIE! Și voi cum ați răspuns? Ați cumpărat niște premii de la ei. Bă, dar proști mai sunteți! Și arestați, și cu banii luați.

Criza de 30 de ani e o minciună

Nu încape îndoială că până la 30 de ani trebuie să faci ceva. Trebuie să te hotărăști cine ești. Trebuie să te așezi la casa ta și să te împaci cu societatea și familia, care negreșit te vor bate pe umăr și îți vor zâmbi complice, felicitându-te pentru că ai revenit în rândul lumii de pe calea nenaturală, bezmetică și, evident, inacceptabilă pe care te găseai. Trebuie să scrii o carte. Trebuie să începi să-ți cumperi singur chiloți, șosete și cravate; neapărat cravate, plus mai multe cămăși. Trebuie să te fi hotărât în privința zâmbetului studiat și a semnăturii și să încetezi să le mai exersezi. Trebuie să te fi săturat, deja, de sex anal, din moment ce te vei fi prins că, în fond, singura diferență este că e mai murdar și mai inconfortabil pentru ea; asta dacă-l faci cu ea. Pentru că în mod clar până la 30 de ani trebuie să te fi hotărât deja dacă-ți plac sau nu femeile. Și, dacă da, până la 30 trebuie să știi cum îți plac: frumoase și proaste ca în animații japoneze (ar fi inutil, totuși, pentru că toate astea sunt inevitabil luate de băieți fără păreri pe nume Ștefan sau Adi), urâțele și spirituale ca în filmele lui Woody Allen sau uimitoare și greu de strunit ca niște mașini de formula 1. Desigur, dacă nu vei fi făcut deja ce trebuie făcut până la 30 de ani, te gândești degeaba la femei uimitoare. Pentru că femeile uimitoare nu te vor băga în seamă dacă văd că n-ai lăsat nimic în urmă.

Lasă-ți amprenta, deci. Dacă au trecut 30 de ani și n-ai vandalizat nici un trunchi de copac, marcându-l pentru eternitate cu suprema înțelepciune ANDREI + ANA = FUT, trebuie să te gândești la alte metode. Trebuie să te gândești că să scrii o poezie poate nu e o idee chiar atât de penibilă pe cât părea în tinerețe. Trebuie să iei în calcul că să faci un copil poate n-ar fi, la urma urmei, greșeala vieții tale. Trebuie să te gândești că poate chiar ar trebui să nu mai râzi de bunicii care-ți spun ”dragă, vreau să te văd la casa ta înainte să mor”, mai ales când aceștia chiar mor. Pentru că da, trebuie să te gândești la moarte. Pentru că da, odată ajuns la 30 de ani, ești deja un nenorocit norocos care ar fi cazul să fi făcut ceva în timpul care i-a fost acordat. Cu ce te lauzi, bulangiule? Ce-ai vrea să-ți stea scris în necrolog dacă mâine ți-ar cădea în cap un șurub nestrâns bine de la o cursă low cost înspre Paralia Katerini sau dacă ai face un infarct jenant de la prea multe redbuluri? ”A fost un om bun”? Mare ratat trebuie să mai fii dacă asta e tot ce pot spune cei dragi despre tine, când mierlești. Red Bull-ul va fi făcut omenirii un mare bine, în acel caz.

Nu fi doar un om bun. Fii un om bun care contează. Fii un om rău care rămâne în istorie. Fii un om mediu care să fi făcut, cândva, niște oameni la fel de medii fericiți.

30 de ani e o vârstă inexorabilă ca moartea însăși, fiule. Știi care-i adevăratul blestem, în cursa nebună spre a fi prea târziu? Să ai 29.

Însemnările unui morocănos încă în viață

Sunt un omuleț rău și egoist. Uneori, noaptea, când n-am somn, mă consolez spunându-mi că suntem toți la fel. Dar nu cred. Eu sunt pe alocuri inutil și inexplicabil de urâcios, fără vreun motiv clar, nici măcar pentru mine. Mi-am petrecut viața de până acum propovăduind sinceritatea și criticând ipocrizia. Ipocrizia urărilor în dorul lelii, de pildă. În ultimii 8-9 ani, am răspuns unei mari părți a urărilor de ”La Mulți Ani” înjurându-i pe cei care mi le făceau. Drept urmare, azi de ziua mea mi-a zis La Mulți Ani, deocamdată, doar mama (muie cui îmi spune după ce citește textul ăsta, apropo). Mi-a mai zis o fostă prietenă și niște prieteni în dorul lelii, dar ieri, deci nu cred că se pune. Cu o altă fostă prietenă m-am băgat arțăgos în seamă pe chat, pe la 1 noaptea, pornind discuția cu ”E ziua mea. Sunt antipatic? Sugi pula.”. Mi-a răspuns cu ”Da, ești”, aș paria că la a doua replică, mai ales că era și singura întrebare. O dulceață. Bănuiesc că mi-o merit. Pe lângă faptul că-s mizantrop, sau poate tocmai de aia, am fost mereu un dezastru la a relaționa emoțional cu oamenii. Sigur, nu mă plâng, am muncit mult să ajung aici. Nu mă plâng, ci vă avertizez. Și pur și simplu observ că, chiar și așa, ursuz și scârbos, e bine să fii în viață.

Mi-am dat seama (și) de asta pentru că, recent, o fostă colegă de facultate a murit. Sunt într-atât de conștient de urâcioșenia mea încât prima oară m-am gândit că n-ar trebui să fiu ipocrit și să scriu mesaje înlăcrimate pe wall-ul ei de Facebook, pentru că nici nu-mi plăcea de ea chiar așa mult. Chiar și așa, aș pune pariu că, dintre noi doi, ea era omul mai bun. Din reflex, am deschis căsuța de chat cu ea de pe Facebook. Ultima conversație era din septembrie 2011, când tocmai aflase că are cancer și, după un tratament agresiv și costisitor prin străinătate, era gata pentru operație. Cineva dăduse niște numere de cont și eu am făcut o donație, din inima mea haină. Foarte mică donația, chiar îmi amintesc că mă gândeam că sunt un căcat cu ochi, pentru că dacă strângeam din fese un pic puteam să dau mult mai mult. Imaginați-vă cât de prost m-am simțit când m-a abordat (o făcusem prin transfer bancar direct din cont și se vedea cine și cum):

conversatie

 

Vedeți emoticonșii ăia stângaci în care zâmbeam? Eram pur și simplu disperat. Habar n-aveam ce să zic, acel ”mult curaj și baftă și vorbim după operație” urmată de un făcut cu ochiul trebuie să fie cea mai penibilă replică de încurajare pentru cineva cu cancer din istorie . Mai ales că nu am mai vorbit niciodată.

Ea n-a scăpat de cancer, eu n-am scăpat de ursuzenie. Din păcate, de la prima se moare. Tot din păcate, cu a doua poți să trăiești și 105 ani.

Acum, când am deja cu un an mai mult decât va avea ea vreodată, mă gândesc la ea, Andreea o chema. Și pentru prima oară vreau să iau în calcul existența vieții de după moarte. E singura compensație pe care o pot oferi Dumnezeu sau Universul la faptul că ursuzii mor rareori primii: ”hei, uite, oamenii ăștia de treabă și simpatici au primit un loc la lojă, voi morocănoșii n-aveți decât să stați mult timp pe-acolo, pe Pământ, și să vă faceți viața un iad (sic!) unul altuia”. Replică la care eu ridic degetul mijlociu spre cer și zic încruntându-mă cât pot de tare: ”E ziua mea, Universule. Sugi pula!”. Măcar sunt consecvent.

Omului care se uită după autobuz

Hei, tu! Da, tu, cetățeanule care ieși din stația de autobuz pe carosabil și scrutezi zarea, să vezi dacă vine autobuzul. Da, tu, cel care te ridici pe vârfuri și-ți mijești ochii, încercând să distingi dacă pe ăla scrie 336 sau 601. Ce cauți, omule? De ce ești aici? Te-ai întrebat vreodată? Ce este viața ta, de ce exiști, de ce ești condamnat să nu mai fii? Ești demnul urmaș al unor iluștri exploratori, ești rodul căutării și al curiozității, strămoșii tăi au călcat în spațiu și au subjugat natura. Așa că spune-mi, căutătorule; spune-mi, inventatorule; spune-mi, rătăcitorule prin timp și spațiu, de ce pizda mă-tii contează dacă vine autobuzul chiar în momentul ăla sau nu?

Niciodată nu pleci din stație înainte să te urci în el, visătorule. Niciodată nu-ți faci planuri variabile în funcție de întârzierea de un minut sau de nouă minute a autobuzului, idealistule. Indiferent dacă autobuzul vine chiar atunci sau ceva mai târziu, tu vei sta în acea stație, așteptându-l. Pentru că știi că oricum va veni. Pentru că știi că oricum vei fi în el. Pentru că știi, la urma urmei, că o să vină când o să vină.

Și atunci, de ce o faci? De ce-ți riști viața ocupând o bandă întreagă a străzii, într-un oraș în care mașinile apar pe benzi aparent libere ca prin miracol, instantaneu, de parcă în Militari s-ar fi descoperit materializarea?

O faci pentru că vrei să știi? O faci pentru acel frison de vanitate dat de faptul că știi ceva ce oamenii care stau liniștiți la 3 metri în spate, fără să se holbeze după autobuz? O faci pentru descărcarea nervoasă produsă atunci când înjuri printre dinți RATB-ul, în caz că nu se vede? Te uiți după autobuz așa cum citești horoscopul? Vrei să trișezi? Vrei să-ți cunoști destinul?

Am o idee. Ce-ar fi ca data viitoare când mergi cu autobuzul să iei cu tine o carte? Și, în timp ce autobuzul vine sau nu vine, tu să stai și să afli lucruri mai importante de-atât. Să afli, de pildă, că peste oamenii care ies în drum brusc dau mașinile.

Prostovanul sau gâlceava actorului cu lumea

Mircea Diaconu e, într-un fel, un erou. Datorită lui țara se va ridica și va demonta niște mituri. Să-i fim recunoscători. Nu se întâmplă des ca actorii să fie eroi și-n viața reală.

Actorii sunt legende. Oameni fabuloși pe care noi îi înzestrăm, conștient sau mai degrabă nu, cu toate calitățile personajelor pe care le-au interpretat. Chiar și când personajul e negativ, noi nu-l vedem niciodată pe actorul din spate ca pe tipul rău. Continuăm să împrumutăm lucrurile bune de la acel băiat rău (tenacitate, inteligență, un mod absolut cuceritor de a trage cu pistolul sau de a scuipa semințe ș.a.m.d.). Mai devreme sau mai târziu, în viață, vine, însă, știrea mai proastă chiar și decât aflarea veștii cu inexistența lui Moș Crăciun: actorii sunt proști. Nu toți, dar o bună parte din ei sunt niște cretini și e dificil pentru noi, oamenii care ascultau The Kinks – Celluloid Heroes pe repeat, să accepte că realitatea este cu totul altfel decât fantezia noastră ridicolă în care actorii sunt niște oameni extraordinari.

Parcă supărați pe viața asta rea care nu le dă scenariul dinainte, să poată ei să-și învețe replicile și destinul pe de rost, cei mai mulți actori români sunt supărați pe lume. Cu o atitudine jignită și păguboasă de ”bă, tu știi cine sunt io?!” , mulți dintre ei săraci și (relativ) celebri, actorii de la noi se refugiază într-o stângă bolnavă în care pretind de la stat ajutor materializat în bani, rinichi și case ca pe Beverly Hills. Poate că știu ei ce știu, pentru că unii chiar le primesc (vezi directorii de teatre).

În bătălia lor perpetuă cu statul rău care nu-i tratează ca pe niște staruri  (păi, înainte de Ceaușescuuuu, eheeee, valorile EREA respectate!) și-i lasă să moară de foame, actorii de azi (repet, ăia cretini, care-s mulți) se aciuază la Antena 3, care le dă spațiu de emisie și arată unei țări șocate de asemenea nedreptate chiloții lor rupți în partea din spate. Antena 3 e poporul. Poporul orb, poporul vechi, poporul găunos și impostor, poporul care nu vede nimic în neregulă că un securist dovedit îl spală pe creier, dar este ultragiat de drama unor oameni care n-ar trebui să trăiască rău, deoarece apăreau la televizor când era poporul mic. Între timp, oamenii de la Antena 3, realizatori și directorași plini de ambiție, câștigă zeci de mii de euro lunar, dar asta nu-i împiedică să ofteze, sincer impresionați de sărăcia unor oameni care au apărut la televizor, dar nu și-au mai găsit curul de pupat după ce curul lui Ceaușescu a fost ciuruit și-a căzut toată carnea de pe el.

Mircea Diaconu nu e nici el prea inteligent, dar e un bou orientat. E, așa cum ți-o spune și privirea lui de vulpoi bătut, dintre actorii șmecheri. El a fost dintre ăia de care statul a avut grijă încă înainte de Antena 3. Dar a simțit că se poate mai mult. A simțit că se poate-n politică. Și s-a trezit vedetă la Antena 3. Când o instanță a decis că Diaconu nu poate fi și parlamentar, și director de teatru, Diaconu s-a dus la mama Antena 3 să plângă. Nu voi insista pe motivele evidente pentru care Antena 3, căreia îi frige buza pentru că în vreo două luni le va fi arestat patronul, se zbate să ne arate că justiția dă decizii greșite și anti-popor și să mute făcutul de dreptate din sălile de tribunale pe străzi, unde vocea majoritară a poporului (no?) ar trebui să spună cine iaște și cine nu iaște vinovat.

Mă voi întoarce la Mircea Diaconu, această victimă a celui mai bun sistem pe care l-a găsit civilizația umană până acum, care s-a apucat să ignore o decizie definitivă a instanței și să strângă semnături, alături de eroii Badea, Gâdea sau iubita mea Oana Stancu, ca să candideze, totuși, la europarlamentare. Cum spuneam, tenacitatea e o calitate de apreciat chiar și atunci când vine din partea unui băiat rău. Dar nu pentru asta e Mircea Diaconu erou. Diaconu e erou pentru că, apărând zilnic la televizor, face tot mai clar chiar și orbilor că nu e profesorașul sărac și labagiu din Filantropica, că Dorel Vișan e și în viață exact cum e în toate rolurile lui de polițai comunist și că, la urma urmei, cei mai mulți dintre actori nu sunt, dom’le, ca în filme. Asta doar dacă nu cumva filmele sunt despre niște nesimțiți.



Copyright © 2004–2009. All rights reserved.

RSS Feed. This blog is proudly powered by Wordpress and uses Modern Clix, a theme by Rodrigo Galindez.