Latest Entries

Dragă Liviu Dragnea, suntem șogori, așa că am următoarea pretenție de la tine:

În primul rând, dar și în al doilea, eu sunt șogor cu Liviu Dragnea, așa cum ați bănuit deja citind titlul. Nu e ușor. E o responsabilitate mare. Din partea mea, mai ales. Trebuie să țin cont de anumite chestii. Nu sunt paranoic, nu cred că știe toată lumea, nu mă obsedează modul în care sunt privit de anonimi pe stradă, dar cel puțin o persoană e la curent (ea), și asta e suficient. Pentru că, dacă știe cineva, ar putea ști mai mulți. La urma urmei, e o chestie de minim respect față de tine însuți. Când fuți aceeași femeie cu Liviu Dragnea nu poți să apari așa pe stradă, îmbrăcat oricum, nebărbierit și neîngrijit. E ca și când ți-ai permite tu, un căcat de om dintr-o țară bananieră, să dai o muie Monicăi Lewinski, Orientului Mijlociu sau unei pseudoscriitoare românce contemporane care nu trebuie numită pentru că oricum se va autosesiza când va citi acest text. Nu poți să fii șogor cu Liviu Dragnea fără să fii un om bun, ba chiar aș spune că nu poți fi șogor cu Dragnea dacă nu ești un om ireproșabil, de succes și respectat în comunitate.

Mi-am însușit toate aceste chestii. Fac duș zilnic. Mă spăl în urechi și între degetele de la picioare la cel mult două zile. Mă dau cu deodorant nou când simt că ăla vechi se duce. Salut vecinii când ies din casă, folosesc apă de gură și de obicei nu am păr pe coaie. Chestii de bază, poate, dar important de bifat și de precizat.

Eu cred că mi-am îndeplinit partea mea de înșogorire. Dar Dragnea? Eu cred că Liviu Dragnea nu respectă termenii.

Da, știu, se împotrivește Americii la Antena 3 și pare că se spală înainte să se îmbrace, dar e de ajuns?

Nu.

Pentru că are mustața aia hidoasă.

Du-te-n pula mea, șogore, Liviule, Dragneo, coae, nebunule…! Tu vorbești serios cu mustața aia? Deci tot restul feței bărbierit perfect, tuns la linie și costum la dungă, ochii ăia albaștri (cred) și amantele alea superbe, iar tu ai mustață stufoasă? Unde te crezi, în anii ’70? Ești hipiot? Ești nebun? Ești Clark Gable? Ești Frida Kahlo? Ești gigolo pe 5 lei? Ești șofer? Dacă răspunsul la toate aceste întrebări e ”nu”, rade-ți în pula mea părul ăla de sub nas!

Uite, ia exemplu de la Adi Ursu:

adi ursu

Adi Ursu e un penis prea gros vârât de oamenii de la garderobă într-un costum prea slim fit. Cea mai jegoasă apariție TV, de departe. L-ați văzut la emisiuni? Săracul slinos cu tren superior ce seamănă a pulă grasă vârâtă într-un brâu mult prea strâmt! Tare milă-mi mai e de el. Pe cele trei cefe care i se adună deasupra gulerului se citește sforțarea și chinul. Ochii exoftalmici se evidențiază nescontat și nedorit în susul apretului semeț al ținutei. Și, mai ales, e chel. Nu doar pe cap și în cap, ci pe față și probabil pe tot corpul, inclusiv interfesier. Sau cel puțin așa lasă impresia. Adrian Ursu e un jeg ambulant, dar chiar și așa se respectă suficient de mult încât să nu aibă mustață.

Iar eu nu sunt șogor cu Adi Ursu, Liviule, asta voiam să-ți spun! Că să fiu șogor cu Ursu ar însemna chiar să fi făcut dragoste cu Oana Stancu sau să-l fi lins în cur pe Voiculescu și, deci, să mă sinucid. Mă consider mult mai presus de-atât, totuși. Pentru că sunt, totuși, șogor cu tine. Iar șogorii au un cod al onoarei! Nu mă mai face să mă simt prost! Nu mă face să recurg la măsuri drastice, să-mi torn furadan în vin alb (în loc de Borsec) sau să mă sui pe vreo macara! Te rog, rade-ți mizeria aia de sub nări! Când o vei face, voi șterge acest text, și vom fi din nou șogori discreți.

Cum erau să ne lase fără serviciu manelele lui Dinu Patriciu

- nu, această postare nu este în versuri, deși așa ar putea părea -

N-o să mă apuc acum să comentez rata de succes în afaceri (în orice afacere) a lui Dinu Patriciu după pleașca cu rafinăria, nici calitatea lui umană. Nu l-am cunoscut personal, dar în general îmi vine greu să cred (iar exemplele de afaceri despre care vorbeam mai sus o pot confirma) că unui capitalist nu neapărat veros, dar atât de prolific cum era Patriciu într-o perioadă, îi pasă câtuși de puțin de oameni, adică de propriii angajați. E și greu, recunosc, să privești 11.000 de angajați, câți avea Patriciu într-o vreme, ca oameni distincți, oameni cu probleme, cu familii, cu amante, poate. Când lași trei oameni pe drumuri ai coșmaruri. Când lași 7.000, însă, nu e dramă, ci eficientizare a costurilor.

În vara lui 2011, noi ne mutaserăm cu emisiunea de radio de la Sport Total FM la City FM. Nu cred c-au trecut două săptămâni până când am auzit că noul post la care ne hlizeam a fost cumpărat de Dinu Patriciu. Așa era. Doar că Dinu Patriciu avea o problemă mare cu emisiunea noastră. Era (și încă este, doar că acum e din nou la Sport Total) expresia radiofonică a unei reviste complet independente. Iar Patriciu avea doar niște angajați, pe care-i voia loiali și ascultători. Noul director al postului ne-a convocat la o ședință la care, după un discurs pe care nu-l pot nici măcar reproduce deoarece era extrem de incoerent și se împrăștia cu fiecare silabă în tot mai multe direcții, ni s-a sugerat că putem face în continuare emisiunea, dar trebuie să fie cu manele. Acum, dacă nu știți, City FM a fost singurul radio de rock adevărat din țară. Nu, laba de Rock FM (care rezistă cu succes tocmai pentru că este o labă, bravo lor, mă rog) nu a fost niciodată post de rock. City chiar era. Se dădea un rock atât de nișat (aș zice) încât mărturisesc că uneori era peste puterile mele să ascult anumite piese, și schimbam postul. Ei, un director pus de Patriciu (erau prieteni sau ceva) voia să transforme acest post într-unul de manele. E drept, el nu zicea chiar MANELE în discursul ăla gol de conținut. Cum era? TURBO FOLK, băi! Asta era noua orientare a City FM, în viziunea noului său conducător.

Mai grav era însă că la City FM nu se plăteau salariile. Cum de altfel nu se plăteau în tot trustul. Când mergeam la emisiune, ne trezeam înconjurați de oameni triști și plini de griji. Nu era deloc o atmosferă propice unei emisiuni de umor și vesele în general. Noi luam bani și de la Kamikaze, deci ne descurcam, dar în acea redacție existau mulți oameni care erau doar angajații radioului și nu mai plecaseră cu bani acasă de vreo 3-4 luni. Nasol, poate și pentru că nu se gândiseră (dobitocii!) din timp să bage niște manele.

Așa că ne-am decis să fim eroi. Ducu Hâncu a explicat situațiunea într-o emisiune (înregistrarea mai jos) care a făcut să explodeze conducerea trustului, toți directorii și directorașii au fost chemați de prin vacanțe și băgați în ședință, iar noi… Nouă ni s-a dat de înțeles că a fost ultima noastră apariție pe post. Adică și fără manele, și liberi să spunem ce vrem?! Băăă, băiețicilor, reveniți-vă, că aici e presa din România, unde vă credeți? (aici sau aici puteți citi cum a fost primit gestul nostru de minidisidență de presa vremii)

PS – Trei ani mai târziu, presa independentă continuă să nu fie apreciată în România, drept urmare continuă să nu prea existe (cel mult subzistă). De ce-am vrea noi, români pe treaba noastră, formatori de opinie care să spună ce gândesc sau, mai grav, ce e adevărat? Noi vrem doar să ne hăhăim sau să ascultăm opinii turbate rostite de moguli prin vocea unor slugoi ca Mircea Badea. E bine așa, pentru că noi înșine suntem un fel de sclavi la serviciu, deci de ce-am aprecia altceva, chiar și atunci când serviciul altora presupune ca principiu fundamental libertatea de expresie?

PPS – pentru cei care mai apreciază, totuși, presa liberă, emisiunea de radio a Kamikaze continuă. Și-o puteți asculta astăzi, de la 14 la 15, pe 105,8 FM sau live online aici.

PPPS – la momentul respectiv, nu am reușit să-l convingem pe domnul Patriciu să dea vreun salariu. Am avut totuși plăcerea să ni se zâmbească și să primim mulțumiri șoptite pe culoarele trustului Adevărul. Satisfacția acelor momente – neprețuită (iar faptul că n-a avut preț a picat de minune pentru niște băieți neplătiți). Apropo, dragi tineri jurnaliști: NU MAI MUNCIȚI FĂRĂ BANI! Dacă vi se oferă internship-uri, scuipați-i și, dacă chiar nu merge, apucați-vă repede de o meserie serioasă.

Trei povești: despre viață, despre moarte și despre ceva între cele două

(spuse în ordine inversă)

I

Doar ce ieșiserăm din comunism, cu toții, când am ajuns io la mare prima oară. Eram mic și ai mei m-au pierdut pentru câteva ore. Înțelegeți-i și pe ei, nu erau obișnuiți nici cu marea, nici cu a avea un copil (drept dovadă că de atunci pare-mi-se că nu m-au mai pierdut niciodată, ura!). S-a întâmplat că mă dădeam într-o tiribombă (nu, nu într-una din asta, era una din aia mică, cu buburuze în loc de vagoane) și am adormit, cu întreg corpul picat unde ar fi trebuit să fie măruntaiele buburuzei, dispărând chiar și din raza vizuală a paznicului tiribombei (sau ce dracu e ăla). Buburuzele au continuat să se învârtească, timp de mai multe ore, până când m-am trezit, am ițit capul din ascunzătare și m-a reperat un nene care m-a înapoiat șatrei. În timpul în care mă învârtisem în somn, ai mei continuaseră să mă caute disperați, deși tata (ca să vedeți de unde am moștenit talentul de a face glume cu totul inadecvate uneori) a întrebat-o pe maică-mea, la un moment dat: ”Îl mai căutăm sau facem altul?”. Se înțelege că eram destul de dezorientat când am coborât din tiribomba aia, dar pentru mine (mă gândesc la asta destul de des, de atunci, deși s-a întâmplat acum vreo 24 de ani) a fost ca și când aș fi coborât nu doar cu o amețeală de moment, ci cu totul defazat, aproape ca și când aș fi revenit într-o existență paralelă. Nu mi se pare că m-am rătăcit mult atunci, e drept. În multe situații de zi cu zi mi se pare că sunt atâââât de aproape să fiu normal, să reacționez ca toți ceilalți, să mă comport social acceptabil, dar mereu ratez câte ceva, mereu se întâmplă o mică chestie care mă face nu doar să fiu perceput drept vizitator din altă galaxie, ci să mă simt eu însumi străin pe-aici. E ca și când adormind în tiribomba aia aș fi ratat ceva foarte important, aș fi rămas în urmă un pic, doar un pic, și de atunci nu reușesc deloc să recuperez. Ca și când aș rata la mustață un tren, adormind în gară, după care aș alerga o viață întreagă după el. Fără îndoială un om oarecare care e văzut alergând după tren mai mult de un minut pare ciudat tuturor celor din acel tren și în general oricărui observator extern al grozăviei, dar uimirea tuturor se va accentua cu fiecare minut ce trece, așa că imaginați-vă starea de șoc crescând vertiginos, minut cu minut, la vederea unui individ care se jură că-i om normal, doar că (cu totul întâmplător, după un incident minor și nefericit) aleargă să se urce într-un tren timp de 29 de ani (și încă numărăm). E nasol să nu fii în tren, să știți, cu atât mai mult cu cât trenul după care fugi nu oprește în nici o stație. Dar mie îmi place trenul chiar și așa, de la distanța asta mică, de aia mă și încăpățânez să-l prind. Câteodată mai văd printr-o fereastră, alteori prind din zbor câte o discuție purtată pe geam, la țigară, în timp ce gonesc aproape de scara salvatoare, și, din timp în timp, oamenii buni, copiii mai ales, îmi aruncă o vorbă bună sau câte un măr. Continui să alerg, cu gândul la o singură chestie: în fond, trenul doar te duce undeva; când se va opri, voi fi ajuns în același loc ca norocoșii care au prins locuri înăuntru. Când se va opri, aceștia vor coborî din tren senini și vag plictisiți, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, iar eu o să merg la ei răsuflând din greu și-o să le zic: ”Băi, n-o să vă vină să credeți ce mi s-a întâmplat!”.

II

luana caineSăptămâna trecută rugam lumea pe Facebook să doneze bani pentru salvarea Luanei, o fată pe care nu o cunoșteam, dar despre care prietene comune mi-au povestit foarte rapid și precipitat că e (pe scurt) un erou și că o explozie petrecută într-un cabinet medical a adus-o într-o stare din care nu-și revin mai mult de 1% din oameni. Ei bine, cifrele reci au avut dreptate din nou și Luana nu a supraviețuit. Mi-a părut foarte rău, dar mărturisesc că poveștile spuse în fugă (evident, prietenii ei erau mult prea ocupați cu chestiuni legate de salvarea fetei decât să mă impresioneze pe mine cu povești) m-au atins doar la un nivel superficial. De plâns am plâns abia la o zi după ce aflasem că a murit, când am văzut o succesiune de poze cu Luana salvând un câine lovit de mașină de pe autostradă. Nu am plâns pentru că m-am simțit legat de ea prin faptul că și eu opresc de atâtea ori ca să văd dacă un animal lovit de mașină este chiar mort sau încă agonizează, nu am plâns nici măcar din cauza frumuseții gestului și a pozei, ci am plâns pentru că, chiar dacă acceptăm posibilitatea unei existențe de după, e greu de crezut că în aceea există câini care să aibă nevoie să fie culeși cu gingășie de pe marginea drumului. Am plâns pentru că Luana e acum, moartă pretutindeni fiind sau în viață în altă parte, mai inadecvată decât mine, cu trenul meu cu tot. Într-un univers cu adevărat perfect, cum îl descriu unii fizicieni, Luana nu ar fi murit niciodată, rămânând mereu în acea lume care are nevoie ca un câine, o pisică, o căprioară, un iepure, un cal sau chiar un om să fie salvați. Și-am mai plâns pentru că lumea însăși e un pic mai inadecvată acum, când a pierdut așa ceva, când i s-a oprit din învârtit o mică rotiță a cărei pierdere poate afecta, în capul meu cel puțin, întreg mecanismul. Nu a fost pentru prima oară în viață când am simțit că picioarele mi se înmoaie și trenul se îndepărtează tot mai mult, ba chiar când m-am întrebat dacă mai are rost să alerg.

III

Am mers după mult timp cu tramvaiul acum câteva zile, având mașina imobilizată într-un service, și nu gustam deloc repapropierea de lume și de transportul în comun. Era atât de cald încât mizeria din tramvai devenise lichidă, iar eu îmi așteptam stația cu jumătate din față lipită de geam, geam care îmi părea singura bucățică neaflată în pericol iminent de topire din toată șandramaua ce mă înconjura. Nemaifiind familiarizat cu simplul gest de a pleca pregătit cu apă în asemenea aventuri urbane, îmi era și foarte sete, iar setea laolaltă cu nervii, sudoarea și starea generală de disconfort mă făceau cu siguranță o prezență care emana acrime (și transpirație, e drept) prin toți porii. Cu toate astea, de mine s-a apropiat o fetiță cârlionțată cu niște ochi de un albastru (aș zice) nefiresc, care ținea în mână o sticlă de 0,5 de apă aproape goală. Nu mă pricep la copii așa că nu pot să estimez ce vârstă avea, între 3 și 6, să zicem, cert e că nu a făcut decât să-mi zâmbească și să-mi întindă sticla. Nu a coborât mâna până când nu am luat-o. I-am zâmbit la rândul meu și i-am făcut semn să ia sticla înapoi, întinzându-i-o, dar mi-a blocat mâna și mi-a împins-o la loc spre piept, în timp ce și-a strâns pumnul celeilalte mânuțe, cu excepția degetului arătător, pe care l-a îndreptat către mine și mi-a spus simplu, dar pe un ton aproape autoritar, cu siguranță imposibil de refuzat: ”Pentru tine”. Am apucat doar să-i zic mersi și să-mi mușc buza de jos ca să nu mă fac de râs bocind în public, iar ea a profitat de scurta mea ezitare ca să se întoarcă la maică-sa, care nu văzuse nimic din toată scena. Au coborât 30 de secunde mai târziu (eu mai aveam vreo trei stații de mers), și, abia după ce ușile s-au închis din nou, eu am băut gura de apă care mai era în sticlă. Avea gust de viață.

Atunci m-am gândit că poate universul chiar e perfect sau măcar se străduiește să fie. Atât de perfect încât, după o greșeală aproape impardonabilă pe care a făcut-o în cazul dispariției Luanei, a încercat imediat să repare ce mai putea fi reparat, înlocuind-o pe aceasta cu o fetiță care e în stare să ofere apă necunocuților însetați din tramvaie. Asta m-a făcut să-mi mai revin din dezamăgire și să alerg din nou, cu mai mult aplomb, după tren. Cine știe câte Luane de existența cărora habar n-aveam sunt în el? Sau poate într-unul din vagoane o găsesc chiar pe ea, fata din poza de mai sus, îngrijind o vrabie rănită după ce a intrat din greșeală într-un compartiment și s-a lovit de singurul geam pe care căldura nu l-a topit.

Felicitări, Robin Williams!

Inflație de lacrimi și poze cu Robin Williams pe Facebook. Nu contează câte filme am văzut cu el, cât de mult ne-a preocupat soarta lui în ultimii ani, de când mai mult bea decât filma, sau cum a murit, la urma urmei.

Robin Williams s-a sinucis, mă, virginelor egoiste! Nu a murit într-un accident tragic de avion, nu l-a împușcat un băiat rău (negru, dacă vreți, hai, că știu că vreți!) în timp ce dansa fericit în ploaie, nici măcar n-a făcut un infarct, să regretăm noi acum amarnic că nu mai e printre noi. Omul era extrem de deprimat și s-a sinucis, nu doar ”a murit”. Diferența dintre cele două e notabilă. Deși putem regreta starea psihică a bietului actor, nu putem regreta o acțiune conștientă a lui soldată cu succes. Ce-ați fi vrut, mă, loazelor, să nu reușească să se sinucidă și acum să stea pe un pat de spital jenat și gândindu-se că nici la atâta lucru nu e bun și, eventual, cum o s-o facă iar, doar ca să nu rămâneți voi, delicaților și sensibililor, fără ”un mare actor”? Nu, omul a vrut să moară, așa că s-a omorât. Felicitări, Robin Williams! Ai plecat cu stil, dar parcă ultimul tău rol e prea pentru proști, uitându-mă la ce impact are pe rețelele de socializare. Nici nu mai deschid iMDB-ul, să verific, dar sigur sinuciderea lu’ tălică are peste 9 și e-n super dubiosul top 250.

Duminica orbeților

Atenție: introducere lungă cu scopul de a crea o metaforă care nici măcar nu e atât de reușită

Vedeți dumneavoastră, eu pe vremea lui Iliescu (capitalism, toți ochii către Occident etc.) aveam apă caldă doar șase ore pe săptămână. Și apa rece era cu program, dar mă rog, să rămânem la aia caldă. Cum toate lipsurile din copilărie se manifestă la maturitate sub forma unor sechele a căror gravitate variază de la ”hazlii” la ”rușinoase”, după ce existența mea terestră în România a primit binecuvântarea apei calde non-stop, am dezvoltat cu aceasta o relație foarte apropiată (mă voi referi, se subînțelege, la una dinre sechelele hazlii). Într-una din orele petrecute în cadă în această săptămână, așadar, am observat ceva neobișnuit: luciul apei era tulburat de un țânțar care se zbătea între viață și moarte, gata să se înece. Trebuie precizat că țânțarii sunt singurele ființe pe care le omor, deși am caracterizat mai demult aceste crime drept o ”autoapărare activă”. În general, cred că în natură e firesc să răspunzi cu aceeași monedă. E drept că țânțarii nu mă omoară pe mine, ci mă mușcă, doar că eu nu am reușit să-mi rămân fidel principiului de ființă superioară și să mușc țânțari fără să-i și omor. Cu toate astea, m-a mișcat agonia țânțarului care tocmai trecea printr-o moarte cu totul neobișnuită speciei lui, ba chiar i-aș zice nedreaptă raportat la obiceiurile țânțarilor (cum să se înece o vietate atât de legată de apă?). Așa că am decis să-l salvez. Am alunecat ușor cu degetul mijlociu pe sub apă, apoi l-am ridicat ca pe o targă și l-am așezat pe marginea chiuvetei. Aș putea să jur că l-am mai auzit trăgându-și o dată respirația ascuțită de țânțar, după care și-a dat duhul. Mi-a părut rău de el. Știam că acel țânțar ar fi fost în orice altă împrejurare agresiv, bâzâitor și enervant, dar în acest context a avut parte de o moarte tristă.

Oamenii prezenți ieri la ”plimbarea” de la Cotroceni, în frunte cu lingăii disperați ai varanului, mi-au lăsat impresia unor țânțari care se îneacă. Spre deosebire de alte dăți, când mă exasperau și îmi făceam planuri cum aș putea să-i opresc, acum am simțit pentru ei doar milă. Milă în fața unor țânțari care trag să moară atât de departe de zona lor de confort.

Țânțarii ca Badea, Gâdea, Ciuvică, Grecu, Stancu și subțânțarul Ursu (ăsta mi se pare de departe cel mai prost dintre ăia relativ celebri, comparația cu țânțarii e nedreaptă pentru agerele insecte) nu vor mai fi niciodată în elementul lor țânțăricesc. Apa care îi îneacă încet, în ciuda milei mele sincere, este justiția care funcționează și va funcționa și după ce Băsescu nu va mai fi. Aproape că-mi doresc să câștige Ponta alegerile, pentru că sunt convins că nimic, nici cea mai concertată acțiune a celor mai mari ticăloși, nu mai poate opri mecanismul în alte țări elementar al pedepsirii infractorilor. Ca idolii și prietenii lor (sau poate chiar ei, cine știe) să continue să intre la pușcărie și în regimul Ponta va fi imposibil de suportat de către țânțarii muribunzi.

Sigur, când spun că țânțarii (comparația se potrivește și în ceea ce privește anvergura intelectuală, cu excepția, spuneam, cazului lui Ursu) de la Antena 3 vor muri, nu mă refer la moartea lor propriu-zisă, ci la dispariția treptată a influenței lor jegoase din viața noastră, a tuturor. Bâzâitorii de la Antena 3 au avut de ales între câștiguri mult peste medie cu prețul compromiterii totale și cariere îndelungate, dar mai prost plătite, ca ale noastre, ale fraierilor din mass media care nu ling cur de securist și de strâmtorarea cărora slugoii răsfățați de stăpân râdeau. Ce au ales, e clar. Acum, această demonstrație de forță a colectivului Antena 3 are în spate o disperare justificată: cine să-i mai angajeze pe ăștia, după toate mizeriile pe care le-au făcut? Drept să vă zic, nu m-aș lăsa nici pe mâna unei machioze de la Antena 3, n-aș avea încredere într-o femeie de serviciu de acolo să-mi spele pe jos, ce să mai zic despre lătrăii care au revoluționat manipularea prin minciuna lor în câmp deschis, jignitoare pentru orice umbră de inteligență? Rămâne de văzut dacă oamenii care s-au autodistrus la Antena 3 au acumulat suficientă avere cât să reziste până la bătrâneți într-o țară  al cărei progres deja de nestăvilit îi va marginaliza ca pe niște erori ale tranziției ce au fost. Eu nu cred. Și mă mai gândesc dacă o s-o iert pe Oana Stancu, care mă mănâncă de cur prin procese cu superavocații ei de la firmă ca să-mi ia caii de la bicicletă, și mi se va face milă de ea când o s-o văd cerșind la semafor.

esii

Cât despre orbeții care au răspuns chemării pseudoziariștilor, pentru ei moartea e o perspectivă mult mai concretă, pentru că în general erau niște bășinoși bătrâni. Dar, la fel ca țânțarii sus-menționați, și ei vor muri urât, în ipostaze umilitoare și neașteptate, după ce rudele, prietenii și vecinii normali la cap i-au văzut la televizor. Amintirea lui nea Tomescu de la scara trei ținând în brațele-i scheletice o pancartă de un analfabetism glorios (ca aceea din poza de mai sus) într-o zi caniculară de vară în care alții de vârsta lui s-au mulțumit să-și țină, ca tot omul trecut de prima tinerețe, coaiele într-un lighean, nu se va șterge ușor din amintirea apropiaților care l-au văzut și au râs sau, după caz, s-au rușinat de cât de imbecil e. Nea Tomescu cel cu pancarta ”EȘII AFARĂ” va face infarct în doi, patru sau opt ani de acum și vecinii de la scară, în loc să sune la salvare, îl vor pune la mișto să scrie pe o foaie ce-l doare, ca să mai râdă de el o ultimă dată.

Acești comuniști odioși care în trecut ne-au distrus prezentul (pe atunci doar un amărât de viitor) mișună zilnic printre noi deghizați în bunici de treabă, decenți și înțelepți. Nu vă lăsați păcăliți, însă! Unii dintre bătrânii bonomi și aparent de treabă pe care-i vedeți în troleu sau la piață sunt fiarele care în anii ’90 s-au pișat pe voi și pe copiii voștri. Și, desigur, fiarele care înainte de revoluție aplaudau extaziate la sfârșitul cuvântărilor cârmaciului peltic, pe vremea când credeau că idioțenia stilului lor de viață va fi nemuritoare. Au fost mai greu de învins decât comunismul însuși, dar acum, în sfârșit, eu simt că i-am dovedit. I-am văzut ieri chinuindu-se să-și amintească ce erau odată, când singura acțiune violentă care a amintit de vremurile în care făceau legea în România a fost un șut obosit în fundul unei reporterițe de la B1. Comparând imaginea cu unele de acum 20 sau 30 de ani, neputința de azi nu poate decât să ne facă să zâmbim amar. Acești ticăloși nu mai au puterea de pe vremea când îl votau cu două mâini pe Iliescu și-i scuipau cu două guri pe Rațiu sau Câmpeanu. Nu mai au forța să-i ia de guler pe studenții și muncitorii cu capul destabilizatori și să măture cu ei pe jos (futu-le muma-n cur de intelectuali!). Nu ne mai pot tunde, nu ne mai pot trage de urechi, nu ne mai pot bate, nu ne mai pot afecta nicicum. Acum sunt niște bășini umblătoare, niște relicve ale trecutului care nu-și dau seama că au murit de mult.

Ieri, tot într-o duminică, am asistat la cântecul de lebădă al orbilor din ’90. Ce-au fost și ce-au ajuns! Au ajuns niște orbeți rătăciți care, precum o turmă condamnată de oi, se îndreaptă ireversibil înspre prăpastia istoriei, cu Badea în maiou alb conducându-i, urlând precum boul care merge spre tăiere convins că viața i se va schimba în bine. Să muriți bine!

(via Cristi Dorombach)

Anca Lungu, ticăloaso, mi-ai furat inima și-ai fugeat cu ea la vorbitor la Felix!

Oana Stancu m-a dat în judecată pentru că-s misogin sau ceva. I-am zis că mă ofer s-o fut și am luat-o atât de pe nepregătite cu această dorință indescifrabilă pentru domnia sa încât a decis că eu de fapt o păcălesc și urăsc femeile. Neah. Eu urăsc oamenii în general, dragă Oana. Și pe oamenii mârșavi în special. Fututul n-are nici o legătură, după cum probabil ți-ai imaginat, nu-s atât de pretențios la sex. Dar aici vreau să vorbesc, dimpotrivă, despre dragoste. Fac însă o introducere mai lunguță.

Ieri la Antena 3 s-au adunat toți angajații Antena 3 ca la priveghi. Mai lipsea mortul Voiculescu cu vată-n cur, urcat pe-un soclu. Ce m-a îngrijorat e că printre angajații ăia ai Antenei 3, pe lângă niște domni penibili pe care-i știți (Adrian Ursu, căruia de când linge în cur cu atâta spor i-au crescut vreo trei cefe, Păunescu era un porc minuscul pe lângă acest munte de osânză, sau Felix Rache, un penibil cu voce chițăită care pe scara umorului e undeva la 1,5 – din 10 – și cu toate astea e cel mai haios din firmă sau etc.), pe lângă acești penbili de sex masculin, așadar, erau niște doamne și domnișoare frumoase. Pe multe nu le știam, dar îmi plăcea de ele că-s frumoase și în minte îmi veneau doar două chestii: câte dintre ele i-au supt coaiele turnătorului și, chiar de nu s-a întâmplat cu toate (deși de câteva știe tot trustul), câte dintre acele fete frumoase înțeleg ce au căutat acolo. Mie îmi păreau prea frumoase și ca să fie ticăloase, și ca să fie proaste.

anca lungu Ea este Anca Lungu. Am stat mult până să aleg poza asta, pentru că în toate pozele de  pe internet Anca Lungu este superbă. Mi-a trecut prin cap să pun toate pozele cu  Anca Lungu pe care le găsește goagălu, așa cum fără îndoială ar fi meritat, dar e 5 dimineața. Și din nou dilema aceea  îmi sfredelește creierul ca un cuțit cu lamă rece ca gheața: Anca Lungu este proastă  sau este ticăloasă? Mă uit în poza asta și ambele variante par atât de departe, dar mă  uit apoi în studioul Antenei 3, o văd stând ingenuă pe scaun și ascultându-i pe  ticăloși, ba parcă intuiesc și-o lacrimă într-un colțișor de ochi, și-mi spun: ”Doamne sfinte, sper ca  Anca Lungu să fie proastă!”.

Anca Lungu, draga mea, vorbesc cu tine pentru că ticăloșii nu ar  înțelege, ei nefiind proști. Află, deci, că în condamnarea de ieri nu este vorba nici despre Traian Băsescu și nici măcar despre  Antena 3. Este vorba despre DanVoiculescu, căruia cred și sper că tu nu i-ai supt nimic, Doamne ferește! Deci cred că mă poți înțelege. Ei bine, securistul ăsta ordinar este urât de aproape toată lumea relativ normală la cap. Și (atenție!) ura pentru el și cea pentru Băsescu nu se exclud. Culmea, chiar am văzut oameni destul de pe treaba lor care-i urăsc pe amândoi. Deci nu, nu justiția băsistă l-a trimis pe patronul tău la închisoare, ci (ai putea să-i spui) justiția divină, și ai putea să-i spui așa pentru că nen’tu’ Voiculescu era atât de agresiv și de impertinent, ținând cont de câte se știau despre el, încât Dumnezeu Însuși l-ar fi vrut pedepsit pe jeg. Ce-ai căutat tu acolo, în platoul ăla, printre jigodii, Anca, dragoste? Ce-o să spună copilul tău? Că de-ai lor nu mai întreb, ăia vor semăna probabil cu părinții. Ce-o să spun eu? Ce-o să spunem noi, când ne vom aminti peste ani de aceste momente grele din relația noastră?

În fine, Anca, asta nu prea contează. Voiam doar să-ți spun că mă poți da și tu în judecată liniștită. Da, mă ofer. O, Doamne, cât mă ofer! Și, dacă ești într-adevăr proastă, cum sper eu că ești, vreau să mai știi că o să te iubesc veșnic, atât de etern încât o să scriu o carte despre gura ta pentru ca Cupidon să-mi înjumătățească din pedeapsă.

 

Șaorma perfectă e cu mult mai mult decât de toate

OK, e ora 7:30 AM și tocmai mi-am mâncat șaorma. E destul de rău, nu mai am nevoie de bătaia voastră de joc. Nu mai sunt beat; la dracu, nu mai eram nici când am cumpărat-o. Doar că toți oamenii din șaormeria aia non-stop se uitau cu atâta milă la mine… Mereu îmi vine să urlu: ”DA, AM VENIT, SUNT UN OM FĂRĂ VOINȚĂ, AM BĂUT, IAR ACUM MĂNÂNC ȘAORMA LA MICUL DEJUN ȘI PE URMĂ DORM 10 ORE. ȘI CE DACĂ?! CINE SUNTEȚI VOI SĂ MĂ JUDECAȚI?!”. Dar nu le zic asta, mă, că n-am curaj. Mă duc mai întâi la fata de la casă care mă privește cu dezaprobare, uneori chiar cu scârbă. Gen: ”Pentru ratați d-ăștia ca tine stau eu la muncă la 7 dimineața într-o sâmbătă?”. Iar eu mă uit la ea cu argumentare. Știți cum e aia? Gen îi zic din priviri: ”Pisi, nu te plânge, ratații ca mine sunt motivul pentru care ai un job care-ți permite să stai la el fie și la 7 dimineața, dacă nu eram eu să vin beat și vinovat după șaorma, șaormeria asta ar fi funcționat cel mult în două schimburi și nici unul dintre noi n-ar mai fi aici, în acest moment unic din timp”.

Și e OK, ne înțelegem. Dar înțelegerea durează puțin. Durează până mă întreabă ea: ”Mică sau mare?”. Și tu îi zâmbești ușor nehotărât de cum ai putea reacționa. Pentru că nu știi dacă e sarcastică sau serioasă. Adică chiar se întreabă dacă vreau mică sau mare?! Te uiți în spate ca să te asiguri că nu vorbește cu altcineva și-i spui: ”Domnișoară, nu-s prost, nici nebun și aproape că nu-s nici beat. Am venit aici la 7 dimineața și mă așteaptă taxiul afară, am șase kile peste greutatea optimă și îmi poți ghici sfârcurile atârnând prin tricou, sunt un om care teoretic ar trebui să primească un ordin de restricție în preajma șaormeriilor, dar, la dracu, acum sunt aici, deci chiar credeți că m-aș mulțumi cu orice mai mic decât cea mai mare șaorma din catalogul ăla al vostru?!”.

Apoi trec de fata de la casă și merg cu bonul la șaormarii propriu-ziși. Și mă întreabă la fiecare căcat de ingredient dacă-l vreau și pe ăla. Da, și sos. Da, și castraveți. Da, și roșii. Da, și ceapă… COAIE, VREAU TOT! Vreau tot ce e mai gras, mai slinos, mai sosuros, mai imoral, mai murdar, vreau ca sucurile șaormei să pută a putregai de infarct, să-mi simt inima oprindu-se și chiar să vizualizez post-mortem acea pată gălbuie sinistră care se formează pe ea! Ai maioneză? Pune! Ai și de aia cu usturoi? Pune și din aia. Ai maioneză cu altă maioneză încorporată? Bagă! Ai niște ulei răma de la cartofii de acum două săptămâni? Presară-l peste. Ai niște muște moarte între perete și frigider? Adaugă-le, te rog! Ai grătarul de la aragaz plin de unsoare întărită? O vreau răzuită chiar acum în șaorma mea cea mare. Dacă vreau picantă?! E puțin spus. Vreau să mi se decojească cerul gurii de la arsuri. Vreau ca după bășinile mele să se facă festivaluri chinezești. Vreau să mă întrebe prietena mea cu voce joasă ce s-a întâmplat, convinsă în sinea ei că mi-a murit cineva apropiat, când mă aude plângând pe WC la 8 dimineața. Vreau să fiu extrem de aproape să mor, dar nu chiar. Știi? Înțelegi? Ești cu mine?

Șaorma de aia vreau. Nu doar cu de toate. Vreau o șaorma cu TOT.

Fata sub pașii căreia ”cad viermii în extaz”

Aseară mi-am intrat în formă cu niște beri și noaptea, pe Facebook, am încercat să impresionez o puștoaică. Deșteptuță părea, medicină sau ceva, iar eu eram în stare de grație, mă simțeam în stare s-o fac să vină la mine cu taxiul și pe regina Angliei. Așa că am apelat la artileria grea: i-am spus poezii din Byron, Shelley și Keats, i-am prezentat o teorie cu totul nouă, personală și vreau să cred destul de amuzantă, a mitului androgin, i-am vorbit despre cum a început universul și cum o să se sfârșească, despre cum galaxia noastră se va ciocni cu cea vecină și vor dansa dumnezeiește, împletite și învârtite de gravitație, până când vor fi una (aici iar trimitere la mitul androgin), apoi i-am zgândărit spiritul tânăr povestindu-i din On the Road-ul lui Kerouac, i-am spus despre cum noi (ne) ardem prea repede și prea impasibili la adresa propriei noastre existențe, ce mai, am scris neîncetat un sfert de oră, cu ea reacționând doar prin emoticonși, până când mi-am așezat degetele ostenite pe marginea laptopului, mândru de ce realizasem. Credeam că se îmbracă deja să vină, la dracu, credeam că se dezbracă să vină, credeam că nu reacționează din cauza sincerei uimiri pe care i-o produseseră atacurile mele romantice și revelatoare, până când văd că scrie, și-mi zic ”Acum e acum, îmi spune că mă iubește, poate am exagerat totuși, nu trebuia să fiu chiar atât de bun”, și în momentul în care mă pregăteam deja să-i răspund că nu vreau încă o familie și plănuiesc să mai aștept câțiva ani până la primul copil, pe ecran îmi apare replica ei. Asta:

boss

Și eu îi zic: ejti nebună?! Nu ți se pare asta interesant? Și iar mă pierd în 5 minute de explicații în care motivam de ce absolut tot ce i-am zis e interesant. Și ea:

sistemu solar

Abia într-un final am ajuns la un punct oarecum legat de subiect care o interesa și pe ea, extratereștrii, așa că eu i-am spus teoria lui Neil DeGrasse Tyson, aia că extratereștrii cu siguranță există și știu dintotdeauna de existența noastră doar că sunt atât de evoluați încât nu și-au pus niciodată problema că ar putea comunica cu noi și, chiar dacă și-ar pune-o, nu ar putea să comunice cu noi așa cum noi nu am putea să comunicăm cu niște viermi. Și în mijlocul expoziției mele magistrale, i-aș zice, a avut loc acest scurt moment al conversației care merită consemnat în analele wordpressului pentru eternitate, poate și pentru că a fost prima oară când mi s-a părut că mă ia la mișto (deși nu, nu mă lua, pur și simplu atât de cuceritoare este dumneaei, în sincera sa naivitate și simplitate):

viermi

Răspunsul era nu. Nu și-a propus vreodată să comunice cu ei. Deși, fără să fiu răutăcios, cred că dacă și-ar propune ar avea șanse mult mai mari să reușească decât mine, de pildă. E ceva la femeile frumoase și atât care transcende toate convențiile noastre legate de comunicare, ceva universal și unanim acceptat, o formă de identificare cu orice din natură care le ajută să se facă înțelese în orice situație. Draga mea, dacă vreodată vei vorbi cu viermii, așadar, te rog să le spui că există și că sistemul solar nu e, în cele din urmă, atât de plictisitor.

Eu + oamenii de știință = <3. Neîmpărtășită.

Îmi plac oamenii de știință. Nu ”cercetătorii americani” din Libertatea, ci oamenii de știință adevărați. Oamenii de știință ai căror strămoși oameni de știință ne-au adus unde suntem acum, la nivelul la care nu ne mai omoară frigul și cariile. Frigul ca frigul, pot să înțeleg că e o chestie periculoasă, oamenii încă mai mor de frig pe la Vaslui, dar să zicem că nu mai e un fenomen atât de comun, într-o lume în care focul a fost manipulat și băgat în țevi care înconjoară casele. Dar să te omoare o carie? Mă întreb dacă atunci când au apărut antibioticele au existat sceptici. Mă întreb dacă era un curent de gândire care spunea: ”dacă Dumnezeu ar fi vrut ca oamenii să fie mai presus de carii și infecții, ar fi creat antibioticele în alea șapte zile!”. Din fericire, prostimea a acceptat astăzi antibioticele ca fiind niște mici pilule miraculoase care chiar au efect. Din păcate, le-a acceptat chiar prea mult. Cretinii iau azi antibiotice de îndată ce li se înfundă nasul, ceea ce dă oamenilor de știință de care vă spuneam bătăi de cap, pentru că s-ar putea să fie nevoie să creeze alte pilule miraculoase, din moment ce antibioticele încep să nu mai aibă efect. Supraviețuirea a fost dintoteauna o chestiune de inteligență. Chestiile care vor să te omoare vor profita nemilos de prostia ta cretină. Și acum nu mă refer doar la tornadele care-ți vor demonstra că intriga din Vrăjitorul din Oz e doar o povestioară fără baze reale dacă încerci să le filmezi de aproape, ci și la chestiile mici, la virușii și bacteriile care nu vor ezita să ți-o dea la temelie dacă ești un bou care ia antibiotice o dată pe lună. De ce? Păi, ca să scurtăm la maximum o lege a naturii: cu cât ești mai prost, cu atât meriți să mori mai repede. Ca să le facem puțin și pe plac și opozanților oamenilor de știință, să-l includem pe Dumnezeu în ecuație și s-o spunem p-aia dreaptă: o exista un Dumnezeu al bețivilor, dar unul al proștilor cu siguranță nu. Luatul de antibiotice după ureche e doar unul dintre bolovanii pe care-i aruncăm în calea oamenilor de știință atunci când ei, săracii, nu caută decât să ne facă nouă viața mai ușoară.

Oamenii de știință demonstrează că evoluția este posibilă prin simpla lor activitate din viața de zi cu zi, pentru că ne fac să progresăm cu un ritm uimitor (chiar dacă greu de sesizat pentru tâmpiți) în toate domeniile. De aceea, pe cât de tare îmi plac oamenii de știință, pe atât de mult mă exasperează cei care îi contestă. Pentru că zilnic, în metrou, la serviciu sau chiar în confortul propriei dumneavoastră curți, veți auzi păreri atât de scandaloase încât vă va veni (presupunând că sunteți, ca și mine, un fan al oamenilor de știință) să vă ridicați și să-i plesniți pe emițătorii lor cu o pungă de Mega Image plină de mercur. Peste ochi. Veți auzi de pildă că universul a apărut în șapte zile, că evoluția este doar o ”teorie” (una greșită, vi se va explica imediat), că încălzirea globală este o farsă bine regizată, că bolile incurabile pot fi vindecate cu apă și mușețel, că în spatele liderilor politici mondiali stau niște (alegeți voi din listă) masoni/evrei/extratereștri/roboți/diavoli care îi manevrează, că praful de colț de elefant presărat în cafea îți mărește penisul și că Victor Ponta și-a scris singur doctoratul. Înțelegeți, odată pentru totdeauna, că nu e o dezbatere. Oricât de originale și surprinzătoare, părerile voastre care contrazic comunitatea științifică sunt nule, iar democrația nu există în această chestiune. Adică dacă vă strângeți 1000 de idioți care spuneți că gravitația e doar o teorie, nu un fapt, numărul nu va conta câtuși de puțin în fața unui singur fizician care va susține contrariul, mai ales atunci când, la sfârșitul controversei, vă va demonstra că voi sunteți cei care vă înșelați dându-vă, tuturor ălora 1000, un brânci de pe bloc.

Poveștile cretine (Biblia, broșurile cu tratamente naturiste, emisiunile de pe Antena 3 etc.) pot fi distractive, dar luarea lor în serios ne poate afecta foarte grav viitorul, chiar pe ăla apropiat, în moduri pe care, proști fiind, nici nu ni le putem imagina. Când eram mai tânăr, credeam că să fii prost nu e o alegere. Acum, cred că oricine poate să nu fie prost, cu condiția să-și dorească suficient de tare. Și, dacă nu-ți dorești suficient de tare să nu mai fii prost, ești și nesimțit. Vai! Noroc că nu sunt om de știință, ca mi-aș băga picioarele imediat ce m-aș trezi contrazis de niște tâmpiți vocali și mulți. Dar ei n-o fac, dragii de ei. Cu miliarde de proști strâmbând din nas la toate chestiile mișto și folositoare pe care le zic și le descoperă, oamenii de știință continuă să ignore neștiința și să stea zilnic în laboratoare, în biblioteci, în cabinete, în ce-rahat-mai-stau-ei-când-lucrează și îi dau înainte. Pentru noi, proștii. Trebuie să-i iubești. Așa că fiți geekși, dragi copii. Fiți tocilari, purtați ochelari, învățați bine și nu disperați: o să futeți mai puțin, poate, dar mai de calitate.

Buk thieves, niște cretini

Oamenii sunt proști, mulți dintre ei. Când prostia e asociată cu nebunia și fanatismul, se naște o combinație mortală. Rebelii ucraineni pro-ruși sunt niște proști nebuni și fanatici. Nu sunt singuri. Pe toată planeta, începând cu unele țări sărace din America Centrală și de Sud, continuând cu fâșia Gaza și numeroase state din Africa unde războaiele civile nu încetează niciodată și terminând cu extremul Orient, ceva mai la nord de civilizata Coree de Sud, există proști nebuni și fanatici care pot fi și chiar sunt mortali.

Vina Rusiei este că, până la cazul zborului Malaysia Airlines de săptămâna trecută, aria catastrofică în care proștii fanatici își făceau de cap era locală. Sigur, tragediile locale sunt și ele tragedii, nu doar oameni care își asumă conflictele mor în acele zone, ci și civili a căror singură vină este că s-au născut acolo. Chiar și așa, ipocrizia civilizației care ne-a dat acces la toate beneficiile progresului în balonul nostru de sticlă ne forțează să fim mai ultragiați de moartea oamenilor care mergeau în concediu în niște scaune confortabile, serviți de stewardese și uitându-se la filme americane, dar au fost doborâți de câțiva tâmpiți care se jucau cu niște lansatoare. Pentru că asta au fost, pentru că de asta este Rusia vinovată și pentru că acesta este marele pericol al deceniilor care vor urma. Când rușii le-au pus în mâini separatiștilor niște lansatoare de rachete Buk (care pot trimite proiectile la o distanță de 40 de kilometri și o altitudine de 20.000 de metri), au comis ceva foarte grav: au transformat un război local în care suferă (asta este) doar civilii acelei zone într-un război local cu ”reach” mondial, în care pot suferi oricare civili trec pe acolo, chiar și la 10.000 de metri înălțime. Am convingerea că nici un comandant de armată rus cu capul pe umeri, nici măcar un soldat minim instruit, ce să mai vorbim de Putin, nu ar fi putut să facă idioțenia de a trage cu o rachetă înspre un avion de pasageri. Proștii fanatici din Ucraina au făcut-o, totuși. De ce? Pentru că au putut. Pe sistemul vechii legi a lui Murphy ”când tot ce ai este un ciocan, toate obiectele din jur îți vor părea cuie”, cretinii au avut un lansator de rachete și-au zis să-l încerce pe ceva ce văd pe cer. Au văzut un avion micuț. Atât de micuț încât în creierele lor chiar și mai mici tragedia nici măcar nu era o eventualitate realizabilă. Și totuși, ea s-a produs.

Păstrând proporțiile, tragedii au loc și în România, când cretinilor le sunt lăsate pe mână nu lansatoare de rachete sol-aer, ci funcții importante, mașini care prind viteze mari, responabilitatea creării unor familii sau laptopuri conectate la internet. Vrând-nevrând, pericolul iminent al prostiei iresponsabile ne face să reconsiderăm noțiunile noastre străvechi de libertate și acces la informație totale.



Copyright © 2004–2009. All rights reserved.

RSS Feed. This blog is proudly powered by Wordpress and uses Modern Clix, a theme by Rodrigo Galindez.